Comportamentul electoral al românilor din Ungaria dualistă
la începutul secolului al XX-lea

Florina Raita

În 10 ianuarie 1905, în cadrul Conferinței Naționale de la Sibiu, Partidul Național Român din Ungaria și Transilvania decidea abandonarea tacticii politice a pasivismului și implicarea activă în cursa electorală care avea să se desfășoare în scurt timp. În acest sens, după conferință, periodicele românești de pe cuprinsul Ungariei au publicat articole cu scopul de a ghida comportamentul electoral al românilor cu drept de vot, exprimându-și speranțele cu privire la rezultatele pozitive ale alegerilor: acum e momentul să dăm dovezi că suntem element de ordine, că suntem popor conștient de drepturile și datoriile sale. Dacă toți vom fi una, dacă preoții, învățătorii și cărturarii noștri își vor face datoria, învingerea noastră e sigură. Numele nostru bun va străbate în toate colțurile locuite de români[1]. La distanță de doar o săptămână, același periodic avea să tragă concluziile inițiale ale alegerilor și, referindu-se la procesul electoral din cercul Vințul de Jos, afirma cu dezamăgire că el ne-a arătat că poporul nostru nu are niciun fel de educație politică; ne-a convins că preoții și cărturarii noștri în multe locuri nu-și fac datoria[2]. Care au fost cauzele unei asemenea răsturnări de situație? Erau românii cu drept de vot din Ungaria cu adevărat pregătiți de participarea la alegeri în sensul dorit de liderii PNR, odată cu decizia trecerii de la pasivism la activism? Era PNR pregătit de confruntările electorale care aveau să îi pună pe reprezentanții săi în fața unor candidați susținuți de guvernul maghiar, chiar români, în unele cazuri, cu experiență parlamentară și cu mult mai multe cunoștințe asupra situației locale din regiunile în care candidau?
 Istoriografia română a ultimelor decenii cuprinde o serie de cercetări referitoare la viața parlamentară și la activitățile electorale ale românilor din Monarhia Austro-Ungară, dedicate evoluțiilor din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și de la începutul secolului al XX-lea[3]. Alte studii abordează teme particulare referitoare la alegerile din Ungaria dualistă de la începutul secolului al XX-lea[4], astfel încât o imagine generală referitoare la comportamentul electoral al românilor este greu de conturat. Pe de altă parte, istoriografia s-a preocupat în mare măsură de evenimentele din preajma proceselor electorale, așa cum au fost ele trăite de elitele politice românești și de candidații de la alegerile parlamentare[5], atitudinile adoptate de alegătorii români vizavi de acestea fiind mai puțin aduse în discuție. Lipsa cercetărilor referitoare la acest subiect este, în cea mai mare parte, urmarea dificultății abordării sale, în condițiile existenței unor surse primare lacunare referitoare la prezența la urne a populației românești de rând. Pe de altă parte, cadrul legislativ care a reglementat organizarea alegerilor face imposibilă stabilirea cu exactitate a opiniilor reale ale românilor, cea mai mare parte a acestora neavând drept de vot. Mai mult decât atât, în contextul orientării adoptate de istoriografia română după Marea Unire din 1918 și, mai târziu, în anii regimului comunist, cercetările care au abordat, chiar și tangențial, problema comportamentului electoral al românilor, au creat imaginea unei coeziuni constituite pe baza identității naționale și a conștiinței politice românești, eșecurile electorale menționate succint fiind văzute ca un rezultat al ilegalităților comise de autoritățile maghiare[6]. 
 O cercetare mai detașată de perspectiva naționalistă din trecut, concentrată asupra unora dintre statisticile electorale publicate recent[7], dar și asupra relatărilor epocii, permite conturarea, cu aproximație, a unei imagini mai veridice referitoare la parcursul proceselor electorale și la participarea românilor la alegerile din Ungaria dualistă. În urma unui asemenea demers, cercetarea de față se construiește pe baza ideii conform căreia la începutul secolului al XX-lea, într-o perioadă marcată de multiple transformări și de formare abia incipientă a conștiinței naționale a românilor de rând din Ungaria dualistă, comportamentul electoral al acestora a avut orientări dintre cele mai diverse; acestea au fost dictate, pe de o parte, de identitatea națională recent asumată, care privea dezvoltarea națiunii române, iar pe de altă parte, de pragmatism, care privea îndeplinirea obiectivelor individuale, locale sau, cel mult, regionale. Perioada asupra căreia se concentrează acest studiu este cea de la începutul secolului al XX-lea, o atenție deosebită fiindu-le acordată anilor electorali 1905, 1906 și 1910, care marchează participarea la alegerile parlamentare a reprezentanților Partidului Național Român, în încercarea de a determina, printre altele, care a fost reprezentativitatea electivă a acestora în rândul românilor. Un astfel de demers se face necesar și în ceea ce privește alte cercetări istoriografice referitoare la discursul politic și proiectele naționale românești ale perioadei, susținerea din cadrul alegerilor constituindu-se asemenea unui indicator al popularității și receptivității de care se bucurau emitenții de discurs adepți ai politicii PNR. 
 În cele din urmă, în încercarea de a determina care au fost principalele coordonate ale comportamentului electoral al românilor din Ungaria dualistă de la începutul secolului al XX-lea, următoarele pagini vor cuprinde detalii referitoare la participarea la vot și la determinismele sale, la opțiunile electorale și la criteriile de alegere ale candidaților, la educația politică a românilor și, nu în ultimul rând, la identitatea națională care a modelat deciziile și atitudinile politice.
  Cadrul legislativ al organizării alegerilor parlamentare, statistici privind electoratul din Ungaria dualistă și partidele politice
 Sistemul electoral al Ungariei dualiste era conturat de legea V din 1848 în Ungaria și de legea II din 1848 în Transilvania, modificate de legea XXXIII din 1874. După instituirea dualismului, legea II din 1848 a rămas neschimbată în Transilvania, ei adăugându-i-se doar amendamentele din 1874. Prin urmare, pe parcursul întregii perioade dualiste, censul din Transilvania era mai mare decât cel din restul Ungariei, cu toate că locuitorii provinciei aveau o situație economică inferioară. Deși în 1848 și chiar la începutul perioadei dualiste, legile electorale din Ungaria și Transilvania erau văzute ca fiind unele caracteristice spiritului vremurilor, către sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea ele începeau să demonstreze mai degrabă persistența unui spirit conservator. Pe de altă parte, prin legea din 1848, dreptul de vot era păstrat și de către toți cei care îl deținuseră anterior. Această reglementare a avut un impact ridicat în Transilvania, cu un procent ridicat al numărului locuitorilor cu statut nobiliar. Astfel, în 1908, 63,9% dintre votanții comitatului Ciuc aveau drept de vot pe baza statutului nobiliar[8]. 
 În general, pe cuprinsul Ungariei a existat un raport de proporționalitate directă între compoziția etnică a populației comitatelor și compoziția etnică a electoratului din zonele respective. Excepție a făcut Transilvania, unde cea mai mare parte a electoratului era de naționalitate maghiară, în timp ce majoritatea populației aparținea naționalității române. În 1848, prin legea electorală, 4,8% din populația Transilvaniei și 6,3% din cea a Ungariei primeau drept de vot. În 1872, după inaugurarea dualismului, aveau drept de vot 121.415 de persoane, adică 5,7% din totalul populației, în Transilvania și 768.642 de persoane, adică 6,9% din totalul populației, în Ungaria. Printr-o lege similară cu cea a Ungariei, în Transilvania ar fi trebuit să existe cu 146.000 de alegători în plus. După 1899, procentul alegătorilor din Transilvania a scăzut la 2,7%. Proporția avea să scadă și pe parcursul primului deceniu al secolului al XX-lea[9].
 Deși maghiarii din Transilvania constituiau 33% din totalul populației, ei aveau un procent de 54% din totalul electoratului. Suprareprezentarea maghiarilor era o caracteristică a tuturor comitatelor Transilvaniei, cu excepția Brașovului. În 1913 56,2% din votanții Transilvaniei erau maghiari, cu 34,3% din totalul populației; cu 8,7% din totalul populației, sașii aveau 15,3% din totalul alegătorilor, iar românii, cu 55% din totalul populației, aveau doar 28,2% din totalul electoratului transilvănean[10]. Este important de menționat faptul că aceste cifre sunt rezultatul unor statistici aproximative din epocă, precum și cel al unor estimări bazate pe structura etnică de ansamblu a populației din diferite comitate; chiar dacă nu reflectă cu acuratețe situația din epocă, ele oferă, totuși, o imagine apropiată de realitatea vremii. 
 Suprareprezentarea maghiarilor și subreprezentarea românilor s-a reflectat nu doar în numărul alegătorilor, ci și în numărul parlamentarilor aleși. În cercul electoral Sebeș, la 1900, 2,7% din populație avea drept de vot, mai exact 1.000 din cei 12.500 de bărbați de peste 20 de ani, locuitori ai zonei, cărora li se adăugau populația feminină și cea masculină de sub 20 de ani. Aici, reprezentativitatea etnică arată un dezechilibru major: cu 79% din populație și 48-52% din totalul electoratului, românii au trimis doar doi conaționali în parlament în perioada dualistă. Cu 18% din populație și 48-52% din totalul electoralului, sașii au trimis cinci conaționali în parlament. În același timp, cu 2,2% din totalul populației și cu 2-3% din totalul electoratului, maghiarii au trimis în parlament 14 deputați în perioada dualistă[11].
  Între 1860 și 1918 au existat 15 cicluri electorale pentru Parlamentul de la Pesta/Budapesta (după 1873). Transilvania a trimis deputați în această instituție reprezentativă doar începând cu anul 1866, anterior funcționând diete provinciale (1863-1864, respectiv 1865). În timpul perioadei dualiste, ciclurile parlamentare durau maxim trei ani, până în 1887, și cinci ani începând cu 1887. Cel mai lung ciclu parlamentar a fost cel de aproape nouă ani, din perioada 1910-1918, iar cel mai scurt a fost cel dintre anii 1905-1906. În timpul celor 15 legislaturi, au existat 132 de parlamentari români la Budapesta, numărul total de mandate fiind de 276, dintre care 16 au fost invalidate. Intervalul 1861-1881 a fost mai bogat în mandate (26 per legislatură), în comparație cu intervalul 1881-1918 (13,33 per legislatură)[12]. În perioada 1901-1918, românii din Ungaria dualistă au avut 55 de reprezentanți în Parlamentul de la Budapesta, din 176 de candidaturi. Dintre aceștia, 29 au fost reprezentanți ai PNR și independenți cu program naționalist, iar 26 au fost reprezentanți ai partidelor maghiare[13].
 În ceea ce privește partidele politice participante la procesul electoral, în Ungaria dualistă a sfârșitului de secol al XIX-lea acestea se clasificau într-o măsură mai mică în funcție de ideologie, liberală sau conservatoare, și într-o măsură mult mai mare pe criteriul atitudinii adoptate față de regimul dualist; în acest context, s-au conturat în timp două tabere adverse: 48-iștii și 67-iștii. Conținutul economic al programelor celor două orientări politice a fost relativ similar în ceea ce privește aspectele socio-economice, militând asupra necesității unei modernizări adecvate a teritoriului Ungariei. În același timp, ambele se caracterizau prin adoptarea unei atitudini ostile în ceea ce privește partidele naționalităților[14]. Acestea din urmă erau consecințele clivajelor centru-periferie, după ce, ca urmare a procesului de construire a statului și națiunii maghiare, elitele naționale s-au îndreptat în direcția creării unor organizații politice care aveau scopul protejării identității și caracteristicilor naționale ale comunităților lor[15]. Acesta era și cazul Partidului Național Român, care, după o pauză îndelungată în ceea ce privește prezența pe listele candidaților la alegerile parlamentare decidea, în 1905, să solicite implicarea românilor cu drept de vot în procesul de alegere al celor 28 de candidați din diferite circumscripții electorale de pe teritoriul Transilvaniei, Banatului și Ungariei de Est. 
  Prezența la vot a electoratului român din Ungaria dualistă în perioada 1901-1910
 Conferința electorală a Partidului Național Român din Transilvania, organizată în 1881, decreta pasivitatea absolută la alegerile parlamentare și numirea de candidați naționaliști români doar în cercurile electorale din Banat și Ungaria de Est, cu scopul alegerii unui număr cât mai mare de deputați naționali care să atragă atenția asupra situației românilor[16]. În 1884, decizia partidului din 1881 a fost reiterată într-un apel către alegătorii români, care insista asupra necesității ca aceștia să se abțină de la vot, subliniind mai ales că ei nu vor putea sprijini pe niciun candidat aderent al guvernului actual[17]. În urma conferinței electorale din 1887, pasivitatea era extinsă și asupra Banatului și a Ungariei de Est, cu excepția cercurilor electorale în care interesele partidului făceau necesară depunerea de candidaturi naționaliste[18]. Pasivitatea a fost menținută de toate conferințele electorale organizate până în anul 1905, ea făcând referire atât la depunerea de candidaturi, cât și la participarea la alegeri a românilor cu drept de vot. În realitate însă, statisticile electorale ale timpului privind participarea la vot indică faptul că alegătorii români au votat, în mod regulat, indiferent de etnia candidatului, atât în Transilvania istorică, cât și în Banat și Ungaria.
 Anul 1905 marca hotărârea Conferinței Naționale Electorale de abandonare a pasivismului din multiple rațiuni enunțate de către liderii săi, una dintre cele mai importante fiind chiar dorința poporului român de a lua parte activă la alegeri: resimțind puterea dorinței dumneavoastră de a vă fi înșivă făuritorii sorții în înțelesul legilor și al constituției țării, alegându-vă înșivă bărbații care să dea glas voinței dumneavoastră în parlamentul țării; resimțind că puterea aceasta a dorinței este izvorâtă din însăși puterea de viață a dumneavoastră, a poporului românesc – conferința electorală a delegaților români, ținută la 10 ianuarie st. n. în Sibiu, a dat ascultare dorului dumneavoastră și a decretat ca alegătorii români să ia parte activă la alegerile dietale [...][19]. În timp ce presa românească și documentele oficiale ale conferinței naționale prezentau imaginea unei națiuni care, trezită de conștiința națională, devenise dornică de exprimare a opiniilor politico-naționale prin exercitarea dreptului de vot, în realitate, decizia trecerii la activism era, printre altele, rezultatul nerespectării pasivismului de către electoratul românesc, care se prezentase constant la alegeri încă din 1881. 
 În acest sens sunt concludente atât statisticile electorale comparate, de la alegerile din 1901 și 1905, cât și relatările din presă.  De regulă, în circumscripțiile în care, anterior anului 1905 au participat candidați români la alegeri, trecerea la activism a PNR nu s-a reflectat în creșterea prezenței la vot, ca argument al pasivismului alegătorilor români de până în 1905. Astfel, în Lăpușul Unguresc din comitatul Solnoc-Dăbâca avea să candideze în 1901 Victor Cupșa, împotriva lui Sándor Teleki, ambii pe listele Partidului Liberal, aflat la guvernare; Cupșa a pierdut cu o diferență de 733 la 1.139 de voturi. În 1905, chiar după adoptarea activismului de către PNR, în Lăpușul Unguresc nu fusese numit un candidat naționalist. Cu toate acestea, candidatul român Alexandru Pop, pe listele Partidului Liberal, câștiga alegerile împotriva lui Arthur Egyedi, cu o diferență de 1.435 la 425 de voturi. În cele din urmă, alegerile din 1906 marcau candidatura unui naționalist român în acest cerc electoral, în persoana lui Vasile Lucaciu, împotriva lui Géza Teleki, reprezentant al Partidului Constituțional. Lucaciu pierdea însă alegerile, cu un număr de 896 de voturi, împotriva celor 1.014 ale candidatului maghiar[20]. 
 Numărul total de voturi înregistrate în cei trei ani electorali a fost de 1.872 în 1901, 1.860 în 1905 și 1.910 în 1906, prezența la vot fiind de 77,7% în 1901, 81,9% în 1905 și 82,4% în 1906[21]. În condițiile unui procent destul de apropiat al prezenței la vot din cei trei ani electorali și ale unui procent aproape egal între 1905 și 1906 (anul candidaturii unui naționalist român votat, în cea mai mare majoritate, de către români), se poate afirma faptul că românii din Lăpușul Unguresc au fost activi la procesele electorale din 1901, 1905 și 1906, indiferent de prezența sau absența unui reprezentant naționalist de pe lista candidaților. Este posibil ca participarea lor la vot să fi fost încurajată de prezența unor români pe listele electorale, dintre care cea mai mare susținere a fost înregistrată în 1905, de către Alexandru Pop. Mai degrabă decât a participa sau nu la vot, o decizie care fusese deja luată, candidatura lui Vasile Lucaciu din 1906 ridicase problema alegerii candidatului în direcția căruia aveau să se îndrepte voturile românești. 
 În contrast cu situația din Lăpușul Unguresc, în Oravița prezența unui reprezentant al PNR pe lista candidaților de la alegerile din 1906 a atras o creștere extrem de mare a prezenței la vot. În acest cerc electoral, liberalul Béla Graenzenstein (Gränzenstein) câștiga în 1901 împotriva lui Miksa Grossmann, de pe listele Partidului Social-Democrat, cu 1.243 de voturi la 30. Interesul redus pentru procesul electoral a fost cu siguranță și rezultatul programului politic al contracandidatului, social-democrația fiind încă insuficient de răspândită ca ideologie în Ungaria, în 1901. În 1905, Graenzenstein avea să fie unicul candidat din Oravița, ales prin aclamații generale. Candidatura lui Coriolan Brediceanu de pe listele PNR a atras însă creșterea prezenței la vot de la 46,9% în 1901 la 82,7% în 1906. În același timp, balanța electorală din 1906 avea să fie una mult mai echilibrată decât cea din 1901, procentul candidaților câștigători fiind de 66,9% în 1906 și de 99,2% în 1901[22]. Astfel, în măsura în care a atras, fără îndoială, participarea multor români la procesul electoral, candidatura lui Brediceanu a mobilizat și masele electorale maghiare, în încercarea de asigurare a victoriei candidatului constituțional.
 Acestea sunt doar două dintre situațiile care argumentează faptul că românii au participat la alegerile parlamentare atât înainte, cât și după decretarea activismului de către PNR, motivați, printre altele, de etnia candidaților. Dincolo de nemulțumirile exprimate cu privire la nerespectarea pasivismului, presa românească de pe cuprinsul Ungariei și, cu precădere, periodicele favorabile trecerii de la pasivism la activism politic, au vorbit despre dorința alegătorilor români de a vota candidați de aceeași naționalitate. În contextul nemulțumirilor pe care Tribuna le exprima cu privire la atitudinea de la alegeri a fruntașilor români care nu se implicaseră în îndrumarea poporului prezent, totuși, la urne, periodicul arădean sublinia și o serie de răsturnări de situație în care au fost implicați candidații români guvernamentali, preferați de românii cu drept de vot, în lipsa naționaliștilor. Astfel, în comitatul Arad, când au văzut că dintre fruntașii naționaliști niciunul nu vrea să candideze, deși au fost îndemnați, alegătorii s-au îndreptat tot către ai lor [...] Dl. Dr. Szombati învinge adică la Iosășel pe deputatul de până acum, Dr. Taganyi, milionar, ginerele prințului Szulkovszky; până dimineata la cinci ore a ținut lupta și fiul președintelui clubului maghiar comitatens cade cu 260 de voturi față de Szombati, fiu de dascăl român [...]. La Boroșineu candidează un proprietar care nici bani, nici vorbă n-a cheltuit și puține voturi îi mai trebuiau ca să bată pe baronul Solymossy, care de bunăseamă a cheltuit zeci de mii. Ce i-a mânat pe alegători să lupte? Singur faptul că acei tineri sunt români[23].
 Etnia nu a fost însă unicul factor care a motivat participarea românilor la alegeri chiar și înainte de decretarea activismului naționalist; acest fapt îl demonstrează multiplele articole din presa românească referitoare la candidații maghiari guvernamentali care câștigaseră alegerile cu ajutorul voturilor primite din partea românilor. În Lugoj, cu o participare la vot de 73%, se exprimau în 1901 2.265 de voturi, dintre care 1.500 ar fi fost voturi românești din 53 de comune ale cercului electoral, ele îndreptându-se atât în direcția candidatului guvernamental, cât și în cea a reprezentantului opoziției, diferența dintre cei doi fiind de doar 163 de voturi[24]. 
 În cercul electoral Făgăraș, cu aproximativ 86% populație românească, potrivit recensământului din 1900[25],  Kálmán Mikszáth câștiga toate alegerile începând cu anul electoral 1892, chiar și pe cele din 1905, când îl avusese drept contracandidat pe reprezentantul PNR, Ioan Șenchea[26]. Două dintre relatările apărute în corespondența Tribunei sunt relevante în acest caz. Cea dintâi, din anul 1905, îi aparținea lui Nicolae Comăniciu, dezamăgit de parcursul alegerilor din Țara Oltului, pierdute de români din cauza românilor: nouăzeci și cinci la sută locuitori români pare-se – rupți din corpul națiunii – dorm un somn adânc! [...] în sfatul țării merg alături cu cei ce vor să ne răpească limba, legile, sufletul din noi! [...] Vă mărturisesc că mi s-a strâns inima de durere și ciudă că doi candidați naționali români au candidat și au reușit doi străini cu voturile voastre[27]. În 1906, PNR renunța la desemnarea unui candidat în cercul electoral Făgăraș, mandatul fiind câștigat de același Kálmán Mikszáth, împotriva pașoptistului László Halász. În acest context, un alegător scria redacției Tribunei despre efortul electoral depus de români în vederea alegerii unui candidat maghiar: cu toate că laudă nu ni-se cuvine nealegând deputat cu program naţional serios precum aşteptam să fie, dar totuşi în ciuda contrarilor noştri kossuthişti, românii, în coînțelegere cu puţinii saşi, am reuşit a alege cu o majoritate de 105 voturi nu pe kossuthistul fost ovreu Dr. Halász László, ci zic în ciuda evreilor şi a calapoadelor ungureşti din Făgăraş, zic am ales, în lipsa unui român, pe îmbătrânitul deputat al Făgăraşului în persoana lui Mikszáth Kálmán, căci ce era să facem? Unde-i candidatul român[28]?
  Factori determinanți ai participării la vot. Corupția și coruptibilitatea.
 Indiferent de etnia candidaților, de prezența sau absența reprezentanților PNR de la alegeri sau de îndrumările primite din partea liderilor politici în vederea menținerii unei atitudini pasive, electoratul român din Ungaria dualistă s-a prezentat la alegerile parlamentare din fiecare an electoral. În acest context se ridică problema motivelor care i-au determinat pe români să se implice constant în procesul electoral. Este astfel necesară menționarea câtorva detalii referitoare la modul în care alegătorii români percepeau alegerile. În general, pentru aceștia procesul electoral era similar unor perioade festive la nivel local, care ofereau posibilitatea participării la diverse evenimente publice organizate de către candidați. În acest sens, programul electoral sau organizația politică pe care candidatul o reprezenta erau aproape irelevante[29]. Perceperea alegerilor asemenea unor ocazii de sărbătoare era de asemenea amplificată de obiceiul ca alegătorilor să li se ofere mâncare și băutură de către candidatul în direcția căruia își orientau votul, obicei perpetuat de-a lungul anilor și asociat alegerilor atât de generațiile bătrâne de alegători, cât și de cele mai tinere: cei bătrâni nu știau de alegere de deputat, ci știau de aceea că „umblă pe sate după votumuri”, ca să le ducă la Făget se le dea rachie, papricaș și câte un zlotaș. Beau, mâncau și strigau „Să trăiască!” [...][30].  Perceperea superficială a procesului electoral a rămas o caracteristică a alegătorilor chiar și după constituirea României Mari și a introducerii votului universal, când aceștia considerau încă votul ca făcând parte din zona “sarcinilor impuse de către stăpânire”[31].
 Tot ca un argument al participării la vot, dar și al valorii neînsemnate atribuită votului în sine, un țăran român care în 1906 îi promisese susținerea sa unui candidat maghiar își motiva alegerea astfel: eu votez pentru Stojanovits, n-o să mănânc și azi mălaiul meu, las’ să fiu domn, să mânc supă și să beau bere[32]. Mâncarea și alcoolul oferite alegătorilor nu doar motivau prezența la vot, ci influențau chiar decizia electorală, căci în Ungaria dualistă una dintre cele mai importante caracteristici ale sistemului de vot a fost corupția[33]. Aceasta presupunea încălcarea unor norme, însă granițele dintre moral/legal și imoral/ilegal au fost supuse unei modificări constante, mai ales în perioada modernă, în condițiile schimbărilor permanente ale valorilor publice[34]. În această ordine de idei, ea era mai degrabă văzută asemenea unei strategii politice, iar nu a unui mijloc de îndeplinire a intereselor personale[35]. Cumpărarea voturilor sau corupția politică sunt inerente apariției societății civile, alte forme ale acestui fenomen apărând, de altfel, și în sfera economică sau socială. În Ungaria dualistă, dezbaterile referitoare la corupția electorală nu trebuie să determine dacă aceasta a existat sau nu, ci trebuie să aibă în centru măsura în care ea a influențat viața politică[36].
 O mare parte a votanților priveau perioada alegerilor ca pe o oportunitate de obținere a unor beneficii personale de ordin material, acceptând sume de bani din partea candidaților, în schimbul votului. De asemenea, unii alegători obțineau beneficii de ordin personal, precum facilitarea unor proceduri juridice sau administrative, care le permiteau să desfășoare diverse activități comerciale, să acceadă la funcții administrative sau la burse școlare pentru copii[37]. Guvernul avea pârghiile necesare influențării alegerilor în mod indirect, prin intermediul administrațiilor locale din Transilvania, majoritatea acestora fiind constituite din funcționari publici susținători ai partidului de guvernământ. Obiceiul corupției, practicat de autoritățile guvernamentale, a fost preluat cu timpul și de către candidații opoziției, mai ales în contextul în care alegătorii se obișnuiseră cu ideea unor recompense și avantaje în schimbul voturilor. Prin urmare, chiar înainte de a fi astfel, corupția a început să fie privită ca fiind general răspândită, o viziune amplificată și de unii candidați perdanți ai alegerilor, care puneau eșecul pe seama corupției, chiar și atunci când nu era cazul. Astfel s-a născut „mitul corupției omniprezente și omnipotente”, care, cu timpul, s-a suprapus realității. Prin urmare, către sfârșitul secolului al XIX-lea, „costurile electorale” erau deja considerate cheltuieli legitime, ca argument în favoarea ideii că erau acceptate de sistemul de legi, sau cel puțin trecute cu vederea[38].
 Cele mai răspândite metode de corupție electorală în rândul românilor din Ungaria dualistă erau cumpărarea votului cu bani, în schimbul unor beneficii imateriale sau atragerea electoratului prin oferirea de mâncare și băutură sau prin diverse mijloace care îi facilitau participarea la vot. Majoritatea votanților locuiau la distanțe considerabile față de centrele de votare; în acest sens, candidații angajau adeseori mijloace de transport care să asigure prezența acestora la urne în ziua votării. Mai mult decât atât, în unele cazuri, perioada alegerilor se suprapunea unor perioade importante în agricultură, astfel încât participarea la vot presupunea un sacrificiu din partea alegătorilor, care, astfel, trebuiau stimulați prin diverse mijloace. Prezența la vot necesita uneori o așteptare lungă până la momentul votării în sine, timp în care hrana și băutura alegătorilor erau asigurate de candidatul în favoarea căruia aceștia votau. Astfel, adeseori, un prânz gratuit putea face diferența între absența și prezența alegătorului la urnă[39].
 Relatările despre corupția sistemului electoral al Ungariei dualiste sunt numeroase[40], însă detaliile despre gradul de coruptibilitate a electoratului au fost mai puțin prezentate de către istoriografie. Presa vremii cuprinde numeroase descrieri cu privire la modul în care alegătorii români își vindeau voturile. La Moravița, în 1906, mai mulți români se orientau în direcția candidatului maghiar, primind alcool în schimbul voturilor: culmea năzdrăvăniilor s-a ajuns când transportul de treisprezece butoaie de bere, ca un blestem pierzător de suflete, a năpădit nefericita noastră comună. Să fi văzut apoi pe fruntaşii: Partenie Bălan, Ignat Iacob, Gheorghe Bojiu, Lazăr Mărilă, Toma Bojiu, ba dacă nu mă înşel chiar şi Maxin Barbu, cu toată ceata celorlalţi alegători, alergând sătoşi în ruptul capului spre locul de „pomană“[41]. În alte cazuri, coruperea se realiza prin amenințări, precum în cercul electoral Dobra, în 1905, unde în contextul candidaturii lui Aurel Vlad, finanții, cu 2-3 săptămâni înainte de alegere, cutreierau satele înfricând atât pe cei cu cazane de vinars, cât și pe crâșmari, spunându-le franc că nu le va mai fi iertat să facă răchie și că li se va lua licența de crâșmărit dacă vor vota cu Dr. Vlad[42].
 În cercul electoral Tormac din comitatul Timiș, la alegerile din 1905 și 1906 au existat doi candidați diferiți din partea PNR, ambii pierzând alegerile. Ceea ce este important de menționat în cazul celor doi candidați este diferența semnificativă de voturi primite de Ioan Pepa și Victor Bontescu în doi ani electorali consecutivi, în care au candidat împotriva aceluiași István Csepreghy, aflat pe listele Partidului Constituțional în 1905 și pe cele ale celui Liberal, în 1906. Astfel, în timp ce Ioan Pepa, în 1905, întrunea 708 voturi, susținerea din 1906 pentru Victor Bontescu avea să crească la 1.004 voturi, deci cu 296 de voturi în plus față de omologul său din anul anterior. În același timp, susținerea pentru candidatul maghiar a scăzut din 1905 până în 1906, de la 1.392 la 1.266 de voturi. În cei doi ani electorali, prezența la vot a fost similară, de 85% în 1905 și de 86,4% în 1906[43]. Creșterea numărului voturilor primite de Bontescu s-ar fi datorat, pe de o parte, creșterii cu 126 a numărului de alegători incluși pe listele electorale din 1905 până în 1906. 
 Pe de altă parte, însă, un număr mare al alegătorilor lui István Csepreghy din 1905 au glisat în direcția lui Bontescu în 1906, după ce, la alegerile anterioare, și-ar fi vândut votul candidatului maghiar. Deși o mare parte a românilor cu drept de vot participaseră la festivitățile organizate în campania electorală a lui Ioan Pepa, în 1905, un corespondent al Tribunei relata cum, în noaptea alegerilor, sate întregi de alegători români s-au lăsat cumpărate: la Niczkidorf era să ne aștepte încă 200 de alegători din Sialși și Vucova. Dar ce să vezi, în loc de 200 de alegători, găsirăm numai 28, care pe furiș urcau trenul. Îndată am fost în curat cu situația, dușmanul intrase peste noapte în rândurile noastre și, cu bani grei, ne-au cumpărat alegătorii, dând pentru un vot 200-300 cor. Din acest moment, căderea noastră era sigură, dar nimeni nu voia să o creadă, trăind în speranța că cei cumpărați vor vota totuși cu noi. Dar când au început a vota comunele cumpărate, s-au convins de tristul adevăr[44]. Nu în ultimul rând, trebuie menționat și faptul că, în general, prezența la vot în 1905 a fost mai redusă decât cea din 1906, cel puțin în rândul românilor, în contextul în care atât partidului, cât și românilor care nu votaseră până la decretarea activismului, le lipsea experiența electorală. 
 Alte „arme electorale” de care beneficiau autoritățile guvernamentale în vederea influențării alegerilor erau întocmirea listelor electorale în avantajul alegătorilor maghiari, mai ales în condițiile unei organizări deficitare a structurilor locale ale PNR, însărcinate cu supravegherea procesului: [...] notarul ia în lista de alegători pe cine voiește. Dintre cei străini, îi ia pe toți, dintre români, pe aceia pe care chiar nu-i poate lăsa afară. Cine va protesta în contra aceasta? Nimeni[45]. Pe de altă parte, pronunțarea greșită a numelui candidaților putea atrage anularea votului, fapt care afecta extrem de mult comunitățile de alegători români, în condițiile în care e lucru vechi că românul zice numele cuiva în tot chipul, dar numai așa cum trebuie, nu. Stă trei ani la cătane și nu poate zice numele împăratului, d-apoi al candidatului cum îl va putea spune [...][46]. Alte metode de influențare a alegerilor au fost conturarea circumscripțiilor (gerrymandering) pentru a răspunde intereselor partidelor de guvernare, în general, și ale celor maghiare, în particular sau alegerea datelor în care avea loc alegerea, în momente care îi defavorizau sau favorizau pe unii candidați. Mai mult decât atât, contestarea rezultatului alegerilor presupunea inițierea unor proceduri extrem de complicate, descurajând această inițiativă din partea candidaților perdanți[47].
 Practicile asociate corupției electorale, odată răspândite în fiecare cerc electoral, au rezultat cu timpul în conturarea unui „aparat” specializat în atragerea alegătorilor prin diverse mijloace, compus din diverse persoane cu influență asupra marii mase electorale. Astfel, dincolo de corupția directă practicată de candidați și de partid, în teritoriu existau agenți care se ocupau de „propaganda electorală”, în încercarea de atragere a voturilor în direcția unui anumit candidat (corteși). În acest caz se distingeau, pe de o parte, susținătorii oficiali ai candidatului, care îl asistau pe acesta în turneele electorale, precum membrii de partid, membrii aparatului administrativ comitatens și ceilalți funcționari locali sau regionali. Pe de altă parte, cu o eficiență și mai ridicată, se distingeau propagandiștii neprofesioniști, de la nivel local, care făceau propagandă în folosul candidatului, care le solicita serviciile în schimbul unor recompense. În rândul acestora din urmă existau așa-numiții propagandiști „gentleman”, care promovau cauza unui candidat în rândul elitei sociale, în marea lor majoritate proprietari, oameni de afaceri, membri ai familiilor nobiliare, apreciați pentru capacitatea lor de a se adresa mulțimilor „pe limba lor”. În al doilea rând, propagandiștii „non-gentleman” erau cei care promovau cauza candidatului în medii neoficiale, în sate, cârciumi, care ofereau mâncare și băuturi alegătorilor, cu intenția de a le influența votarea[48].
 În cadrul vizitelor lor electorale, candidații guvernamentali erau însoțiți de către primarii localităților, de clerici, de membrii comitetelor bancare și de alte figuri influente ale zonei, care contribuiau masiv la atragerea capitalului electoral[49]. Din rândul intelighenției românești din Ungaria, cei mai vizibili susținători ai guvernamentalilor au fost preoții, învățătorii, profesorii și funcționarii publici, fiecare dintre aceștia având contacte directe cu autoritățile statului ungar. Funcționarii publici erau implicați în organizarea alegerilor și însărcinați cu sfătuirea electoratului în vederea susținerii candidatului guvernamental, însă cei mai activi în cadrul campaniilor electorale au fost, totuși, preoții români, interesați de ideea dezvoltării națiunii române plecând de la revendicări de pe plan local, parohial[50]. Importanța și capacitatea preoților în influențarea electoratului este demonstrată cu atât mai mult de dorința reprezentanților PNR de a-i avea pe aceștia alături în campaniile electorale. Prezența clericilor alături de candidat în cadrul vizitelor electorale era mereu promovată în presă, văzută asemenea unei legitimări a candidaturii în rândul alegătorilor. Astfel, în broșurile electorale publicate cu ocazia campaniilor electorale ale lui Iuliu Maniu și Alexandru Vaida-Veovod din 1910, se punea un accent deosebit asupra prezenței preoților și învățătorilor satelor în rândul susținătorilor candidaților PNR. De altfel, candidații înșiși accentuau în discursurilor lor necesitatea ca identitatea națională să fie insuflată prin intermediul bisericii și al școlii[51].
 În pofida apelurilor repetate ale partizanilor mișcării naționale românești în vederea participării preoților la alegeri și a îndrumării alegătorilor în direcția candidaților naționaliști, aceștia au devenit unul dintre cele mai eficiente mijloace de atragere a voturilor în favoarea candidaților guvernamentali. În cazul unui număr ridicat de alegeri, preoții, alături de învățători, au ales fie să păstreze distanța față de procesul electoral, fie să susțină candidatura celui de pe listele partidului guvernamental, chiar dacă anterior ei își declaraseră susținerea în favoarea candidaților naționaliști[52]. Influența lor asupra comportamentului electoral al alegătorilor români a fost hotărâtoare în evoluția multor alegeri, precum a celor din Cojocna, din 1906, în cazul cărora din 56 de preoți români ai cercului electoral, s-au prezentat la urne abia patru, votând în favoarea candidatului național, Vasile E. Moldovan. În contextul lipsei de la urne a preoților, enoriașii au ales, de asemenea, pasivitatea[53]. 
 În Panciova, la alegerile din 1905, în lipsa unui candidat naționalist român, Comitetul Electoral Central al PNR îi îndemna pe români să își acorde votul candidatului naționalist sârb. În pofida acestui îndemn, electoratul român ar fi ales, într-o foarte mare proporție, susținerea cauzei candidatului guvernamental maghiar, îndemnat chiar de către preotul Simion Bartolomeiu, care i-ar fi promovat intens cauza: a avut oarba cutezanță că de pe sfântul altar, apoi umblând din casă în casă, sub diferite minciuni și pretexte, să îndemne pe credincioși ca să-și dea votul pentru candidatul guvernului, armeanul Daniel, care din nou a pășit în cercul Panciovei, având să se lupte cu candidatul național Dr. Miletici și 48-istul Barabas [...]. Preoții sârbești din Doloave au venit la alegere cu un cortegiu de vreo 500 alegători, care cu toții au votat pentru candidatul național. Și Bartolomeiu a fost la alegere, ziua întreagă a stat într-un birt, în ceata mamelucilor și slujbașilor, între care loc de frunte ocupă și învățătorul comunal Romulus Roman[54].
 Care au fost însă motivele care i-au determinat pe preoții români să susțină și, mai mult decât atât, să promoveze candidaturile reprezentanților guvernamentali în defavoarea naționaliștilor pe care, adeseori, îi susținuseră înainte de ziua alegerii? În cele mai multe cazuri, acestea ar fi ținut de teama pierderii unor beneficii materiale asigurate de stat. Un astfel de beneficiu ar fi fost ajutorul de stat primit de preoți, care vedeau un risc mult prea mare în susținerea candidaților naționaliști, promovând, ca urmare, candidaturile guvernamentalilor[55]. Pe de altă parte, alăturat riscului de a-și pierde ajutorul de stat, unii preoți invocau și alte motive pentru susținerea guvernamentalilor sau pentru alegerea pasivității, legate de asemenea de unele interese de ordin material; astfel, un preot din Ighiu își justifica decizia de a nu a participa la alegerile din 1905 în favoarea lui Vaida-Veovod întâi pentru congruă, a doua pentru ajutorul de stat învățătoresc și a treia pentru că am o afacere financiară cu comuna, care încă nu e rezolvată și mi-i foarte adânc tăietoare de interese. Nu în ultimul rând, chiar și relațiile personale apropiate dintre preoții, învățătorii sau funcționarii români și diverși alți susținători maghiari ai guvernamentalilor făceau improbabilă susținerea cauzei candidaților naționaliști[56].
 Corupția și practica vânzării voturilor erau într-atât de răspândite încât recompensele în schimbul votului ajunseseră să fie percepute asemenea unui drept, atât de către alegătorii de rând, cât și de către cei care se remarcaseră drept „agenți” ai partidelor maghiare. În acest caz este relevantă descrierea de către un alegător a procesului electoral organizat în cercul Uzdin, din comitatul Torontal: toți românii din V. St-Mihai și în parte cei din Petrovaselo au ținut cu candidatul oficios, cu Botka Béla; ba ce e mai scandalos, alegătorii din V. Szt.-Mihai au amenințat public că dacă nu li se dă porția de mâncare – toți vor trece la candidatul naționalist, că ei nu au venit la alegeri ca să flămânzească! Îmi vine a crede că li se va fi dat – deoarece toți sân-mihaenții, 260, și-au dat voturile pentru Botka Béla[57]. O atitudine similară le-ar fi corespuns însă și preoților din Ceica, unde în 1905 Ioan Ciordaș ar fi intenționat să candideze ca reprezentant al PNR, descurajat însă de preoțime, care i-ar fi promis susținerea doar dacă le va cumpăra oroloj în turnul bisericii și fiecare alegător va primi diurn și trăsură. Și până când cu „sângele din sângele lor” au vorbit așa ca din spatele calului, până atunci pe Dési, pe jidanul francmason, l-au primit cu benderiu și muzică. Părinte Ternovane! Dési vă va cumpăra oroloj în turn[58]?
  
 Lipsa de educație politică și indiferența electoratului român
 Toate aceste relatări din presă, coroborate cu statisticile de la alegeri și cu dificultățile întâmpinate de candidații naționaliști în vederea atragerii electoratului român indică în direcția unei probleme general răspândite în rândul comunităților de români din Ungaria dualistă, la începutul secolului al XX-lea și chiar mult timp mai târziu: lipsa educației politice. De la modul în care o mare parte a electoratului român percepea alegerile, până la valoarea infimă a recompenselor pe care le aștepta în schimbul votului, majoritatea caracteristicilor comportamentului electoral demonstrează faptul că românii nu cunoșteau adevăratele consecințe ale alegerilor parlamentare. În acest context, în puține comitate problemele politice, rasiale, confesionale sau economice expuse de candidați reușeau să depășească indiferența politică a alegătorilor[59].
 Lipsa educației politice a fost demonstrată, în primul rând, de participarea la vot în anii pasivității decretate de PNR, exclusiv în ideea obținerii unor beneficii de ordin material. Ea a făcut ca românii să nu înțeleagă pasivitatea și motivele ei, așa cum fuseseră ele percepute de către liderii partidului; pe de altă parte, pasivitatea a dus la deconectarea elitei de popor și la pierderea controlului asupra acestuia, după cum admite presa românească în urma eșecului de la alegerile din 1905: rolul înalt al pasivității a fost interpretat în înțelesul cel mai prost al cuvântului, și intelighenția – pasivă și în chestiile care ar fi reclamat activitate – privea indiferentă la gloatele poporului, care mergeau la urnă, mânate dinapoi ca o turmă de dobitoace[60]. Autoritățile maghiare profitau la rândul lor de lipsa de educație a maselor electorale ale naționalităților, mizând pe izolarea lor de conducătorii politici, mita electorală și intimidarea fiind mult mai ușor de pus în practică astfel[61]. Pasivismul a avut consecințe negative pe termen lung, căci odată cu schimbarea tacticii de luptă a PNR în 1905 o mare parte a alegătorilor români l-au folosit ca motivație pentru abținerea de la vot, chiar în cercurile cu candidați naționaliști, deși adevăratele motive țineau de dorința beneficierii, în continuare, de avantajele aferente susținerii candidaților guvernamentali. O parte a acestora urmau chiar exemplul unora dintre reprezentanții păturii superioare românești; astfel, un alegător din cercul electoral Ighiu condamna atitudinea a doi mari proprietari români, care, în perioada pasivității și-ar fi declarat naționalismul înaintea tuturor românilor, dar care, odată cu decretarea activității, văzându-și periclitat câștigul uzitat la alte alegeri dietale, au dat-o pe față cu naționalitatea dumnealor[62].  
 Pe de altă parte, neparticiparea la procesul electoral poate avea multe alte motive, două dintre comportamentele asociate acesteia fiind desemnate, în limbajul de specialitate, cu termenii de „indiferență”, respectiv „alienare”. Indiferența față de procesul de votare se manifestă în cazul indivizilor pentru care victoria unui candidat sau a altuia nu are relevanță, întrucât programul politic al candidaților nu prezintă diferențe în punctele relevante pentru alegători, ei decizând astfel să nu se prezinte la urne[63]. Indiferența politică poate fi însă pusă în legătură nu doar cu menținerea unei atitudini pasive în raport cu procesul electoral, ci și cu alegerea unor diverși candidați fără o justificare ideologică. Astfel pot fi catalogați o mare parte a alegătorilor candidaților guvernamentali, care nu aveau motivații politice suficient de puternice pentru a avea conturată o opțiune electorală clar-definită[64]. Acestei indiferențe i se adăugau, desigur, acceptarea „impulsurilor” de natură materială, precum și luarea în calcul a presupuselor riscuri care însoțeau susținerea candidatului naționalist; în acest sens, un învățător român din cercul electoral Trascău își justifica votul acordat candidatului guvernamental prin faptul că șansele de câștig ale reprezentantului PNR erau reduse, decizând astfel să își acorde votul contracandidatului acestuia: văzând că și așa dl. candidat național, prin votul meu, nu ajunge la mandat, dar eu prin aceea, că i-aș fi dat votul fără niciun folos, o simțeam poate pe viață[65]! Mai mult decât atât, în unele cazuri, țăranii nemaghiari din Ungaria se consultau cu diverși avocați pentru a afla despre existența unei posibilități de renunțare la dreptul de vot, care venea la pachet cu șicane și intimidări la care erau expuși cei care îl dețineau[66].
 Alienarea este specifică indivizilor care nu votează din cauză că, deși una dintre opțiunile electorale îi este superioară celeilalte, totuși, aceasta rămâne una nepotrivită[67]. Măsura în care alienarea poate fi considerată drept un argument al lipsei de educație politică este însă discutabilă, având în vedere că alegătorul are capacitatea, mai mică sau mai mare, de a interpreta mesajele transmise de candidați, alegând în mod conștient neprezentarea la alegere, tot ca o formă de activitate electorală. Acesta era cazul unui preot greco-catolic din cercul Beiuș, care în 1906 decidea să se abțină de la alegeri, în lipsa unui candidat al cărui program să îl fi satisfăcut, chiar în condițiile candidaturii unui reprezentant al PNR și în cele ale calității sale de fost aderent al programului independentist: la partidul independentist m-am aliat din principiu, şi nu m-am retras de acolo, până ce nu m-am convins că întrebuinţează mijloace nevrednice pentru ajungerea scopului partidului. Atunci însă am avut curajul civic să mă declar tot în „Tribuna” că eu nu mă mai amestec în politica militantă de zi, până la timpuri mai cinstite. Cum că n-am intrat încă în partidul naţional român, are cauze multe, dar neegoiste. Purtarea bruscă şi nevrednică a unora din partid îmi face asta şi azi peste putinţă [...][68]. 
 Înaintea publicării unor cercetări amănunțite cu privire la comportamentul electoral, opinia generală se învârtea în jurul ideii că, asemenea elitelor lor, cetățenii de rând ai statelor votau pe baze ideologice, conturându-și astfel preferințe și viziuni politice diverse. Studiile ulterioare au demonstrat însă că votanții nu sunt determinați ideologic, fiind, de cele mai multe ori, neinteresați de viața politică[69]. Ca o altă formă a lipsei de educație politică a electoratului român poate fi identificată însăși atitudinea acestuia din cadrul alegerilor și capacitatea redusă de înțelegere a discursurilor electorale. În acest sens, românii din cercul electoral Radna, ascultând discursul electoral al candidatului guvernamental Gyula Vancsó, în traducerea unui alt român din mulțime, reacționau prin aclamații: strigau bieții români „trăiască”, dar nu Vancso, ci cel ce vorbea [...]. Bietelor guri-cască nu le era de Vancsó, cu atât mai puțin de vorbiri, ci le era de bani sunători[70]. 
 În cadrul campaniei electorale, cu cât un grup de alegători este mai ideologizat, cu atât el este mai greu de influențat. În acest context competiția electorală are să se desfășoare în special pentru atragerea alegătorilor nehotărâți, mai predispuși perspectivei schimbării votului, neutri din punct de vedere ideologic, care pot fi influențați de obiective mai pragmatice, adesea de natură materială[71]. Electoratul român s-a caracterizat prin inconsecvență și lipsă de unitate. În acest sens, după trecerea PNR la activism, o mare parte a votanților candidaților guvernamentali au migrat în direcția naționaliștilor, pentru ca, în 1910, o mare parte a votanților candidaților naționaliști să migreze în direcția guvernamentalilor[72]. În aceeași ordine de idei, la alegerile din Dobra din 1906, organizate în două runde, presa românească prezenta cazul a treisprezece români care și-ar fi dat votul candidatului naționalist, Ștefan Rozvan, în prima rundă a alegerilor, pentru ca la a doua rundă să se îndrepte în direcția taberei opoziționale[73]. La alegerile din cercul electoral Cristian, în 1905 și 1906 participau la cursa electorală aceiași doi candidați, naționalistul Nicolae Comșa și liberalul Wilhelm Gresskowitz. Dacă în 1905, Comșa avea câștig de cauză, cu un procent electoral de 51,9%, în 1906, mandatul îi era atribuit de către alegători lui Gresskowitz, cu un procent de 53%[74]. 
 Astfel de atitudini determinau Unirea să identifice în inconsecvența electoratului român de la alegeri o dovadă a lipsei de educație politică și o cauză a eșecurilor electorale repetate ale reprezentanților PNR: ei bine, cu un astfel de popor, nu se poate face politică națională [...]. Că se poate, ca al nost candidat să iasă cu o majoritate de mii de voturi la alegerea trecută, iar acumă să cadă cu tot atâtea mii, că alegătorii care, la alegerile din 1906 au luptat fanatic pentru biruința candidatului național au trecut acum în tabăra contrară fără pic de scrupul, votând în contra candidatului național cu sutele, cu miile chiar, e un fenomen ce nu are pereche în viața popoarelor conștiente de lupta ce o poartă[75]. Instabilitatea deciziilor alegătorilor români din Ungaria dualistă a rămas însă o constantă a acestora și ulterior dezintegrării Monarhiei Dualiste și a Marii Uniri din 1918. În primii ani electorali ai României Mari, electoratul românesc din Transilvania și Banat a avut preferințe diferite, toate acestea având însă un punct comun: partidul politic majoritar era mereu cel de guvernământ. Astfel, în 1919, în contextul existenței Consiliului Dirigent, PNR câștiga majoritatea voturilor. În 1919, Partidul Poporului aflat la guvernare câștiga 84 de mandate, spre deosebire de PNR, care obținea abia 23, pentru ca în 1922, PNL, aflat la guvernare, să câștige 81 de mandate de deputat, din cele 121, PNR câștigând abia 25[76].
 Alături de alți factori, unul dintre motivele inconsecvenței politice a electoratului român din Transilvania și Banat de după 1918 a fost de asemenea lipsa educației politice a acestuia, asociată condițiilor economice precare, care influențează direct procesul de dezvoltare a unei conștiințe politice independente. Acestor factori li se adăuga și „zestrea guvernamentală”, definită ca fiind numărul de voturi primit de către partidul aflat la guvernare din partea unor alegători lipsiți de opinii politice clar definite, care, în consecință, decid să voteze cu puterea, mai ales în condițiile unei situații economice nefavorabile, care nu le permite să se emancipeze și să își creeze opinii politice[77]. În acest context, în primii ani electorali ai României Mari, zestrea guvernamentală a scăzut direct proporțional cu îmbunătățirea nivelului de trai al diverselor regiuni ale țării: cea mai mică zestre guvernamentală a fost înregistrată în Banat, urmat de Ardeal, Bucovina, Vechiul Regat, Basarabia și Dobrogea[78]. Toți acești factori pot fi interpretați ca fiind determinanți ai instabilității opțiunilor electorale ale românilor nu doar după, ci și înaintea dezintegrării Monarhiei Habsburgice, în contextul exercitării dreptului de vot în cadrul Ungariei dualiste, chiar dacă în baza unui sistem electoral cenzitar.
  Criterii pragmatice în alegerea candidaților
 Deși coruptibilitatea, indiferența, lipsa educației politice și cea a stabilității deciziilor în alegeri caracterizau o parte importantă a electoratului român, acesta nu a fost lipsit, în unele ocazii, de liberul arbitru cu ajutorul căruia își contura opțiunea electorală, pe baza unor criterii mai mult sau mai puțin pragmatice. Dintre cele mai importante criterii menționate de alegătorii români în ceea ce privește alegerea unui candidat se numără proveniența și calitățile personale ale acestuia, performanța înregistrată în mandatele electorale anterioare, acolo unde era cazul, promisiunile din cadrul campaniei electorale în vederea îndeplinirii unor obiective pe plan local sau regional și, nu în ultimul rând, etnia și glasul identității naționale.
 Unul dintre criteriile avute în vedere ținea de regiunea de proveniență a candidaților, asupra lui mizând atât partidele maghiare, cât și partidele naționaliste. În privința Partidului Național Român, în cea mai mare parte, candidații săi de la alegerile din 1905, 1906 și 1910 erau originari din regiunile în care își depuneau candidatura. Majoritatea celor care câștigau mandate aveau să reprezinte comitatele în care se născuseră sau cel puțin unele învecinate acestora, acest fapt permițându-le unora dintre ei să se remarce printr-o activitate bogată la nivel local și anterior candidaturii. De altfel, originea era promovată în majoritatea campaniilor electorale, prin ideea conform căreia candidatul era, la rândul său, „unul dintre votanți”[79]. Discursurile din cadrul campaniilor electorale mizau pe necesitatea apartenenței la regiune, mai ales în contextul în care unul dintre candidați provenea din afara acesteia. Astfel, pentru a reduce susținerea pentru George Pop de Băsești de la alegerile din Oravița din 1909, broșura electorală Oravița făcea apel la atașamentul regional al cititorilor săi, prin formule precum Jos cu străinul ardelean!, vorbind în același timp, despre originile locale bănățene ale contracandidatului său, Iosif Siegescu[80]. În cadrul campaniei electorale din 1901, Ion Ciocan vorbea atât despre calitatea sa de fost reprezentant al Năsăudului, cât și despre aceea de locuitor al regiunii, candidând împotriva unui străin, popularizând sloganul Nu-ți da votul! Nu-ți pune soarta în mâna străinului[81].
  În rândul electoratului exista ideea generală potrivit căreia profilul politicianului implica un talent înnăscut, el având un comportament și o atitudine aparte în societate. Perioada de la sfârșitul secolului al XIX-lea marchează un proces de profesionalizare a clasei politice, care a implicat și acumularea de cunoștințe în domeniu. Pentru tinerii politicieni, mediul propice inițial de pregătire în vederea unei viitoare cariere politice era familia, care avea adeseori influență asupra vieții politice de la nivel local sau regional. Cu timpul a început și conturarea unei identități colective, profesionale, a politicianului ungar, care începea să se diferențieze de celelalte categorii socio-profesionale. În contextul procesului de creare a unei auto-percepții a politicianului ungar despre sine însuși, la începutul epocii dualiste el deținea ideea conform căreia rolul său era acela de a influența și controla opinia publică, iar nu cel de a respecta sau de a se conforma dorinței acesteia. Odată cu trecerea timpului, însă, acest lucru devenea imposibil, iar clasa politică tot mai ușor de controlat, prin intermediul educației și al mass-mediei. Opinia publică, în acest context, devine extrem de importantă pentru politicianul preocupat de imaginea sa[82].
 În privința calităților personale ale candidatului și a perceperii sale de către electorat, candidații guvernamentali români au avut adesea câștig de cauză din acest punct de vedere, cel mai relevant exemplu fiind cel al lui Ion Ciocan, votat ca reprezentant al Năsăudului în nenumărate rânduri. El era perceput atât de către români, cât și de apartenenții celorlalte națiuni ca având o serie de atuuri, printre care originea grănicerească, apartenența la greco-catolicism, precum și caracteristici personale precum inteligența, autoritatea sau capacitatea de a profita de oportunități. Acestea erau, de altfel, caracteristici ale unui grup exclusivist, suprapus zonei fostei granițe năsăudene, care lua mereu în considerare cultivarea unei duble identități, naționale și locale, specifice zonei[83]. Ca urmare, pentru alegerea lui Ion Ciocan, românii din Năsăud abandonau pasivismul la alegerile din 1896, mandatul fiind recâștigat de către acesta și în 1903, 1905, 1906 și 1910, chiar și în condițiile candidaturilor din 1906 și 1910 ale unui reprezentant al PNR. În acești ani electorali, Ciocan a glisat de la un program liberal (guvernamental) la unul constituțional (opoziția moderată), pentru ca la ultima sa candidatură din 1910 să fie inclus pe listele Partidului Național al Muncii. 
 Popularitatea lui Ciocan este argumentată chiar și de faptul că, în cadrul alegerilor din Năsăud din 1905, liderii locali naționaliști au fost de acord, cel puțin pentru o perioadă, cu ideea ca acesta să fie unicul candidat al cercului, chiar și în calitate de reprezentant al liberalilor maghiari. În urma unei conferințe organizate în 16 ianuarie, fruntașii naționaliști români ai cercului decideau să nu ofere candidatura niciunui român împotriva lui Ciocan, pe baza unor garanții făcute de acesta din urmă privind o serie de obiective locale ale comunității românești năsăudene[84]. Deși ulterior avea să fie anunțat candidat din partea PNR Vasile Pahone, acesta s-a retras în final, înainte de alegeri.
 Nicolae Șerban este un alt exemplu în privința importanței calităților personale ale candidatului, care îi determinau pe alegători să își contureze opțiunea electorală. Chiar mai mult decât Ciocan, se poate considera că Șerban s-a bucurat de susținerea electoratului românesc, în contextul în care în 1906 el avea să gliseze de pe listele partidelor de guvernământ pe cele ale PNR. Astfel, în condițiile în care el a beneficiat de sprijinul partidelor maghiare la alegerile câștigate în 1892, 1896, 1901 sau 1905, acesta a încetat cu siguranță odată cu depunerea candidaturii cu program naționalist din 1906 în Arpaș și din 1910 în Făgăraș. Mai mult decât atât, la candidaturile sale din 1892 și 1896, Șerban candida cu program independent, cu viziuni moderate, fiind inclus oficial pe listele Partidului Liberal abia la alegerile din 1901[85]. 
 Candidatura lui Șerban asigura prima alegere de deputat a unui naționalist român în cercul electoral Făgăraș, în 1910. Tot în 1910, în fața alegătorilor fostului său cerc electoral, Nicolae Șerban justifica renunțarea la candidatura din Arpaș, în favoarea lui Alexandru Vaida-Voevod; discursul său era reflecția încrederii și simpatiei de care se bucura în rândul alegătorilor români, care îl votaseră în numeroase cicluri electorale, indiferent de partidul din partea căruia candidase: pentru ca să putem avea în ambele cercuri ale comitatului nostru doi deputați români, am cedat conferinței naționale cercul acesta, ca să-l dea celui mai aprig și mai neobosit coleg al meu, lui Dr. Vaida-Voevod, pe care-l vedeți de față. Fiți și lui sprijinul, fala și bucuria, care mi-ați fost mie în 18 ani și care îmi veți fi și pe viitor, căci eu nu mă despart de voi, rămân tot al vostru, precum am fost până acum[86]. Așadar, dincolo de corupție și de influențarea votului, factorul personal conta și el destul de mult în economia procesului de vot. În unele cazuri, precum cele ale lui Ion Ciocan sau Nicolae Șerban, alegătorii votau ani la rând același candidat, indiferent de partidul pe listele căruia candida, demonstrându-se astfel existența unei relații pe termen lung între deputat și cercul electoral[87]. 
 Reprezentarea unui cerc în multiple cicluri electorale contribuia atât la acumularea experienței parlamentare de către candidați, cât și la crearea unei tradiții a acelorași candidaturi și la posibilitatea oferită alegătorilor în direcția „răsplătirii” candidatului care își îndeplinise promisiunile făcute în campania anterioară. Cercetările din domeniul științelor politice cataloghează acest comportament electoral ca fiind specific votului economic. Acesta se referă la faptul că alegătorii sunt influențați în acordarea votului de condițiile economice de la momentul alegerii. Există mai multe modele de vot economic, printre care modelul recompensă-pedeapsă, potrivit căruia alegătorii votează candidații guvernamentali în condițiile în care consideră că starea lor economică este îmbunătățită comparativ cu trecutul. În aceeași ordine de idei, alegătorii votează cu opoziția în cazul în care consideră că starea economică s-a înrăutățit. Electoratul apelează deci la rațiune, la judecăți retrospective, pentru a-și compara starea economică prezentă, considerând guvernul responsabil pentru circumstanțele economice în care se află[88].
 Nemulțumiți de candidatul naționalist numit în cercul lor electoral, un grup de preoți din Bega-Sângeorgiu expedia o scrisoare la adresa Tribunei, în care, alăturat deciziei de a nu-l susține pe reprezentantul PNR, comunica și motivele pentru care își îndreptase voturile în direcția candidatului guvernamental, Géza Pap, reprezentant al cercului încă din 1892. În acest sens, ei lăsau de înțeles faptul că reprezentantul guvernului ar fi meritat voturile românești, întrucât satele pe care acesta le reprezentase, deși majoritar românești, erau bine dezvoltate și îngrijite de către autorități: părintele Marius Tempea, văzându-se alterat, a mers de a votat cu acela care a mântuit comuna, de a edificat o școală comunală cu 40.000 cor. etc. etc[89]. Géza Pap avea să câștige, așadar, alegerile din 1905 cu 1.104 voturi, împotriva contracandidatului său naționalist, Vincențiu Petrovici, care obținea 867 de voturi[90].
 Potrivit teoriei raționaliste de analiză a comportamentelor politice sau electorale ale indivizilor, alături de alegătorii retrospectivi se remarcă alegătorii raționali, care urmăresc mai degrabă ideea beneficiilor promise de fiecare candidat pentru următoarea perioadă legislativă. Preferințele lor sunt conturate de factori precum performanțele guvernamentale, proximitatea tematică față de partide, așteptările pentru viitor, competența liderilor partidelor și candidaților[91]. Pentru o mare parte a alegătorilor români ai candidaților guvernamentali, promisiunile îndeplinirii unor obiective pe plan local au contat în abandonarea pasivismului, pe de o parte, și chiar în abandonarea cauzei națiunii, pe de alta. În contextul unui regim și al unei organizații politice a statului combătute de o mare parte a populației, autoritățile maghiare au încercat menținerea păcii prin intermediul satisfacerii unor obiective de la nivel local. Astfel, prin îndeplinirea unor nevoi personale sau, cel mult, locale, guvernamentalii își asigurau susținerea pentru regim, care se constituise mai puțin în urma încrederii acordate de către națiune[92].
 Liderii PNR și organele de presă aferente viziunilor partidului nu înțelegeau, la începutul secolului al XX-lea, importanța și influența oamenilor politici autohtoni, rolul lor de lideri și formatori de opinie, precum și competența lor în soluționarea doleanțelor comunitare și individuale ale românilor. Ei nu înțelegeau, pentru moment, nici modul pozitiv în care erau receptați, la nivel public, deputații guvernamentali, văzându-i exclusiv prin intermediul unui filtru naționalist, iar nu luând în considerare adevăratele aspecte pozitive ale compromisului sau negocierii cu oficialitățile[93]. Ca urmare a poziției lor, candidații guvernamentali români au devenit mediatori între interesele populației românești de rând și autoritățile centrale/comitatense, facilitând acordarea de burse către studenții români, autorizații pentru diverși antreprenori, reducerea de taxe etc. Prin aceste mijloace, în cadrul campaniilor electorale, ei se bucurau de sprijinul populației. Pragmatismul era cel care predomina de asemenea în discursurile electorale în cadrul cărora guvernamentalii puneau mai puțin accent asupra interesului național general, concentrându-se asupra obiectivelor economice, educaționale sau sociale de pe plan local și regional[94].
 Nu de puține ori alegătorii români au susținut cauza candidaților guvernamentali, invocând tocmai problemele locale și regionale pe care aceștia promiteau să le rezolve, în defavoarea obiectivelor generale ale națiunii române avute în vedere de către liderii PNR. La alegerile din Luduș din 1905, un corespondent al Tribunei deplângea situația mișcării naționale din cerc, unde, pe lângă lipsa unui candidat naționalist, reprezentantul guvernului ar fi întrunit numeroase voturi din partea românilor, unul dintre votanți fiind chiar președintele clubului național român, preotul Vasile Suciu. Alături sunt menționate numele unor preoți greco-catolici care au votat cu candidatul guvernamental și chiar numele lui Marius Elekes, cel care a fost și la conferința din Sibiu, unde a auzit cu urechile lui propri că s-a decretat activitatea [...]. Într-un număr ulterior al Tribunei, Marius Elekes venea cu o serie de justificări în ceea ce privește susținerea candidatului maghiar: când m-am pus în coînțelegere cu candidatul guvernamental din cercul Luduș am dovedit-o că sunt român adevărat, căruia îi zace la inimă interesul și bunăstarea poporului său, am făcut-o pentru comuna și biserica mea, care are lipsuri [...]. Parcă principiul nostru este ca să ne validăm pe toate terenurile, să câștigăm și la nici un caz să nu pierdem din puținul ce-l avem. Condus de principiul acesta, pentru binele comunei și al bisericii mele am stat cu candidatul guvernamental – nefiind candidat român – față de un jidan kossuthist [...]. Sunt liniștit în conștiință și mândru că am putut face ceva pentru comuna și biserica mea. „Scopul sfințește mijloacele”[95].
 În alte cercuri electorale, chiar și în condițiile existenței unor candidați români naționaliști, unii alegători ar fi fost îndemnați de către preoți în vederea susținerii candidaților guvernamentali, tocmai prin apelul la obiectivele de pe plan local ale acestora. În Boroșineu, în ziua alegerilor, românii din Sălăgani se prezentau la urne fără preot sau învățător, care i-ar fi îndrumat să îl susțină pe candidatul guvernamental, invocând deziderate mult mai pragmatice decât cele naționaliste: i-am întrebat pe oameni că cum a venit Romul Popoviciu ca preot să-i sfătuiască pe ei să se abată de către candidatul român. A răspuns că Romul Popoviciu s-a exprimat în fața lor că Suciu multe a promis și nimic nu va face; că nu Suciu le va face lor fântână să le aducă apă în sat și nu de la Suciu cumpără ei apă, ci de la proprietarul mare de pământ[96].
  Identitatea națională și atașamentul față de partid
             Chiar și în contextul numărului mare de mărturii referitoare la candidații guvernamentali, români sau nu, câștigători ai mandatelor cu ajutorul voturilor românești, nu trebuie neglijat faptul că, în perioada 1905-1910, PNR a reușit să trimită în Parlamentul de la Budapesta un număr de 28 de deputați. Cum au reușit aceștia să câștige alegerile, în condițiile nefavorabile conturate, pe de o parte, de sistemul electoral și de aparatul de stat caracterizat de corupție, iar pe de altă parte, de lipsa conștiinței naționale a electoratului român dominat, în mare măsură, de pragmatism local? Ce a făcut diferența între alegătorii români de la Moravița din 1906, care votau în favoarea candidatului maghiar, în schimbul alcoolului[97], și un funcționar român din cercul electoral Făget, care înainte de alegerile din 1906 decidea să demisioneze pentru ca, devenind „liber”, să poată susține cauza candidatului național român[98]? 
             Am menționat deja câteva detalii despre teoria raționalistă a comportamentului politic sau electoral, conform căreia alegătorul se informează, conturează strategii și este adesea influențat de mesajele din campania electorală în luarea deciziei. Alături de aceasta, teoria deterministă privind analiza comportamentului electoral presupune că individul este influențat în luarea deciziei electorale de contextul structurilor sociale cărora le aparține. În acest sens, campania electorală în sine are efecte minime, fiind importantă doar în contextul existenței unor atitudini latente până la momentul respectiv[99]. Ca o completare a acestei teorii, deficitară în explicarea schimbărilor opțiunilor electorale care se petrec din când în când, cercetătorii au alăturat determinismelor sociale și o componentă psihologică și o identificare a individului cu partidul în conturarea unei opțiuni electorale stabile în timp. Astfel, indivizii ajung să se identifice cu un partid politic la fel cum o fac în cazul religiei sau al grupului etnic din care fac parte. Identificarea este una pe termen lung, iar ea persistă chiar și când indivizii votează, din diverse motive, un candidat al partidului de opoziție[100].
 Definiția clasică a identificării cu partidul vorbește despre un simț al unui atașament personal pe care individul îl simte în legătură cu partidul ales de el[101]. Alegătorii au atașamente pe termen lung față de diverse partide, indiferent de candidații sau subiectele abordate în diferitele campanii electorale. Deși ei mai oscilează, din când în când, în direcția candidaților altui partid, pe termen lung ei vor alege mereu partidul față de care au dezvoltat atașament. Dincolo de faptul că ajută la conturarea alegerilor electorale ca urmare a loialității, atașamentul față de partid se definește printr-un întreg set de valori prin intermediul cărora sunt filtrate informațiile pe care alegătorii le primesc. Este o perspectivă din care sunt interpretate fapte și idei, legate chiar de viața politică. Identificarea cu partidul face posibilă predictibilitatea atitudinii unui votant, fie privind evaluarea candidaților din cadrul campaniei electorale, fie privind poziția luată față de diverse subiecte[102]. Astfel, românii care dezvoltau un atașament identitar față de PNR erau favorabili, în general, candidaților partidului și aveau, în cea mai mare parte, opinii similare acestora în privința subiectelor dezbătute în cadrul campaniei electorale.
 Atașamentele față de partide încep să se dezvolte încă din copilărie, având o legătură foarte strânsă cu opiniile părinților, ele fiind aproape similare religiozității. Alte teorii pun bazele atașamentului față de un partid în teoria identității sociale, astfel încât indivizii ajung să se identifice cu un grup, iar relația dintre respectivul grup și partid (națiunea – partidul național) se referă la faptul că alegătorii vor dezvolta un atașament față de organizarea politică potrivit identității lor sociale. Atașamentul față de partid se dezvoltă, așadar, aproape inconștient, fiind bazat mai mult pe afect decât pe cunoștințe, mult mai predispus rezistenței la testul timpului[103].
 Pentru a atrage voturile electoratului român, membrii și candidații Partidului Național Român au mizat, în cadrul tuturor campaniilor din 1905, 1906 și 1910, pe etnie, făcând apel la identitatea națională și la problema alterității. Astfel, în preajma alegerilor de după trecerea la activism, accentul era pus nu atât asupra ideologiei sau a programului politic, cât a etniei candidaților, ca un argument al necesității incontestabile de alegere a acestora. În articolele din presa românească existau românul și străinul: dacă e vorba ca alegătorul român să meargă la urnă și să voteze, atunci datoria lui națională este să nu dea ajutor străinilor, care n-au pricepere și inimă pentru necazul lui, ba-l urăsc și-l disprețuiesc, ci să-și dea votul pentru cei care au simț și bunăvoință către el. Si cine pot fi aceștia, dacă nu românii[104]? Glasul identității naționale ar fi fost și cel care i-ar fi determinat pe unii alegători români să își reconsidere opțiunile de vot influențate inițial de interesele de ordin material: un țăran – ni se spune – luase o sută de coroane mită. Ducându-se acasă, nevasta și copiii, deși abia aveau ce să mănânce, l-au cumpănit să meargă să dea îndărăt banii lui Iuda...”nici cei de acasă, nici sufletul nu mă iartă să primesc bani pentru vot...nu pot să nu votez cu sângele meu, iată banii, domnule” a zis omului de încredere al candidatului ungur. Acesta i-a răspuns: „eu banii îndărăt nu-i primesc, ce am dat, este dat. Dumneata fă însă ce vrei!”... Putea deci să ţină bani şi să voteze cum îi place. Totuşi, el banii i-a pus pe masa „corteşului” şi a ieşit uşurat şi a votat apoi fericit cu –   românul[105].
  Pentru majoritatea indivizilor, atașamentul resimțit pentru un anumit partid este acompaniat de antipatia manifestată pentru partidul aflat în opoziție[106]. În acest sens, dacă în cazul românilor aderenți ai PNR au existat constant atitudini negative față de candidații și adepții partidelor de opoziție, în cazul românilor votanți ai acestora din urmă, atitudinile de acest fel s-au manifestat mai puțin. Explicația stă, printre altele, în lipsa atașamentului față de partidele maghiare, votul fiind influențat, în multe situații, de elemente extrinseci. Nu de puține ori presa descrie atmosfera care domina în rândul alegătorilor români ai candidaților maghiari, marcată de remușcare și deziluzie, în comparație cu cea specifică grupurilor de români votanți ai PNR, dominată de veselie și însuflețire națională.
 În general, aceste sentimente negative resimțite față de opoziție și cele pozitive resimțite față de partid sunt rezultatul atașamentului față de partid văzut nu atât ca grup, cât ca și simbol[107]. Astfel, în timp ce atuurile candidaților guvernamentali români erau dependente de calitățile lor personale sau de programele politice caracterizate de prezența obiectivelor locale, ceea ce atrăgea electoratul român în direcția reprezentanților PNR nu era atât persoana candidaților, cât aderența lor la partidul național. Excepție fac personalitățile de seamă ale partidului, precum Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Vlad sau Iuliu Maniu, care, dincolo de poziția de lideri ai PNR, erau apreciați și pentru activitatea individuală în plan politic. În aceeași ordine de idei, nu trebuie neglijate nici excepțiile în care alegătorii și-au manifestat nemulțumirea față de candidatul propus de partid. În general aceasta se manifesta mai ales în rândul păturilor superioare ale populației românești din diferite cercuri electorale[108]. Astfel de atitudini au devenit însă mult mai răspândite după 1918, multe dintre candidaturile reprezentanților PNR fiind respinse de alegători în cadrul campaniei din 1919, răspunzându-li-se cu desemnarea unor candidați independenți cu program național, aleși în urma consfătuirii electoratului[109].
              Concluzii
             Comportamentul electoral al românilor din Monarhia Austro-Ungară este un subiect istoriografic cu un potențial semnificativ. Cercetarea sa este importantă nu doar în ceea ce privește atitudinile de vot, ci și în ideea în care el constituie unul dintre puținii indicatori cu privire la gândirea politică a populației românești de rând asupra căruia există surse istorice, dintre care cele mai importante sunt statisticile electorale, coroborate cu relatările din presă. În urma analizării acestora, concluzia potrivit căreia atitudinea de vot a românilor din Ungaria dualistă a fost influențată atât de pragmatismul local, cât și de identitatea națională, necesită o serie de lămuriri suplimentare.
             Comportamentul electoral al românilor din Ungaria dualistă nu s-a suprapus întru totul solicitărilor și îndemnurilor lansate de către liderii PNR. Cel mai evident argument în acest sens este faptul că, deși liderii naționaliști decretau pasivismul în 1881, atât în ceea ce privește depunerea candidaturilor pentru alegerile parlamentare, cât și participarea la vot, alegătorii români aveau să fie o prezență constantă la urnele electorale de-a lungul întregii perioade dualiste. Așadar, în perioada pasivismului, PNR a avut o receptivitate destul de scăzută în rândul românilor cu drept de vot, cel puțin în ceea ce privește coordonatele oferite privind orientarea în cadrul campaniilor electorale, având în centru, de cele mai multe ori, necesitatea abținerii de la participarea la vot. De asemenea, participarea la vot nu a fost legată exclusiv de candidaturile românilor guvernamentali, în condițiile în care un număr ridicat de candidați maghiari au fost trimiși în Parlamentul de la Budapesta cu ajutorul voturilor românești.
             Motivele prezenței la vot au ținut mai puțin de conștiința politică și mai mult de lipsa de educație politică, devenită o caracteristică a electoratului român din Ungaria dualistă. Acesta nu era conștient de importanța votului, percepând procesele electorale într-un mod eronat, deschis perspectivei schimbării votului cu o serie de beneficii dintre cele mai neînsemnate, unul dintre cele mai răspândite fiind alcoolul. Corupția sistemului electoral și coruptibilitatea alegătorilor devenise într-atât de răspândită la începutul secolului al XX-lea încât românii ajunseseră să privească beneficiile materiale obținute de pe urma votului asemenea unor drepturi. Au existat însă alegeri în cadrul cărora electoratul român a luat în considerare alte criterii în conturarea opțiunii electorale. În cazul alegerii multora dintre candidații guvernamentali, accentul a fost pus asupra calităților personale ale acestora, a provenienței lor, a performanțelor mandatelor din trecut sau a obiectivelor locale care urmau să fie îndeplinite conform programului politic. Adesea, candidații naționaliști români au avut de pierdut în fața guvernamentalilor, iar pragmatismul local a primat asupra idealului național enunțat de liderii PNR, prea abstract pentru a putea fi asumat de electoratul român compus, în mare parte, din țărani analfabeți.
 Pasivismul a făcut dificilă crearea unei conexiuni între liderii PNR și alegătorii români ai Ungariei dualiste, efectele acesteia fiind vizibile și la nivelul conștiinței naționale încă slab dezvoltate a românilor, la începutul secolului al XX-lea, după cum remarcau și organele de presă românești: limba, originea, religia în sine sunt o materie inertă, la care în zadar te provoci în luptele electorale, căci dacă lipsește duhul vieții – conștiința națională – la vreun alegător, e destul să vadă arginții sclipitori și de trei ori te va lepăda[110]. Toate mijloacele de „cumpărare” a voturilor nu au făcut decât să neutralizeze voința opiniei publice, în așa fel încât principiile au fost înlocuite de interese. Acest fapt a fost posibil pe fondul existenței unei caracteristici importante a acelei părți a societății Ungariei dualiste formată din minorități etnice: lipsa unei identificări emoționale și a unui atașament față de stat[111]. 
În cazul alegătorilor celor 29 de candidați naționaliști ai PNR dintre 1900 și 1918, identificarea emoțională, dezvoltarea conștiinței naționale și atașamentul s-au dezvoltat nu în legătură cu statul ungar, ci cu Partidul Național Român. Identitatea națională a fost cea care a primat în cazul acestora, astfel încât, reprezentativitatea electivă a PNR a fost, în unele circumscripții electorale, suficient de ridicată pentru a pune probleme serioase candidaților guvernamentali maghiari învinși. Pe măsura trecerii timpului și a formării unei experiențe electorale mai bogate, candidații naționaliști și electoratul român ar fi avut șanse favorabile creării unei conexiuni mai strânse care să permită, în cele din urmă, primatul identității naționale asupra obiectivelor de natură personală sau locală. Alegerile din 1910 și puține alte procese electorale organizate în anii următori aveau să fie însă ultimele la care au luat parte românii din Ungaria dualistă, al căror ideal național a fost poate îndeplinit, în 1918, chiar înainte de a fi conștientizat.

   [1] Unirea, nr. 3, 21 ianuarie 1905.
 
  [2] Idem, nr. 4, 28 ianuarie 1905.
 
  [3] Câteva exemple: Ioan Tomole, Românii din Transilvania în luptele național-electorale de la începutul secolului al XX-lea, Baia Mare, Editura Gutinul, 2001; Stelian Mândruț, „Dinamica electoral-politică în Transilvania între anii 1892-1910”, în Anuarul Institutului de Istorie din Cluj, 42, 2003; Vlad Popovici, Ovidiu Iudean, “The Elective Representation of the Romanians in the Hungarian Parliament”, în Studia Universitatis Petru Maior, 11, 2011; Ovidiu Emil Iudean, Oana Valentina Sorescu, “From Protest Petitions to Parliamentary Action: The Attitude of the Leadership of the Nationalities in Hungary in Regards to the Minister Ágoston Trefort’s Magyarization Policy”, în Antonello Biagini, Giovanna Motta (eds.), Empires and Nations from the Eighteenth to the Twentieth Century, vol II, Newcastle upon Tyne, Cambridge Scholars Publishing, 2014; Ovidiu Emil Iudean, Alexandru Onojescu, “Politics, Nationalism and Parliamentarianism. Romanian Representatives in the Budapest Parliament (1861-1918)”, în Transylvanian Review, XXII, 4, 2013; Judit Pál, “Electoral Corruption in Austro-Hungarian Transylvania at the Beginning of the Dualist Period (1867-1872)”, în Frédéric Monier, Olivier Dard, Jens Ivo Engels (eds.), Patronage et corruption politiques dans l’Europe contemporaine. 2. Les coulisses du politique à l’époque contemporaine XIXe-XXe siècles, Paris, Armand Colin (Recherches), 2014; Vlad Popovici, „Procesul electoral în Banat (1861-1918). Statistici. Evoluții. Prosopografie”, în Studii și cercetări. Actele Simpozionului “Banat – istorie și multiculturalitate”, Novi-Sad – Zrenianin, Editura Fundației – Editura ICRV, 2014; Ovidiu Emil Iudean, The Romanian Governmental Representatives in the Budapest Parliament (1881–1918), Cluj-Napoca, Editura Mega, 2016; József Pap, Parliamentary Representatives and Parliamentary Representation in Hungary (1848-1918), Frankfurt am Main, Peter Lang, 2017; Judit Pál, Vlad Popovici, Andrea Fehér, Ovidiu Emil Iudean (eds.), Parliamentary Elections in Eastern Hungary and Transylvania (1865–1918), Berlin, Peter Lang, 2018.
 
  [4] Câteva exemple: Gheorghe Iancu, „Partidul Național Român și alegerea parțială pentru parlamentul maghiar în cercul electoral Bocșa (1907)”, în Sorin Mitu et alii, Biserică, societate, identitate. In honorem Nicolae Bocșan, Cluj-Napoca,  Presa Universitară Clujeană, 2007; Ovidiu Emil Iudean, „Solidarități politico-naționale la românii năsăudeni în timpul alegerilor parlamentare de la începutul secolului XX”, în Constantin Bărbulescu, Ioana Bonda, Cecilia Cârja, Ion Cârja, Ana Victoria Sima (eds.), Identitate și alteritate V. Studii de istorie politică și culturală, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2011; Vlad Popovici, „Reprezentanții Sebeșului în Parlamentul Ungariei (1866-1918)”, în Terra Sebus. Acta Musei Sabesiensis, 6, 2014; Vlad Popovici, Ovidiu Iudean, “Romanian Election Newssheets in Banat and Transylvania before 1918”, în Analele Banatului, XII, 2014; Stelian Mândruț, Adrian Onofreiu, „Radiografia unui scrutin electoral (octombrie 1901, Năsăud)”, în Varga Atilla, Iosif Marin Balog, Diversitate culturală, realități politice și multiconfesionalism în Transilvania și Banat (sec. XVIII-XX), Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2014; Ovidiu-Emil Iudean, “The Romanian Parliamentary Elite from Banat on the Eve of the First World War”, în The Romanian Journal of Modern History, VI, 1-2, 2015.
 
  [5] Câteva exemple: Stelian Mândruț, Mişcarea naţională şi activitatea parlamentară a deputaţilor Partidului Naţional Român din Transilvania între anii 1905-1910, Oradea,  Fundația „Cele Trei Crișuri”, 1995; Ovidiu Emil Iudean, “The Involvement of Romanian Candidates in the Hungarian Parliamentary Elections during the Last Decade of the 19th Century Reflected in the Transylvanian Romanian Press”, în Transylvanian Review, XX, supp. nr. 2:1, 2011; Judit Pál, Vlad Popovici (eds.), Elites and Politics in Central and Eastern Europe (1848–1918), Peter Lang, 2014; Ovidiu Emil Iudean, ”Political Options and Electoral Behaviour in the Case of the Arad Romanian Elite at the end of the Nineteenth Century”, în Analele Banatului, S. N. Arheologie – Istorie, XXIV, 2016;  Judit Pál, Vlad Popovici, “The Parliamentary Elite from Eastern Hungary and Transylvania ( 1867-1918). A Generation-based Approach”, în Lukas Fasora, Ewald Hiebl, Petr Popelka (eds.), Generationen in der Geschichte des langen 20. Jahrhunderts – methodisch-theoretische Reflexionen, Viena, Lit Verlag, 2017; Ovidiu Emil Iudean, “National Sentiment and Political Pragmatism. The Parliamentary Representative Constantin Burdia and the “Romanian People Affair”, în Banatica, 28, 2018.
 
  [6] Câteva exemple: Gelu Neamțu, „Activitatea parlamentară a lui Alexandru Roman. 1866-1887”, în Anuarul Institutului de Istorie din Cluj, 12, 1969; Gelu Neamțu, „Deputaţii români în dieta de la Pesta 1848-1849”, în Anuarul Institutului de Istorie din Cluj, 13, 1970; Nicolae Roșuț, „Activitatea politică a deputaților arădeni între anii 1905-1918”, în Ziridava, 9, 1978; Gelu Neamțu,  „Activitatea parlamentară a lui George Pop de Băseşti în 1879”, în Acta Musei Porolissensis, 12, 1988.
 
  [7] József Pap, Parliamentary Representatives and Parliamentary Representation in Hungary (1848-1918), Frankfurt am Main, Peter Lang, 2017; Judit Pál, Vlad Popovici, Andrea Fehér, Ovidiu Emil Iudean (eds.), Parliamentary Elections in Eastern Hungary and Transylvania (1865–1918), Berlin, Peter Lang, 2018.
 
  [8] Judit Pál, Vlad Popovici, Andrea Fehér, Ovidiu Emil Iudean (eds.), Parliamentary Elections in Eastern Hungary and Transylvania (1865–1918), Berlin, Peter Lang, 2018, pp. 25-29.
 
  [9] József Pap, Parliamentary Representatives and Parliamentary Representation in Hungary (1848-1918), Frankfurt am Main, Peter Lang, 2017, p. 103. 
 
  [10] Ibidem, p. 161. 
 
  [11] Vlad Popovici, „Reprezentanții Sebeșului în Parlamentul Ungariei (1866-1918)”, în Terra Sebus. Acta Musei Sabesiensis, 6, 2014, p. 464.
 
  [12] Ovidiu Emil Iudean, Alexandru Onojescu, “Politics, Nationalism and Parliamentarianism. Romanian Representatives in the Budapest Parliament (1861-1918)”, în Transylvanian Review, XXII, 4, 2013, p. 6.
 
  [13] Calcule după: Judit Pál et alii, Parliamentary Elections, passim.
 
  [14] Stelian Mândruț, „Partidele maghiare în viața politică a Transilvaniei (1867-1919)”, în Anuarul Institutului de Istorie “George Bariț” din Cluj-Napoca, XLI, 2002, p. 149. 
 
  [15] Judit Pál, “Parliament and the Political System in Hungary During the Dualist Period”, în Judit Pál et alii, Parliamentary Elections, p. 19.
 
  [16] Teodor V. Păcățian, Cartea de Aur sau luptele politice ale românilor de sub coroana ungară, vol. VII, Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, 1913, p. 32.
 
  [17] Ibidem, p. 204.
 
  [18] Ibidem, p. 352.
 
  [19] Apel către alegătorii români, în Unirea, nr. 2, 13 ianuarie 1905.
 
  [20] Judit Pál et alii, Parliamentary Elections, p. 145.
 
  [21] Ibidem, p. 145, 331.
 
  [22] Ibidem, p. 174.
 
  [23] Tribuna poporului, nr. 175, 22 septembrie/5 octombrie 1901.
 
  [24] Drapelul, nr. 76, 22 septembrie/5 octombrie 1901, nr. 76.
 
  [25] Árpád E. Varga, Erdélyi etnikai és felekezeti statisztikája 1850-2002, ediţie on-line, http://www.kia.hu, accesat la 20.10.2022.
[26] Judit Pál et alii, Parliamentary Elections, p. 119.
 
  [27] Tribuna, nr. 15, 23 ianuarie/5 februarie 1905.
 
  [28] Tribuna, nr. 85, 4/17 mai 1906.
 
  [29] Ovidiu Emil Iudean, The Romanian Governmental Representatives in the Budapest Parliament (1881–1918), Cluj-Napoca, Editura Mega, 2016, p. 63.
 
  [30] Drapelul, nr. 46, 22 aprilie/5 mai 1906.
 
  [31] Andrei Corteanu, “Rolul țărănimii în modernizarea și civilizarea țării”, în Revista vremii politice, literare și economice, IV, 1, 1924, p. 12, apud. Sorin Radu, Electoratul din România în anii democrației parlamentare (1919-1937), Iași, Institutul European, 2004, p. 98.
 
  [32] Libertatea, nr. 21, 13/26 mai 1906.
 
 [33] András Gerö, The Hungarian Parliament, 1867-1918: A Mirage of Power, New York, Columbia University Press, 1997, p. 62.
   [34] E.-G. Valentin Groebner, Gefahrliche Geschenke: Ritual, Politik und die Sprache der Korruption in der Eidgenossenschaft im spaten Mettelalter und am Beginn der Neuzeit, Konstanz, Universitatsverlag, 2000, apud. Judit Pál, “Electoral Corruption in Austro-Hungarian Transylvania at the Beginning of the Dualist Period (1867-1872)”, în Frédéric Monier, Olivier Dard, Jens Ivo Engels (eds.), Patronage et corruption politiques dans l’Europe contemporaine. 2. Les coulisses du politique à l’époque contemporaine XIXe-XXe siècles, Paris, Armand Colin (Recherches), 2014, p. 108.
   [35] Karsten Fischer, „Korruption als Problen und lement politischer Ordnund. Zu der Geschichtlichkeit eines Skandalond und methodologischen Aspekten historischer Komparatistik”, în Geld – Geschenke – Politik. Korruption im neuzeitlichen Europa, Munchen, R. Oldenbourg, 2009, pp. 52.53, apud. Ibidem.
   [36] András Gerö, The Hungarian Parliament, pp. 61-62.
   [37] Ovidiu Emil Iudean, The Romanian Governmental Representatives, p. 65.
   [38] András Gerö, The Hungarian Parliament, pp. 69-76.
   [39] Ibidem, p. 64.
   [40] Cea mai populară relatare din epocă este probabil lucrarea lui R. S. Watson, Corruption and Reform in Hungary. A Study of Electoral Practice, Londra, Constable&Co. Ltd, 1911. În anii ’90 András Gerö publică The Hungarian Parliament, 1867-1918: A Mirage of Power (New York, Columbia University Press, 1997), cu extrem de multe detalii referitoare la corupția sistemului electoral din Ungaria dualistă.
   [41] Libertatea, nr. 21, 13/26 mai 1906.
   [42] Tribuna, nr. 14, 22 ianuarie/4 februarie 1905.
   [43] Judit Pál et alii, Parliamentary Elections, p. 186.
   [44] Tribuna, nr. 12, 19 ianuarie/1 februarie 1905.
   [45] Unirea, nr. 24, 11 iunie 1910.
   [46] Ibidem. 
   [47] Judit Pál, Electoral Corruption in Austro-Hungarian Transylvania, pp. 111-112.
   [48] András Gerö, The Hungarian Parliament, pp. 82-96.
   [49] Ovidiu Emil Iudean, “The Romanian Parliamentary Elite from Banat on the Eve of the First World War”, în The Romanian Journal of Modern History, VI, 1-2, 2015. p. 54. 
   [50] Idem, The Romanian Governmental Representatives, pp. 61-62. 
   [51] Vlad Popovici, Ovidiu Emil Iudean, “Romanian Election Newssheets in Banat and Transylvania before 1918”, în Analele Banatului, XII, 2014, p. 358.
   [52] Ovidiu Emil Iudean, The Romanian Parliamentary Elite from Banat, p. 54. 
   [53] Ioan Tomole, Românii din Transilvania în luptele național-electorale de la începutul secolului al XX-lea, Baia Mare, Editura Gutinul, 2001, p. 49.
   [54] Tribuna, nr. 11, 18/31 ianuarie 1905.
   [55] Unirea, nr. 5, 5 februarie 1905. 
   [56] Libertatea, nr. 6, 22 ianuarie/4 februarie 1905.
   [57] Tribuna, nr. 14, 22 ianuarie/4 februarie 1905.
   [58] Unirea, , nr. 7, 18 februarie 1905.
   [59] R. W. Seton-Watson, Corruption and Reform in Hungary. A Study of Electoral Practice, Londra, Constable&Co. Ltd, 1911, p. 38.  
   [60] Unirea, nr. 6, 11 februarie 1905.
   [61] R. W. Seton-Watson, Corruption and Reform in Hungary, p. 113.
   [62] Tribuna, nr. 16, 25 ianuarie/7 februarie 1905.
   [63] John H. Aldrich, Libby M. Jenke, “Turnout and the Calculus of Voting. Recent Advances and Prospects for Integration with Theories of Campaigns and Elections”, în Justin Fisher, Edward Fieldhouse, Mark N. Franklin, Rachel Gibson, Marta Cantijoch, Christopher Wlezien (eds.), The Routledge Handbook of Elections, Voting Behavior and Public Opinion, Londra și New York, Routledge, 2018, p. 89.
   [64] Mattei Dogan, Comparații și explicații în știința politică și sociologie, Iași, Institutul European, 2010, p. 248.
   [65] Libertatea, 26 februarie/11 martie 1905, nr. 11.
   [66] R. W. Seton-Watson, Corruption and Reform in Hungary, p. 7.
   [67] Ibidem.
   [68] Tribuna, nr. 99, 25 mai/7 iunie 1906. 
   [69] Vincent L. Hutchings, Hakeem J. Jefferson, “The Sociological and Social-Psychological Approaches”, în Justin Fisher et alii, The Routledge Handbook of Elections, p. 21.
   [70] Tribuna, nr. 8, 13/26 ianuarie 1905.
   [71] Keith Dowding, “Ration Choice Theory and Voting”, în Justin Fisher et alii, The Routledge Handbook of Elections, p. 34.
   [72] Ovidiu Emil Iudean, The Romanian Governmental Representatives, pp. 63-64.
   [73] Libertatea, nr. 22, 20 mai/2 iunie 1906.
   [74] Judit Pál et alii, Parliamentary Elections, p. 140.
   [75] Unirea, nr. 25, 18 iunie 1910.
   [76] Sorin Radu, “Electoratul din Transilvania în primii ani după Marea Unire”, în Apulum, 2, 2000, p. 243.
   [77] Marcel Ivan, Evoluţia partidelor noastre politice în cifre şi grafice. 1919 – 1932, Sibiu, 1933, p. 28, apud. Ibidem, p. 244. 
   [78] Sorin Radu, Electoratul din România, p. 131.
   [79] Ovidiu Emil Iudean, The Romanian Governmental Representatives, pp. 50-52.
   [80] Vlad Popovici, Ovidiu Emil Iudean, Romanian Election Newssheets, p. 357.
   [81] DJANBN, Colecţia personală Ion Ciocan, dosar 7, f. 3., apud. Ovidiu-Emil Iudean, „Solidarități politico-naționale la românii năsăudeni în timpul alegerilor parlamentare de la începutul secolului XX”, în Constantin Bărbulescu, Ioana Bonda, Cecilia Cârja, Ion Cârja, Ana Victoria Sima (eds.), Identitate și alteritate V. Studii de istorie politică și culturală, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2011, p. 39.
   [82] András Cieger, “Politics as a Profession in Nineteenth-Century Hungary?”, în Korall - Társadalomtörténeti folyóirat, 42, 2010, pp. 106-114.
   [83] Stelian Mândruț, Adrian Onofreiu, „Radiografia unui scrutin electoral (octombrie 1901, Năsăud)”, în Varga Atilla, Iosif Marin Balog (eds.), Diversitate culturală, realități politice și multiconfesionalism în Transilvania și Banat (sec. XVIII-XX), Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2014, p. 321. 
   [84] Libertatea, nr. 5, 15/28 ianuarie 1905.
   [85] Judit Pál et alii, Parliamentary Elections, p. 118.
   [86] Gazeta Transilvaniei, nr. 94, 30 aprilie/13 mai 1910.
   [87] András Gerö, The Hungarian Parliament, p. 68.
   [88] Marianne C. Stewart, Harold D. Clarke, “Economic Voting”, în Justin Fisher et alii, The Routledge Handbook of Elections, p. 192.
   [89] Tribuna, nr. 31, 16 februarie/1 martie 1905.
   [90] Judit Pál et alii, Parliamentary Elections, p. 192.
   [91] Adrian Basarabă, Comportamentul electoral al populației Banatului. Studiu longitudinal, Timișoara, Solness, 2008, pp. 146-148.
   [92] András Gerö, The Hungarian Parliament, p. 84.
   [93] Stelian Mândruț, Adrian Onofreiu, Radiografia unui scrutin electoral, p. 314.
   [94] Ovidiu-Emil Iudean, The Romanian Parliamentary Elite from Banat, p. 57.
   [95] Tribuna, nr. 14, 22 ianuarie/4 februarie 1905; Ibidem, nr. 24, 6/19 februarie 1905.
   [96] Tribuna, nr. 15, 23 ianuarie/5 februarie 1905.
   [97] Libertatea, nr. 21, 13/26 mai 1906.
   [98] Drapelul, nr. 48, 27 aprilie/10 mai 1906.
   [99] Adrian Basarabă, Comportamentul electoral al populației Banatului, p. 146.
   [100] Vincent L. Hutchings, Hakeem J. Jefferson, The Sociological and Social-Psychological Approaches, pp. 21-22.
   [101] Angus Campbell, The Voter Decides, Oxford, Row, Peterson, 1954, pp. 88–89, apud. Shaun Bowler, ”Party Identification”, în Justin Fisher et alii, The Routledge Handbook of Elections, p. 146.
   [102] Shaun Bowler, Party Identification, pp. 146-148.
   [103] Shaun Bowler, Party Identification, pp. 146-149.
   [104] Gazeta Transilvaniei, nr. 6, 11/24 ianuarie 1905.
   [105] Tribuna, nr. 81, 29 aprilie/12 mai 1906.
   [106] Steven Greee, “Understanding Party Identification: A Social Identity Approach”, în Political Psychology, 20, 2, 1999, p. 395.
   [107] Ibidem.
   [108] Candidatura lui Vincențiu Petrovici din 1905 din cercul electoral Bega-Sângeorgiu stârnea numeroase nemulțumiri din partea unui grup de preoți și învățători, cf. Tribuna, nr. 31, 16 februarie/1 martie 1905.
   [109] Gheorghe Iancu, „Campania electorală pentru alegerile parlamentare din 1919 în circumscripțiile Transilvaniei”, în Studia UBB Historia, 1, 1973, pp. 92-96.
   [110] Gazeta de Duminecă, nr. 24, 24 iunie 1906.
   [111] András Gerö, The Hungarian Parliament, p. 102.
 

Majorități, minorități și identitate regională.
Imaginea românilor depre maghiarii din Transilvania în perioada interbelică[1]

Luminița Ignat-Coman

Imaginea românilor despre maghiari și a maghiarilor despre români a fost expresia raporturilor politice dintre aceste două etnii, considerate unul dintre cuplurile imagologice de referință ale Europei. Viziuni opuse despre istoria provinciei au generat polemici între români și maghiari, fiecare parte utilizându-și toate energiile pentru a-și demonstra drepturile istorice asupra Transilvaniei.[2] O perioadă intensă din acest punct de vedere este, fără îndoială, epoca interbelică. Naționalismul românesc a prezentat Transilvania ca miez al civilizației românești și o parte importantă a moștenirii istorice și naționale. Din această perspectivă, Unirea din 1918 a primit semnificația unei mari realizări pentru români în opoziție cu perioada anterioară, a apartenenței la Imperiu, despre care s-a scris că a reprezentat un vis urât.[3] În contrast, maghiarii au considerat Trianonul o tragedie colectivă, iar situația rezultată în urma lui una provizorie. Schimbările majore și inversarea rolurilor, fosta majoritate devenind minoritate și vice-versa, a făcut ca relația să fie marcată în această epocă de sinuozități, accentuarea diferențelor, competiție. Felul în care românii i-au vazut pe maghiari poartă amprenta imposibilei reconcilieri dintre aceștia, într-o perioadă marcată de schimbări fundamentale pentru ambele etnii.
 Articolul de față este consacrat analizei imaginii românilor despre maghiari imediat după realizarea Unirii și includerea Transilvaniei în noul stat creat, România Mare. Vom examina principalele teme care structurează viziunea românilor cu privire la maghiarii din Transilvania,  punctând totodată relația dintre majorități și minorități, suprapusă tranziției la o societate diversă în care prezența minorităților este una importantă, o societate în care națiunea se schimbă, iar naționalismul devine principiu normativ.
 Cercetarea are la bază în principal articolele publicate în revista Țara Noastră, organul de presă al Asociațiunii pentru literatura românilor și cultura poporului român, în primul său an de apariție, publicație aflată mult timp sub redacția marelui poet și a proeminentului om politic Octavian Goga. Istoria minorității maghiare din Transilvania, evoluția politică a acestei comunități, și, în general, relațiile româno-maghiare sunt lucruri foarte bine reprezentate în istoriografie. Ca atare, articolul de față sintetizează modul în care românii din Transilvania îi privesc pe maghiarii de aici imediat după realizarea Unirii cu Transilvania, contextualizând și punctând circumstanțele relevante din punct de vedere istoric.
 Sfârșitul Primului Război Mondial a forțat comunitatea maghiară din Transilvania să-și redefinească statutul și locul, o sarcină dificilă din perspectiva faptului că au considerat situația drept provizorie și Tratatul de la Trianon profund nedrept. Anul 1918 a avut o semnificație profundă pentru ambele etnii, presupunând inversarea statutului și rolului românilor și maghiarilor din Transilvania. Minoritățile din trecut au devenit majorități în noul stat, România, creat prin Unirea de la 1918, iar majoritatea (maghiarii) au devenit minoritate etnică. Acest statut a pus mai multe probleme, iar adaptarea la noile realități a fost complicată având în vedere schimbarea radicală care s-a produs peste noapte. Este interesant de subliniat că vorbim aici despre viziunea actualei majorități cu privire la fosta majoritate, ceea ce presupune, practic, raporturi de putere inversate.
 Perioada imediat următoare Unirii nu poate fi privită unitar din perspectivă politică. Toate politicile statului au avut un impact direct asupra evoluției minorităților, cea mai importantă dintre acestea fiind cea maghiară. În mod evident există o distincție clară între prima și a doua decadă a perioadei interbelice. Anii imediat următori Unirii (decada 1920-1930), dominați de liberali, sunt, în general, marcați de realizarea unirii legale, unde noțiunea de bază este aceea de egalitate a cetățenilor și respingere a necesității drepturilor specifice minorităților.[4] În ciuda acestui ultim aspect, caracterizarea generală a perioadei este nota liberală. Așa după cum subliniază Katherine Verdery, în practică, paradoxul a constat în faptul că anumite politici ale guvernelor care s-au succedat au tins, implicit, spre asimilare: excluderea limbilor minoritare din discursul public, reducerea constantă a numărului de școli și denumiri de locuri în acele limbi, presiunea de a scrie numele de familie după ortografia românească etc. Minorităților li se pretindea să acorde loialitate primordială țării în care își duceau existența și să renunțe la legături mai profunde cu țările de care aparțineau din punct de vedere etnic.[5] La începutul anilor 1920, demograful român Sabin Manoilă a sugerat ministrului educației că era nevoie nu de o politică de agresiune, ci de asimilare pașnică, ceea ce fixa ca atitudine necesară față de minorități dogma asimilării.[6]
 Cea de-a doua decadă, respectiv anii 30, în schimb, sunt anii în care în România, ca dealtfel în multe țări din lume, s-a înregistrat o creștere progresivă a sentimentului naționalist, având drept punct culminant extremismul și instalarea regimurilor autoritare sub presiunea mișcărilor de extremă dreaptă.[7] În acest context, discursul cu privire la minorități a devenit fără îndoială unul radical, îmbrățișarea naționalismului integral ca filosofie principală având impact direct asupra atitudinii cu privire la minorități. Singura diferență notabilă este că alte minorități sunt vizate cu prioritate în această etapă.
 În statul nou creat după Unire, drepturile minorității maghiare au fost stabilite în baza a două tipuri de documente: pe de o parte tratatele internaționale și, pe de alta, cele interne, în special Constituția adoptată în 1923. Viziunea românilor ardeleni cu privire la constituirea statului a fost expusă în Rezoluția Marii Adunări de la Alba Iulia, care, la articolul III, punctele 1și 2, prevedea: 1. Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc. 2.Egală îndreptățire și deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.[8] Fundamentul noului stat a fost, cel puțin principial, cel al deplinei libertăți naționale și al unui tratament echitabil pentru minorități. În realitate, România Mare în plină construcție nu a rămas fidelă acestor principii, care s-au dovedit foarte greu, chiar imposibil de aplicat, deși erau congruente cu prevederile prezente în Constituția adoptată în anul 1923. Constituția, conținând de asemenea principii democratice, a declarat egalitatea tuturor cetățenilor, indiferent de etnie, însă nu a reușit să cuprindă în mod real puținele drepturi ale minorităților.[9] Tratatele internaționale au creat nemulțumiri în rândul comunității maghiare, nefiind acceptate sau fiind privite ca provizorii. În acest cadru general, evoluția comunității maghiare a fost marcată de neacceptarea situației, o sursă de permanentă tensiune care se răsfrânge direct asupra imaginilor reciproce româno-maghiare. Modul în care s-au privit reciproc cele două etnii și reflecția în ochii celuilalt au influențat profund construcția propriei identități în noua realitate creată după Unire.
             În termenii identității, cei mai importanți factori care au divizat etniile maghiară și română au fost limba și religia. Maghiarii din Transilvania erau fie catolici, fie aparțineau uneia dintre confesiunile protestante. Românii se identificau în primul rând ca aderenți ai creștinătății orientale, ai ortodoxiei. Segregarea religioasă s-a suprapus în mod semnificativ peste diferențele etnice și lingvistice sau cele cu privire la tradiții.[10] Ceea ce a divizat însă în mod fundamental cele două etnii și a contribuit la o imposibilă reconciliere dintre acestea este percepția asupra trecutului. Acest lucru a fost și mai vizibil în perioadă interbelică, atunci când politica românească față de comunitatea maghiară era o mixtură de abordări diferite, toate însă supuse eșecului pe termen mediu și lung: asimilare culturală/discriminare legală.[11] 
  Teme ale discursului românesc despre maghiari după Unire
 Filosofia naționalismului integral, unitatea teritoriului ocupat de români în mod exclusiv, glorificarea trecutului și națiunea intangibilă, proiectată să construiască un viitor măreț[12] au fost dogme care au imprimat note particulare discursului românilor despre maghiari într-o Românie Mare aflată în construcție. În dezacord profund cu aceste dogme apare trecutul, care indică decalajul dintre unde suntem și unde am fi putut fi dacă nu eram atâta vreme sub stăpânire maghiară, dar și alte idei suprapuse, alterarea purității etniei datorită conviețuirii îndelungate sau rămânerea în urmă din punct de vedere cultural: „Suntem în fața ravagiilor sufletești pe care le-a produs în Ardeal apăsarea ungurească de atâta vreme. Este psihologia acelei mixturi intelectuale care s-a născut din încrucișarea cu cultura maghiară (...) este Budapesta care se răzbună (...) Înfrântă și umilită de oștile noastre, putreda cetate s-ar părea că vrea să ne facă rău prin această penetrație postumă.”[13]
 Într-o societate fluidă, în anumite contexte, pe fondul unor nemulțumiri și așteptări neîndeplinite, în Transilvania, anumite grupuri au vehiculat și reversul: „Era mai bine sub unguri”[14], având în vedere surprizele inoportune precum: corupția generalizată, înăbușirea regionalismului și ignorarea intereselor regionale, un centralism exacerbat, marginalizarea unor oameni politici din Transilvania în viața politică de la centru, uzanțe europene cvasinecunoscute în politica românească, aspecte evidente mai ales după trecerea lunilor de miere ale Unirii.[15] Pornind de la această realitate, o serie din articolele publicate în revista Țara Noastră sunt axate pe demontarea acestui mit, atribuit acelor grupuri care promovau regionalismul sau nu au dorit cu adevărat Unirea cu România. 
 Din punct de vedere cultural, influența maghiară în Transilvania a fost redusă la regres, stagnare, fiind expresiv asimilată unei temnițe intelectuale: „Adăugaţi la toate aceste ravagiile metodice ale culturii ungureşti în minţile noastre. S-ar putea scrie întunecate tragedii, ca să se înţeleagă groaznica temniţă intelectuală în care am tânjit, picurarea continuă a otrăvurilor străine care au falsificat un patrimoniu de gândire şi au produs o mentalitate hibridă cu toate consecinţele ei.”[16] Este o continuare a ideii vehiculate frecvent și în perioada anterioară, una dintre cele mai puternice nemulțumiri ale românilor, frânarea dezvotării lor culturale.
 Revista Țara Noastră (1907-1938), săptămânal care a apărut la Sibiu (1 ianuarie 1907-22 nov 1908), Cluj (15 oct. 1922-febr. 1926), Cluj și București (1927-1938) a publicat atât articole politice cât și versuri, proză, teatru sau traduceri, nota particulară fiind dată de accentele naționaliste.[17] Majoritatea articolelor publicate în această revistă prezintă românii și maghiarii din Transilvania ca fiind dușmani ireconciliabili, minoritățile în general și maghiarul în mod special este prezentat ca o sursă de neliniște și îngrijorare, manifestând constant atitudini provocatoare. Ca atare, o polemică continuă purtată și prin intermediul presei este generatoare de tensiune prin faptul că fiecare atacă valorile și tradițiile celuilalt. Realitatea Transilvaniei a fost analizată în această publicație ca o ciocnire a civilizațiilor, chiar dacă, pe alocuri, putem regăsi recunoașterea eforturilor comune de reconciliere venite dinspre ambele părți,  având drept corolar transilvanismul, doctrina culturală ce se prezenta ca o sinteză particulară a condițiilor istorice, culturale și economice comune.[18] Însă, în ansamblu, relațiile dintre români și maghiari sunt prezentate ca fiind marcate de neîncredere, suspiciune, brutalitate chiar. Ca atare, portretul maghiarului în articolele publicate în primii ani după Unirea cu România este unul în care predomină notele negative. Maghiarul este un potențial trădător, orientat spre Budapesta și loial acesteia, necceptând situația și oscilând între atitudinile de inferioritate dublate de victimizare și cele de superioritate, dar mereu nemulțumit și dornic de revenire la situația anterioară războiului. Analizând articolele revistei putem desprinde câteva teme, expresii ale viziunii românilor cu privire la maghiarii din Transilvania după realizarea României Mari. 
  Maghiarul incapabil de adaptare la noile vremuri
 Prima temă și poate cea mai invocată cu privire la maghiari după Unire se referă la incapacitatea acestora de a se adapta vremurilor în schimbare, atât datorită influenței maghiarilor din Ungaria, a Budapestei, față de care exista suspiciunea unei loialități primordiale, cât și datorită unei incapacități structurale a acestei etnii și a speranței că statutul său de minoritate etnică în Transilvania va fi unul provizoriu. Atitudinea maghiarilor imediat după Unire, de pasivitate și izolare, a survenit pe fondul lipsei de orizont și angajare, de neacceptare a situației schimbate radical după încheierea războiului mondial. Ca urmare, din perspectiva românilor, maghiarii se aflau în depresiune sentimentală[19], adoptând ca dogme comportamentale protestele și critica,[20] pe fondul succesiunii unor stări și atitudini contrastante: „Trecând zilele de înfricoşare ale războiului, intelectualii unguri de aici au afişat o pasivitate după care mocnea revolta, iar mai târziu în măsura în care s-au desmetecit din teroarea lor închipuită, în loc să pipăie noua situaţie ca să se adapteze la ea, confundând toleranţa cu slăbiciunea, par a mări zi cu zi distanţa între ei şi ţara care-i adăposteşte. Nici un plan constructiv nu se întrevede din gesturile lor de protestare, care din ce în ce se înmulţesc. Ei păstrează rolul lor de maghiari în exil şi în vreme ce dela Budapesta se întreţine mirajul revanşei, aici braţele se încrucişază şi ochii privesc în extaz peste hotar...”[21]
 Incapacitatea maghiarilor de a se adapta vremurilor în schimbare a fost din punct de vedere românesc și o consecință a educației primite, în măsura în care sistematic le-a fost inoculat visul mărețului imperiu care va dăinui mereu, iar grație ideilor de acest fel au considerat că situația lor din perioada interbelică nu este doar foarte nedreaptă, ci și limitată:(...) „Ungurii - grație unei educații seculare ultrașovine, nu pot să înțeleagă spiritul vremii. Visurile lor barbare nu s-au vaporizat nici de forța formidabilei legături morale, pe care le-a aplicat-o Antanta. Ca un pisc care supraviețuiește o lume demult scufundată stăruie Ungaria.” Tema Ungariei mutilate apare sistematic conturată de comunitatea maghiară de pretutindeni, dar folosirea ei de către maghiarii din Transilvania după 1918 este notată în articolele de presă ca fiind excesivă. Putem aminti că este o expresie care nu și-a pierdut nici astăzi actualitatea, maghiarii din Ungaria invocând și în prezent această sintagmă, la ocazii comemorative, așa cum este Tratatul de la Trianon.[22] 
 Așa cum subliniază autorii analizelor politice publicate în paginile revistei, retorica fiecărui guvern român a fost considerată profund anti-maghiară de către minoritatea maghiară din Transilvania, așa-numitul proces de românizare și de armonizare a diferențelor regionale a fost perceput ca fiind îndreptat împotriva etniei maghiare, fiind considerat mult prea agresiv și rapid.[23] Datorită inversării rolurilor și datorită faptului că s-au aflat atâta timp în postura de minoritate etnică, românii ardeleni pretindeau că dețin o sensibilitate aparte și multă înțelegere față de condiția de minoritar și că atitudinea lor era una pacifistă: „după o ură seculară noi am venit în fața apăsătorilor de ieri cu ramura de măslin.”[24] Percepțiile diamentral opuse sunt vizibile și în practică, având în vedere că lucrurile nu erau deloc simple.[25] 
 Trecutul perceput ca injust și neacceptarea situației din prezent de către maghiari au fost alți factori separatori între cele două etnii, marcând atitudinea românilor față de minoritatea maghiară de aici în toată decada interbelică. Este o etapă tumultoasă, în care raporturile majoritar-minoritar s-au inversat nu doar o singură dată, ci de trei ori: în 1918, 1940 și 1944.[26] Așa cum indică unul dintre articolele publicate în 1923, minoritatea maghiară a adoptat pe tot parcursul perioadei rolul de comunitate în exil (maghiari în exil),[27]ceea ce sugerează identificarea cu prototipul pribeagului, ca modalitate de gestionare psihologică a unei realități inacceptabile. La polul opus unei succesiuni de atitudini mai degrabă contrare, respectiv victimizare urmată apoi de aroganță și trufie, s-ar afla atitudinea declarat binevoitoare, dincolo de provocări, a românilor față de aceștia: „Vom rămâne şi mai departe calmi şi plini de respect pentru drepturile deaproapelui, oricâte injurii ni s'ar arunca...”[28]
  Maghiarul: victima propriilor fapte
 În timp ce viața de stat după Unire a fost bazată pe asumpția de egalitate și de tratament corespunzător pentru minorități, principii prezente în Constituția din 1923, în practică lucrurile au fost mai complicate. A existat un discurs în sfera publică propagat prin intermediul presei, care avea în centru ideea că românii aveau dreptul de a se răzbuna pentru felul în care fuseseră discriminați în trecut.[29] Spre exemplu, așa-numitele campanii de românizare au fost justificate într-o serie de articole prin inversiune, prin ideea că ceea ce au făcut ei, maghiarii, le vom face și noi astăzi, când raporturile s-au răsturnat. Spre exemplu, așa-numita campanie de românizare de nume (de localități și străzi) a fost prezentată ca un act răsturnat de răutate, de care etnia română, potrivit opiniilor exprimate de jurnaliștii de la Țara Noastră, nu ar fi fost capabilă în mod structural. Dar aceasta s-a întâmplat totuși în numele  unei cutume istorice, când are loc schimbarea rolurilor, iar așa numiții sclavi deveniți stăpâni folosesc aceleași arme utilizate anterior împotriva lor: „Este vremea, credem, să se isprăvească odată cu aceste mizerii pe care temperamentul românesc le refuză. S-ar părea că dintr-un rău plasat spirit de imitaţie o seamă de-ai noştri, desfăcuţi de impulsurile sufletului popular blând şi milostiv, cred că trebuie să introducă în administrarea Ardealului gesturi şi maniere învechite, ungureşti...”[30]
 Privind în urmă, la trecut, românii asimilau situația unui vis urât, în care limba, cultura și obiceiurile lor au fost anihilate cu grosolănie: „Ce să regretăm? Brutalitatea calculată a jandarmilor cu pene de cocoş, aceşti şampioni fără rival ai manierelor elegante? Furia cu care ni se batjocoreau cu orice prilej limba românească, tricolorul românesc, credinţa românească? Porecla de valah rău mirositor, care ni se arunca de trei ori pe zi? Ce să regretăm din trecut? A fost un vis urât. A ţinut o mie de ani. Nu se va mai întoarce niciodată. S-a luminat de ziuă.”[31] Din nou se desprinde imaginea maghiarului brutal, disprețuitor, arogant și provocator. Actele considerate astăzi prea agresive de către maghiari își găsesc explicația prin ideea că românii răspund acum cu aceeași monedă, chiar dacă acest lucru nu este justificat din punct de vedere moral.
  
 Maghiarul: primejdia națiunii
 Dacă după Unire imperativul era ștergerea diferențelor regionale, o piedică importantă a reprezentat-o caracterul hibrid, vizibil mai ales în orașele de graniță, o delicată problemă politică, având în vedere persistența situației mai vechi, caracterul mixt vizibil în fiecare aspect al vieții și mai ales la nivel cultural. Orașele de graniță au imaginea unor locuri care trădează imperativul fixat după unire, cel al omogenizării. Sunt locuri ale persistenței vechiului, unde noul pătrunde într-un ritm extrem de lent și unde raporturile dintre ei (maghiarii) și noi (românii) au rămas neschimbate în ciuda evenimentelor marcante care au avut loc. Un exemplu elocvent este reprezentat de orașul Oradea, subiectul unei analize ample, publicate în paginile revistei în anul 1922: „La vechiul spirit unguresc, care trăeşte încă în sufletele băştinaşilor, la desele lor manifestări de apatie şi inconştienţă, s-au adaus un spirit nou: de căpătuială şi de acaparare. Drumul acesta este desigur cel mai greşit pe care poate să pornească acest oraş de frontieră. Cu prea multă „psihoză post bellum”, cu prea mulţi jongleuri cuprinşi de delirul grandoarei, aici, în faţa unor minorităţi cari tac şi ne judecă cu asprime, desigur că nu se vor rezolvi marile probleme menite să consolideze ideia de stat român în oraşele Ardealului, atât de streine încă. Să sperăm însă că aceste fenomene cu toată nota lor de ridicol şi exagerare, sunt de natură trecătoare.”[32]
 Dincolo de caracterul hibrid vizibil în diferite locuri și domenii, cel cultural cu precădere, alte pericole vin din imposibilitatea detașării de trecut. Maghiarul, animat de sentimente de superioritate față de români, îi denigrează în continuare pe aceștia, obținând chiar succese în acest război psihologic anti-românesc: „O carte de citire atrăgea stăruitor atenţia elevilor asupra următorului vers atribuit lui Victor Hugo: „La Roumanie, produit des fruits sans saveur, des fleurs sans odeur,  des femmes sans pudeur, des hommes sans honneur”. În astfel de împrejurări şi, dat fiind faptul că această educaţie dura ani îndelungaţi, în sufletul unora a intrat un fel de sfială nelămurită, o ruşine că sunt români. S-au lăsat influenţaţi de cele spuse, s'au descurajat, s'au demoralizat şi le a întrat în sânge conştiinţa inferiorităţii noastre etnice.” [33]
 În numeroase articole apare imaginea maghiarului rupt de realitate, oscilând între grandoare și demoralizare, neîmpăcat cu situația, prins ca într-o capcană în realitatea brutală pentru el instalată după primul război mondial, dar primejdios prin dorința de a reveni la ceea ce a reprezentat în trecut: „Poporul unguresc, crescut sute de ani într-o ideologie hrănită de ficţiuni istorice, nu s-a putut regăsi încă pe sine însuşi. Vechii noştri stăpâni trăiesc tot în tradiţionala amăgire a trecutului, care cu visuri romantice înlocuia reţetele de normalizare a vieţii de stat.”[34] Prin atitudinea fluctuantă, prin suspiciunile de loialitate față de Budapesta pe care le stârnește și prin aversiunea manifestă față de etnia română, maghiarul este portretizat ca un potențial pericol și o sursă de neliniște.
  Maghiarul: portret de ansamblu
 Temperamentul încăpățânat, agresivitatea și conservatorismul sunt, în linii mari, notele dominante ale portretului maghiarului care trăiește în Transilvania după Unire, așa cum reiese dintr-o serie de articole care îi sunt consacrate. Inflexibilitatea maghiarului se reflectă în acțiunile lui politice și în atitudinea acestuia față de evenimentele pe care le traversează: „Guvernanţii maghiari prin virtutea temperamentului recalcitrant inerent firei turanice şi-au concretizat atitudinea faţă de noile orândueli din bazinul Dunării prin formula atât de elocvenţă: „Nem, nem, soha!” (Nu, nu, niciodată)” [35]Agresivitatea este o altă notă dominantă a caracterului maghiarului, evidentă în contactul cu românii din Transilvania, care îi numesc, datorită acestei atitudini, dușmani, simțind ostilitatea lor și în alte situații limită sau neprielnice: „Duşmanii noştri cei vechi, în neputinţa desnădejdii lor, s'au înhăitat în cete fioroase şi cutrieră satele româneşti, ca neşte tigrii, cum înşişi s-au numit, ducând omor şi pustiire. Săcui fără Dumnezeu, cătane ungureşti conduse de ofiţeri cu suflete negre, pică asupra satelor pacinice, schinjuesc şi omoară, voind să stârpească de pe faţa pământului oameni fără apărare, cărora nu le găsesc altă vină decât că s'au născut români şi grăiesc în limba moşilor şi strămoşilor lor. Îi ciuruiesc cu împuşcături şi îi spintecă în baionete, răcnindu-le în faţă cu furie de barbari: Na, vă mai trebuie România Mare?”[36]
 Perseverența maghiarului este pusă integral în slujba dorinței de revenire la situația dinaintea războiului și a refacerii Ungariei Mari. Chiar dacă schimbă mijloacele, maghiarul nu renunță, scopul urmărit animându-i acțiunile.[37] Alte însușiri, reflectă o suprapunere periculoasă între mândria maghiarului și firea lui obraznică, agitată: „Ştim însă atâta că Ungurii sunt din firea lor neastâmpăraţi şi fuduli”[38]
 Portretul de ansamblu al maghiarului se rezumă la două însușiri opuse: „Emanând din fondul sufletesc, specific ungar, această formaţiune este exteriorizarea însuşirilor celor mai caracteristice ale rasei ungare; impulsivitatea şi romantismul”[39] Această ultimă trăsătură este deseori invocată: „Mai adăugând la aceasta şi firea înclinată spre romantism a ungurului”.[40]
 În contrast cu caracterul visător, sunt evidențiate situații în care se reflectă caracterul impulsiv și agresivitatea maghiarului, atât de des invocate în articolele publicate. Analizând frământările politice din Ungaria, un articol publicat în anul 1924 documentează unele acte comise de maghiarii din Ungaria asupra minorității românești din această țară, expunând cazurile extreme, de violență asupra unor preoți, pentru fapte banale, care nu impun riposte: “Părintele Beleş din Ketegyan, întâlnind pe uliţă câţiva jandarmi nu le-a spus „bună seara". El a fost pălmuit şi lovit până la sânge cu cureaua. Părintele Cornea a fost dat în judecată zilele recente la Tribunalul din Seghedin, acuzat că a denigrat naţiunea maghiară şi a micşorat creditul statului în faţa străinătăţii, afirmând unor călători sosiţi din România că leul este monedă mai bună decât coroana ungară, şi că românii şi evreii sunt prigoniţi în Ungaria. Ceea ce este mai revoltător, din procesele verbale cetite la Tribunal reiese că siguranţa de stat maghiară îşi permite gestul temerar să întreţină la noi o ceată de agenţi, cari supraveghează mişcarea cetăţenilor români. Aşa a fost urmărită în România şi fiica părintelui Cornea,„fiind suspectă". În faţa acestor fapte pe cari le arătăm aci şi în faţa altora cari s-au petrecut, ce-ar zice, de pildă, Liga Naţiunilor?[41]
  
 Concluzii
 Atunci când au vorbit unii despre ceilalți după Unirea Transilvaniei cu România, românii și maghiarii au făcut-o subliniind ceea ce îi separă, mai degrabă decât ceea ce îi unește. Dihotomia mereu prezentă noi/ei, români/maghiari, majoritari/minoritari este o parte a identității celor două etnii, fiecare se definește și prin maniera în care se raportează la celălalt. Pentru înțelegerea acestor raporturi este necesar să contextualizăm și să avem în vedere perioada istorică la care se face referire, pentru că perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale este una dintre cele mai agitate sub raport politic și național. În ochii românului ardelean, maghiarul nu beneficiază deloc de un portret măgulitor, așa cum reiese din presa vremii. Este recongnoscibil după trăsături mai degrabă negative, agresivitatea, incapacitatea de a se adapta vremurilor. Cea mai caracteristică ipostază este aceea de victimă, frustrată de ceea ce s-a întâmplat la Trianon, ilustrată de metafora Ungariei mutilate. Postura de victimă se datorează și modului în care resimte procesul de românizare. Descriind maghiarul, românul ardelean se descrie, implicit, pe sine, în opoziție: triumfător, cel care înțelege perfect spiritul vremii, pașnic, tolerant și binevoitor, cel care, în ciuda a tot ceea ce a primit e dornic de echitate, în numele unei sensibilități datorate împrejurării că a trăit vreme îndelungată într-o situație similară.
 Principalele subiecte care despart cele două etnii după Unire sunt legate de resurse simbolice care au impact direct asupra identității lor: limba, proprietatea privată, educația, care se regăsesc pe agenda guvernelor românești ca aspecte esențiale în procesul unificării și armonizării diferențelor, dar sunt, totodată, principalele puncte contestate de maghiari. Politica agrară și cea școlară au fost percepute de etnia maghiară ca discriminatorii, făcând obiectul unor solicitări pentru protecție internațională.[42]
 Articolele de presă analizate nu fac distincție decât într-o mică măsură între maghiarii din Transilvania și cei din patria-mamă, Ungaria, în ideea în care linia principală urmată de maghiarii din Transilvania este trasată la Budapesta. Aceste referiri se fac în contextul unor suspiciuni de fidelitate excesivă față de Ungaria, de dorință de revenire la situația anterioară Unirii, de subliniere a educației șovine primite de-a lungul timpului. Se poate observa, de asemenea, nota mult mai intensă a articolelor din primii ani de după Unire, ca și un ton mai difuz și mult mai puține referiri la maghiari pe măsură ce ne apropiem de anii ‘30.
 Felul în care românii îi văd pe maghiarii din Transilvania în perioada interbelică în presă trebuie înțeles în contextul politic și ideologic al vremii. Portretul conturat maghiarilor în aceste articole putea fi destul de îndepărtat de ceea ce se întâmpla cu adevărat în diferite regiuni ale Transilvaniei, unde conviețuirea dintre cele două etnii nu a fost nici atât de conflictuală, nici imposibilă.
 
   [1]Acest studiu a fost realizat cu sprijinul UEFSCDI, în cadrul proiectului de cercetare Românii despre maghiari, maghiarii despre români: două secole de oglindire reciprocă (1789-2007), cod proiect: PN-III-P4-PCE-2021-0262, director de proiect Sorin Mitu.   
 
  [2] Giuseppe Motta, The legacy of the First World War: the minority question in Transylvania, Târgu-Mureş: "Petru Maior" University Press, 2014, p.18.
 
  [3]„ Presa românească din Ardeal” în Țara Noastră, VI, nr.24, iunie 1925, p.761.
  
  [4] Gabor Egri, ”Phantom Menaces? Ethnic Categorization, Loyalty and State Security in Interwar Romania” in The Hungarian Historical Review, No. 3, Vol. 3, 2014, pp.653-654.
 
  [5]Vezi articolul despre comunitatea germană din Transilvania care îi aparține lui Katherine Verdery, “The Unmaking of an Ethnic Collectivity: Transylvania's Germans“ în American Ethnologist, No. 1, vol. 12, 1985, p.63.
 [5]Stefano Bottoni, “National Projects, Regional Identities, Everyday Compromises: Szeklerland in Greater Romania (1919-1940)“ în The Hungarian Historical Review, No. 3, Vol. 2, 2013, pp. 486.
 
  [6]Irina Livezeanu, Cultural Politics in Greater Romania:  Regionalism, Nation building and Ethnic Struggle, 1918- 1930, Ithaca: Cornell University Press, 1995, p.139.
 
  [7]Egri, op.cit, pp.653-654. 
 
  [8]Vezi Rezoluția Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia : https://centenarulromaniei.ro/rezolutia-adunarii-nationale-alba-iulia-1-decembrie-1918/ , accesat 24.10.2022, ora 14.
[9] Egri, op.cit, pp. 653-654.
 
  [10]Ferenc A. Váli, “Transylvania and the Hungarian Minority” in Journal of International Affairs, no. 1, Vol.20, 1966, p. 33.
 
  [11] Bottoni, op.cit, p. 486.
 
  [12] Marius Turda, “The Nation as Object: Race, Blood, and Biopolitics in Interwar Romania” in Slavic Review, No. 3, Vol, 66 , Fall, 2007, p.427.
 
  [13] Octavian Goga, „Regionalismul”, în Țara Noastră, III, nr. 2, 22 octombrie 1922, pp. 42-43.
 
  [14] Idem, „Ideia Națională” în Țara Noastră, IV, nr. 2, 1923, p. 51.
 
  [15] Idem, „Rehabilitarea Ardealului” în Țara Noastră,IV, nr. 3, ianuarie, 1923, p. 81.
 
  [16] Ibidem, p. 83.
 
  [17]Hangiu Ioan, Dicționarul presei literare românești(1790-2000),București: Editura Institutului Cultural Român, 2004.
 
  [18] Motta, op. cit, pp. 140-141.
 
  [19] Octavian Goga,„Problema maghiară” în Țara Noastră,IV, nr.4, 28 ianuarie 1923, p.115.
 
  [20] Ibidem, p. 115.
 
  [21] Octavian Goga, „Concepții minoritare” în Țara Noastră, IV, nr.8, 25 februarie 1923, p.246.
 
  [22] Ioan Balint, „Executarea tratatelor de pace” în Țara Noastră, IV, nr.5, februarie,1923, p.156.
 
  [23]Lucian Năstase, „Maghiarii din România și etica minoritară. Repere istorice, 1920-1940” în Lucian Năstase și Levente Salat (coordonatori), Maghiarii din România și etica minoritară (1920-1940), Cluj: Centrul de Resurse Pentru Diversitate Etnoculturală, 2003, p.28.
 
  [24] Goga, „Concepții minoritare” , p.245.
 
  [25]Levente Salat, „Etica minoritară maghiară interbelică din perspectiva provocărilor contemporane ale diversității” în Maghiarii din România.., p. 10
 
  [26] Ibidem, p.10.
 
  [27] Goga, Concepții minoritare, p.246.
 
  [28] N. O., „ Gesturi inutile” în Țara Noastră, III, nr.2, 22 oct, 1922, p. 58.
 
  [29] Vezi articolele din ziarul Transilvania Românească, cu o aparție scurtă între 1921-1922.
 
  [30] I .T, „Mizerii mărunte” în Țara Noastră, III, nr.2, 22 octombrie, p.63.
 
  [31] „Presa românească din Ardeal” în „Țara Noastră, VI , nr. 24, iunie 1925, p.761.
 
  [32] Gheorghe Tulbure, „Oradia de ieri și de azi. Portrete și aspecte” în Țara Noastră, III, nr.12, 1922, p. 370.
 
  [33] Corneliu I. Codarcea, „Budapesta care se răzbună” în Țara Noastră, VII, nr.40, 1926, p. 1185.
 
  [34] O. Goga, „Ungaria bolnavă” în Țara Noastră, VII, nr. 4, 24 ianuarie 1926, p.106.
 
  [35] M. Rucăreanu, „Scrisoare din Budapesta” în Țara Noastră, IV, nr. 40, oct 1923, p. 1282.
 
  [36] „Mucenicii zilelor noastre” în Unirea Poporului, anul XXIX, nr.36, Blaj, joi, 20 Februarie,1919, p.1.
 
  [37] M. Rucăreanu,„Scrisoare din Budapesta: Propaganda maghiară” în Țara Noastră, V, nr.14, 1924, p. 434.
 
  [38] „Romanii din Austro-Ungaria” în Țara Noastră, IV, nr. 12, 25 martie, 1923, p. 388.
 
  [39] M. Rucăreanu, “Scrisoare din Budapesta..”, p. 437.
 
  [40] P. Nemoianu, „Criza politicei interne în Ungaria. Câteva concluzii” în Țara Noastră, VII, nr.8, 1926, p. 245.
 
  [41] M.B.Rucăreanu, „Frământări politice în Ungaria” în Țara Noastră, V, nr. 1, 1924, p. 23.
 
  [42] Nastasă, Maghiarii din România și etica minoritară în op. cit, p. 33.