33 months

1 April 2022 - 31 December 2024

 
 
 
Sorin Mitu
(editor)
Raporturi şi imagini
româno-maghiare
 
Această lucrare a apărut cu sprijinul UEFISCDI,
proiect PN-III-P4-PCE-2021-3-0262.
Tehnoredactare: Sorin Mitu

Sorin Mitu
(editor)
 
 
 
Raporturi şi imagini
româno-maghiare
 
Argonaut – Mega
2022
 
Apariţia acestei lucrări a fost sprijinită de UEFISCDI, în cadrul proiectului PN-III-P4-PCE-2021-3-0262 (director: Sorin Mitu).


 
 
 
Cuprins


Introducere
Cartea de față reunește o serie de studii consacrate raporturilor și imaginilor reciproce româno-maghiare, eșalonate cronologic din Evul Mediu și până în secolul al XX-lea. Din punct de vedere metodologic, imagologia istorică și istoria relațiilor dintre cele două popoare reprezintă principalele paradigme de cercetare în care se încadrează acest demers.
Imaginile concurente ale maghiarilor și românilor au luat naștere în Evul Mediu, în momentul în care aceștia au intrat în contact. Având la bază istoria confruntărilor din epoca medievală, în secolele care au urmat s-a construit imaginea unui conflict milenar, inevitabil, care ar fi opus mereu cele două popoare.
            Istoria Europei (și în mod special istoria Europei Central-Răsăritene) a cunoscut numeroase asemenea cupluri conflictuale, a căror istorie a fost prezentată multă vreme dintr-o perspectivă exclusiv națională. În ultimele decenii, istoricii au îmbogățit vechile metode comparatiste cu abordări prin care au încercat să pună în evidență interacțiunile complexe dintre actorii istoriei europene, a căror evoluție a fost influențată mereu de către Celălalt[1]. Mai mult decât atât, într-un mod autoreflexiv, a intrat în atenția cercetării inclusiv modul în care înseși tradițiile istoriografice naționale s-au modelat reciproc.
 Istoricii maghiari au abordat raporturile dintre maghiari și români mai frecvent decât cei români, dar s-au concentrat mai mult asupra relațiilor efective dintre cele două popoare (politice, diplomatice, culturale, sociale), nefiind interesați în mod special de  dimensiunea imagologică. Asemenea lucrări mai vechi, cum sunt cele semnate de József Deér și László Gáldi, László Makkai, Zoltán I. Tóth sau Dániel Csatári[2], reflectă pozițiile ideologice asumate de cercetătorii din perioada interbelică sau comunistă. În general, ele încearcă să construiască punți de colaborare și de dialog între cei doi actori rivali, având însă în spatele lor o presupoziție ideologică majoră: de-a lungul istoriei, maghiarii au greșit față de români (ca și față de celelalte popoare din Ungaria istorică), i-au neglijat și chiar i-au oprimat, ceea ce explică prăbușirea Ungariei în 1919. Ca urmare, eforturile lor științifice reprezentau și o încercare de a repara greșelile trecutului. Lucrările amintite deschid piste importante de cercetare și ne oferă elemente prețioase de sintetizat, dar în același timp reprezintă ele însele un subiect de analiză.
 În ultimele trei decenii, în perioada de după căderea comunismului, istoricii maghiari au continuat să acorde atenție acestui subiect. Zoltán Szász, Béla Köpeczi sau Béla Borsi-Kálmán[3] au studiat momente importante de colaborare dintre români și maghiari, mai ales pe parcursul secolului al XIX-lea. Se remarcă în acești ani opera vastă a lui Ambrus Miskolczy, care conține numeroase analize de detaliu, dar și încercări de sinteză a subiectului, referitoare la cele mai diferite aspecte ale raporturilor dintre maghiari și români, de la conflictele din Evul Mediu și până la dezbaterile culturale sau filosofice recente[4].
 Pe parcursul ultimelor două sute de ani, istoricii români au atins și ei, din plin, chestiunea relațiilor româno-maghiare, în nenumărate contribuții. Cei mai importanți istorici români, din diferite perioade, așa cum au fost A. D. Xenopol, Nicolae Iorga, Silviu Dragomir sau Ștefan Pascu[5], au abordat problema Transilvaniei, principalul subiect al disputelor istoriografice (dar și politice și militare) dintre români și maghiari, încercând să susțină cu argumente istorice drepturile românilor asupra teritoriilor disputate cu Ungaria. Efortul lor era unul profund polemic, îndreptat împotriva concluziilor colegilor maghiari, acuzați la rândul lor de partizanat național. Din epoca romantică și până în perioada comunistă, cu puține excepții, istoriografia română și-a menținut neschimbată această atitudine, afirmând mereu că istoricii maghiari denaturează în mod deliberat adevărul, pentru a submina poziția românească cu privire la Transilvania. În ultimele decenii, lucrările semnate de Ioan-Aurel Pop continuă această tradiție polemică a istoriografiei românești, încercând să o acomodeze în climatul ideologic și academic actual[6].
 După căderea comunismului, miturile istoriografice românești au fost analizate dintr-o perspectivă critică de către Lucian Boia[7], o abordare care părea să deschidă calea spre o istorie debarasată de povara ideologică a naționalismului. Dar demersurile sale au provocat la rândul lor o reacție de revenire, într-o tonalitate cosmetizată și ceva mai nuanțată, la sensurile polemice ale istoriografiei românești.
 În ultimele trei decenii au apărut și primele tentative de depășire a narativelor naționale, de abordare a raporturilor maghiaro-române dintr-o perspectivă diferită, integratoare. Lucian Nastasă și un grup mixt de istorici de la Central European University (Balázs Trencsényi, Cristina Petrescu, Dragoș Petrescu, Constantin Iordachi, Zoltán Kántor) au editat culegeri de studii reprezentative pentru această nouă orientare. Ulterior, alți trei editori formați în aceeași ambianță au oferit un volum și mai solid de „comparisons and entanglements”[8]. Cercetători dintr-o generație mai recentă, printre care se remarcă Gábor Egry, au reușit pentru prima oară să ofere studii solide dedicate maghiarilor și românilor (mai ales din perioada interbelică) ale căror istorii îngemănate (entangled histories) nici nu mai pot fi abordate prin recursul la narativele istoriografice tradiționale[9].
 În fine, cercetările sociologice și antropologice au pus în evidență modalitățile de manifestare a etnicității în mediile rurale și urbane din Transilvania, în dialog cu puterea politică și cu discursul ideologic oficial. În acest context, Rogers Brubaker și colaboratorii săi au abordat, printr-o anchetă de teren, relația românilor cu maghiarii, în ultimii ani ai secolului al XX-lea, modalitățile de folosire a trecutului reprezentând un element important în cercetarea sa[10].
 Unii dintre autorii care semnează volumul de față au utilizat metodologii asemănătoare, tratând câteva secțiuni distincte ale imaginilor și raporturilor româno-maghiare. Imaginea de sine a românilor în secolul al XIX-lea a beneficiat de lucrări semnate de Sorin Mitu și Luminița Ignat-Coman, iar imaginea românilor la maghiari, precum  și a maghiarilor la români, în aceeași perioadă, a fost tratată de Nicoleta Hegedűs, Valer Rus, Melinda Mitu și Sorin Mitu[11].
 În acest context istoriografic, lucrarea de față reunește câteva contribuții mai noi pe temele amintite, încercând să pună în evidență modul în care imaginile abordate s-au influențat în mod reciproc, până într-acolo încât două istorii la prima vedere contradictorii ne apar în cele din urmă ca fațete ale aceluiași proces.
 

  
  
  
  
 Maghiarii: actori și parteneri
 în miturile fondatoare românești[12]
  Sorin Mitu
    Primele creații notabile ale culturii românești au fost scrierile istorice ale boierilor cărturari moldoveni din veacul al XVII-lea, Grigore Ureche și Miron Costin. Cel mai important subiect care îi îndemna pe aceștia să pună mâna pe pană era istoria și originea consângenilor lor: „de neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor”, după cum se exprima Costin.
 Dar cine puteau fi acești strămoși? În mod evident, romanii – și, dacă se putea, numai romanii! –, o teză istorică, amorsată de observația etnografică, pe care numeroși cărturari din diferite colțuri ale Europei o vehiculau deja de sute de ani. Autorii maghiari medievali și umaniști nu lipseau nici ei printre cei care scriseseră despre romanitatea românilor, descoperind cu încântare că Ungaria fusese locuită cândva de romani și că iobagii care munceau pe domeniile lor din Transilvania sunt o mărturie a acestui trecut glorios, ce se răsfrângea acum asupra maghiarilor[13]. Plecând de aici, istoricii maghiari din secolul al XX-lea, așa cum a fost Makkai László, au afirmat că discursul istoric referitor la originile scitice și hunice ale ungurilor, promovat de umaniștii maghiari, a fost de fapt modelul care i-a inspirat pe cronicarii moldoveni să facă același lucru și să scrie despre originile nobile ale neamului lor[14].
 Este adevărat că istoricii maghiari au susținut de multe ori că românii au preluat de la maghiari cam tot ceea ce au avut ei mai bun, de la scrisul în limba maternă și până la atracția față de Occident, în ideea de a evidenția superioritatea maghiarilor. Iar asemenea susțineri au dus la exagerări. Dar este la fel de adevărat că românii au împrumutat multe lucruri de la vecinul lor mai bine poziționat în diverse momente istorice, așa că aprecierile respective sunt cel puțin pe jumătate corecte și surprind în mod adecvat o anumită fațetă a trecutului românesc. Astăzi, românii acceptă ideea că au preluat influențe din direcția unor culturi considerate „mari”, turcii, germanii sau francezii, față de care nu manifestă complexele și adversitățile asumate în raport cu maghiarii. Dar împrejurarea că multe influențe de acest gen au venit de fapt pe filieră maghiară poate să deranjeze orgoliul național și, ca urmare, este minimalizată de autorii români. Iar maghiarii, după cum am amintit deja, puteau exagera în sens invers. Ce putea fi mai reconfortant și pentru ei, o cultură care s-a dovedit a fi în cele din urmă destul de „mică”, decât să fie niște călăuze pentru cei din jurul lor!
 În cazul particular pe care îl abordez acum, lucrurile nu stăteau însă chiar în acest fel. Cărturarii românii din veacul al XVII-lea nu erau în situația de a prelua teoria originii romane în primul rând de la maghiari, deoarece aceasta era vehiculată și de alte surse apusene, destul de numeroase. Cronicarii moldoveni, de exemplu, citiseră despre aceste lucruri mai ales în bibliotecile din Polonia, acolo unde mergeau la învățătură.
 Dar poate cel mai important lucru de care trebuie să ținem seama atunci când evaluăm sursele lor este că scrierile în discuție au înglobat tradiții mai vechi, locale sau externe, așa după cum și Anonymus sau Simon de Kéza, chiar dacă scriau în secolul al XIII-lea, foloseau informații, mărturii sau tradiții legendare mai îndepărtate. Ovidiu Pecican este istoricul român care s-a străduit cel mai mult să lărgească frontierele cunoașterii în acestă direcție, descifrând, ca într-un palimpsest, „preistoria” cronisticii românești, tradițiile medievale ascunse în textele din secolul al XVII-lea, dar care provin din epocile anterioare[15].
 Urmărind firul complicat al tradițiilor investigate în detaliu de istoricul clujean, observăm că primele mituri fondatoare și dezbateri identitare românești s-au născut în ambianța raporturilor dintre români și maghiari. Câteva dintre temele referitoare la români – păstori rătăcitori, cu virtuți militare, dar care creează probleme celor din jurul lor, motiv pentru care vor fi culpabilizați, pedepsiți și strămutați din locurile lor de baștină de către împărații romanilor (în acest caz: bazileii constantinopolitani) – pot fi întâlnite și la autori bizantini din veacul al XIII-lea, care scriau despre vlahii sud-dunăreni[16]. Ca urmare, maghiarii puteau să preia asemenea imagini de la bizantini, dar la fel de bine puteau să scrie și ei aceleași lucruri despre vlahii „lor”, care, indiferent de unde ar fi fost sau de unde ar fi venit, se pare că erau portretizați peste tot în modalități asemănătoare. Lăsând însă la o parte atât clișeele xenofobe, cât și menajamentele patriotice, putem presupune în mod rezonabil că traiul lor pastoral și mobil era cel care îi făcea să fie caracterizați în termenii respectivi, așa după cum limba pe care o vorbeau divulga relația lor cu romanii.
 Dar relatările despre Celălalt nu se mulțumeau să descrie comportamentele și realitățile observate. Ele ambiționau să le explice, iar în Evul Mediu acest lucru se putea face în primul rând prin apelul la povestiri învestite cu sens, adică prin mituri al originilor.
 În epoca umanistă, Miron Costin, stolnicul Constantin Cantacuzino sau Dimitrie Cantemir au expus pe larg și au canonizat prin operele lor o versiune puristă a identității românești. Aceasta era epurată de toate adaosurile anterioare, considerate false, denigratoare, alterate de pecetea neștiințifică a „basnelor”, adică a miturilor și narațiunilor legendare. În viziunea lor, originea nobilă a românilor se reducea la descendența acestora din coloniștii aduși de la Roma de împăratul Traian, așa cum reieșea din studiul erudit al operelor autorilor antici.
 Există însă două tradiții care articulează scenariul identității românești dintr-o perspectivă diferită și în același timp mult mai veche, medievală, impregnată de mit. Acestea nu s-au transmis în formele lor originale, dar pot fi recuperate și reconstituite, după cum a făcut-o Ovidiu Pecican, din câteva opere mai târzii, în care au fost încorporate: prima este așa-numitul letopiseț unguresc, utilizat de Simion Dascălul în interpolările sale la cronica lui Grigore Ureche (mijlocul secolului al XVII-lea); cea de-a doua este legenda fraților Roman și Vlahata, consemnată mai întâi într-un izvor din veacul al XIII-lea și expusă apoi mai pe larg în Cronica moldo-rusă, datată pe la începutul secolului al XVI-lea.
 Maghiarii – sau mai corect spus: regatul Ungariei – sunt prezenți în ambele tradiții, și nu doar ca un simplu element de decor. Prezența lor în aceste texte poate fi analizată din două puncte de vedere. Pe de o parte, aceștia figurează ca personaje ale poveștii, sunt parteneri în narațiunile identitare românești. Pe de altă parte, tradițiile preluate în textele amintite au luat naștere în ambianța interacțiunilor dintre români și regatul Ungariei. Se pare, așadar, că românii au vorbit pentru prima oară despre ei ca urmare a unor întâlniri cu maghiarii. Unii ar putea spune că afirmația de mai sus este excesivă și că îi pune pe români într-o postură inferioară. Dar un atare reproș nu este deloc întemeiat, deoarece de fiecare dată când oamenii vorbesc despre ei o fac în relație cu altul, iar identitatea se definește întodeauna în opoziție cu alteritatea.
 În această epocă, pentru români, principalul reper al alterității a fost reprezentat de maghiari, partenerul etnic și politic cel mai prezent în viața acestora, cu care fie s-au învecinat cel mai strâns, peste Carpați, fie au conlocuit, în Ardeal. Românii de mai târziu, așa cum sunt cei de astăzi, au trăit cu presupoziția potrivit căreia ei au fost întotdeauna cei mai mulți în Transilvania, care este numai a lor, un pământ la modul esențial românesc, din cele mai vechi timpuri. Ca urmare, în această optică, maghiarii nu pot reprezenta niciodată altceva decât un element secundar, neglijabil, atunci când sunt puse în discuție lucrurile cu adevărat importante. Altfel spus: cum adică să se auto-definească românii în raport cu maghiarii!?
 Nu știm care era ponderea numerică exactă a maghiarilor în Transilvania medievală. Dar oricât ar fi fost de puțini (să zicem), ei erau principalul element aflat la îndemână, în raport cu care românii puteau să se definească, prin secolele XIII-XVII, atunci când a început să se scrie despre ei, pentru ca ulterior să scrie ei înșiși.
 Potrivit narațiunii relatate de „letopisețul unguresc”, considerată demnă de crezare de Simion Dascălul și pusă ca urmare la baza scenariului identității românești, primii locuitori ai Moldovei au fost tătarii. Ei s-au înmulțit și au trecut în Ardeal, „împingând pe unguri din ocinile sale”, maghiarii fiind, după cum reiese din acest context, vechii locuitori ai Transilvaniei. „Laslău craiul unguresc, cari-i zic filosof”[17], confruntat cu această amenințare, cere ajutor de la „împăratul Râmului”. Împăratul îi trimite ca ajutor numeroșii tâlhari din temnițele Romei, răufăcători care vor intra în oastea regelui maghiar și pe care acesta urma să îi păstreze pe mai departe în serviciul său. La plecare, ei vor fi însemnați cu fierul roșu în jurul capului, semn care s-a păstrat până astăzi în tonsura specifică a moldovenilor și maramureșenilor. Cu acest „ajutor tâlhăresc”, craiul îi va izgoni pe tătari din Ardeal, peste munții Rodnei, în Moldova. Ajungând la apa Siretului, „au strigat unguréște: «Sirétem, sirétem», ce să zice rumânéște, place-mi, place-mi”, dând astfel nume râului moldovenesc. După victorie,
  „Sfătuitu-s-au cu boierii săi, ce vor face cu acei tâlhari ce-i adusă într-ajutor de la împăratul Râmului, cu carii mare izbândă făcusă, de răsipise putérea acelor tătari; că să le dea loc și ocine în țară, nu suferiia cei de loc și de moșie, ungurii, văzându-i că sunt niște oameni răi și ucigași, socotind că de să vor plodi și să vor înmulți, ei să vor întări și cândai să nu li se prilejască vreo price cu dânșii, să nu pață mai rău decât cu tătarii, mai apoi să nu le fie a piierde și crăiia. Ce le-au ales loc pustii și sălbatec, îngrădit cu munți pinprejur, între Țara Leșască și între Țara Ungurească, unde să chiamă acum Maramoroșul. Acolo i-au dus de le-au împărțit hotară și ocine și locuri de sate și târguri și i-au nemișit pre toți, adecă slugi crăești, unde și pănă astăzi trăiesc la Maramoroș[18].”
  Aceste episoade ocupă o poziție fundamentală în narațiunea identitară românească, deoarece amintiții maramureșeni, „păstorii din munții ungurești”, sunt cei care vor descăleca apoi Țara Moldovei, nimerind la vânătoare în valea care va primi numele cățelei Molda. În acest context, maghiarii mai sunt amintiți atunci când este evocată întemeierea târgurilor moldovenești. După Baia, fondată de sași,
  „așijderea și Suceava scrie că o au descălecat niște cojocari ungurești, ce să chiamă pre limba lor suci, iar Suceava pre limba ungurească să chiamă Cojocărie. Așa într-acesta chip să află să fie fost discălicarea țării Moldovei[19].”
  Miron Costin, stolnicul Cantacuzino, Dimitrie Cantemir și pe urmele lor toți cititorii animați de spirit critic, rațional și modern, puteau să se arate excedați de modul în care autorul rândurilor citate încâlcea datele istorice: „tătarii” lui Laslău, din veacul al XI-lea, ar trebui să fie pecenegii, iar contemporanul regelui maghiar era împăratul roman din Antichitate! Dar tocmai acesta era modul specific în care erau tratate datele istorice în orice tradiție medievală autentică. Viziunea medievală despre trecut nu era confuză decât după criteriile noastre, extrem de diferite. Ea amalgama diferite evenimente și personaje istorice într-un orizont temporal simultan, specific mitului (illo tempore), arătându-se indiferentă la transformările temporale minore, de o natură contingentă, care nu afectau esențialul. Din asemenea motive puteau să fie românii romani, maghiarii sciți, secuii huni, sașii daci, polonezii sarmați, spaniolii geți sau francezii troieni, și nu pentru că lectura critică a unor izvoare istorice ar fi dovedit în mod științific acest lucru.
 Pentru autorii și cititorii manuscriselor care vehiculau textul în discuție, ceea ce conta cu adevărat era sensul major al povestirii. Acesta lămurea, în primul rând, cum s-a întemeiat o țară și un popor, printr-un descălecat similar cu cel al maghiarilor și cu toate celelalte mituri fondatoare care puneau la baza unei întemeieri o cucerire. De altfel, chiar și cucerirea Daciei de către Traian, din viitorul scenariu identitar al culturii umaniste, corespundea aceluiași tipar. În al doilea rând, și în strânsă legătură cu primul element, povestea explica de ce trăiesc românii în Maramureș, de ce sunt ei nobili în serviciul regal și de ce au jucat rolul decisiv în întemeierea Moldovei. În fine, ne arată de ce se trag românii din romani.
 Pentru un cărturar al Evului Mediu, care scria în latină, dar care vorbea cu toți cei pe care îi întâlnea în limba lor dacă dorea să se înțeleagă cu aceștia, într-un dialect continuum obligatoriu, limbile materne și profane erau simple instrumente de comunicare cu rusticii ignoranți și nu însemnau de fapt mare lucru, nici ca mărci identitare, nici în alt sens, așa cum era cazul limbilor sacre, cu adevărat importante. „Limba noastră” va deveni o „comoară” abia în secolul al XIX-lea, după apariția scrierilor lui Herder, când ea va fi scoasă la lumină din adâncurile în care fusese până atunci nu atât „înfundată”, cât neglijată. Ca urmare, naratorul medieval compilat de Simion Dascălul nu va încerca să dovedească originea latină a românilor nici pe baza limbii, nici a unor date istorice pe care oricum nu le cunoștea și nu aveau pentru el o semnificație profundă.
 În aceste condiții, ce mărturie putea fi adusă? Pentru mentalitatea tradițională a omului medieval, un „semn”, vizibil și tangibil, un detaliu etnografic care nouă ni se poate părea lipsit de însemnătate, reprezenta o dovadă zdrobitoare. Românii trebuiau să poarte un semn care arăta că se trag din romani, iar acesta va fi identificat de cronicar în tunsorile specifice țăranilor ardeleni[20]. Părul lor arăta în mod irefutabil că se trag din tâlharii care au fost însemnați la Roma cu fierul roșu.
 Aceasta era – să-i spunem astfel – dovada formală, cea care consfințea și evidenția adevărul. Dar argumentul de fond al întregii teorii era identificat în trăsăturile comportamentale atribuite românilor, puse pe seama acestora și recunoscute în mod public. Numai acestea erau capabile să explice inexplicabilul. Cum era posibil ca niște oameni atât de simpli, păstori rudimentari, aflați la o distanță atât de mare de romani, în toate sensurile, să fie urmașii acestora? Era limpede ca lumina zilei, nimic nu putea fi mai evident: pentru că se trăgeau din tâlharii Romei!
 Cititorii moderni, la fel ca stolnicul Cantacuzino, pot crede că portretizarea românilor ca urmași ai unor tâlhari avea menirea de a creiona o imagine defavorabilă a acestora. Cineva a inventat această „basnă” ca să-i denigreze pe români. Și demonstrația extrem de elaborată a lui Ovidiu Pecican merge în această direcție, prezentând „letopisețul unguresc” ca un produs ideologic maghiar, destinat să delegitimeze revoltele nobililor maramureșeni împotriva regilor Ungariei.
 Desigur, acesta poate fi unul dintre nivelurile de lectură ale textului, care a putut juca și un asemenea rol, de natură politică. Dar el nu trebuie citit doar în această cheie polemică. La nivelul explicației mitice, narațiunea nu are un sens denigrator, așa cum nimeni nu se gândește nici astăzi să îi pună într-o lumină proastă pe australieni plecând de la povestea deportaților din Botany Bay. Chiar dacă putea fi preluată dintr-o imagine defăimătoare sau mai ales dintr-un stereotip etnic (derivat și el din observarea unor realități), povestea în discuție juca în primul rând funcția unei explicații logice (evident, vorbim de „logica” unui mit): lămurea ceea ce altfel ar fi fost de neînțeles[21].
 Tocmai din acest motiv, Simion Dascălul, un autor român, o consideră demnă de crezare, fără nicio problemă, completând letopisețul lui Ureche cu acest fragment important pentru înțelegerea scenariului identitar al moldovenilor. Evident, bietul dascăl nu avea nimic de împărțit cu românii, așa cum i s-a tot reproșat, de la Miron Costin încoace. Dimpotrivă, el nara un mit al originilor neamului său, care i se părea convingător, încercând să răspundă la întrebarea: cum a fost posibil ca moldovenii, care se trag din maramureșeni aflați în serviciul regilor Ungariei, iar la capătul firului stă descendența lor din ilustrul neam al „râmlenilor”, să întemeieze o țară și să fie un neam, aici, pe malurile Siretului și ale Moldovei?
 La izvoarele ei cele mai îndepărtate, povestea tâlharilor putea să aibă legătură cu relatările bizantine despre păstorii vlahi strămutați de către bazilei pentru faptele lor reprobabile sau cu tradiția proastelor relații dintre feudalii maghiari și răufăcătorii valahi, care umblau cu aceleași turme prin munții Făgărașului ori ai Hunedoarei. Dar pentru Simion Dascălul și pentru publicul său ea nu era o poliță simbolică plătită cuiva, ci explicația unui fapt de civilizație, a unei identități istorice.
 Ca să nu mai cutreierăm și noi prin toată Peninsula Balcanică pe firul acestei povești (așa cum a făcut-o de altfel, în mod erudit și concludent, Ovidiu Pecican[22]), observăm că analogia cea mai la îndemână pentru neutralitatea polemică a acesteia ne-o oferă sașii ardeleni. Același istoric clujean arăta că sașii au fost potretizați și ei ca niște pribegi problematici aduși de regii Ungariei în locuri sălbatice și pustii, ba chiar așezați acolo ca iobagi, întocmai ca românii[23]. Dar o tradiție care explică de fapt și mai credibil prezența sașilor în Ardeal, pe aceleași coordonate ale mentalității medievale, este povestea fluierașului din Hamelin, cel care i-a ademenit și i-a strămutat pe sub pământ pe copiii din burgul german, aducându-i astfel în Transilvania, unde au dat naștere poporului săsesc. La fel ca în cazul românilor, cum se putea explica prezența unor vorbitori de dialecte germane în pustietățile ardelene? Pesemne că un vrăjitor i-a răpit cumva, în mod miraculos, așa după cum un rege legendar maghiar i-a condus în luptă pe strămoșii românilor, scoși din temnițele Romei. Nu era nimic peiorativ aici, în ambele cazuri, ci doar o explicație pe care o minte premodernă, guvernată în primul rând de imaginație, și nu de rațiune, o putea accepta. În paranteză fie spus, chiar și în zilele noastre, în epoca „fakenews”, există destule persoane care își explică realitățile istorice în modalități asemănătoare: călătorii prin timp, tuneluri energetice, intervenții punitive extraterestre.
 Fără îndoială, acest text are o valoare redusă ca sursă pentru reconstituirea adevărurilor istorice factuale, deși s-ar putea spune cu mare ușurință că în fiecare legendă se ascunde un sâmbure de adevăr. Mă interesează însă aici doar adevărul său imagologic, respectiv care erau reprezentările subiective pe care le vehicula, deoarece tipul de adevăr pe care îl transmite este unul perfect tautologic: textul îi portretizează pe români și pe maghiari exact așa cum îi portretizează.
 În ceea ce privește rolul maghiarilor, așa cum apar ei în această narațiune, ipostaziați în primul rând de craiul Laslău și de „boierii” săi, el nu este în niciun caz unul ostil românilor. Ca urmare, nici imaginea maghiarilor, vehiculată de acest text destinat unor medii românești, nu era una negativă. Regele îi conduce pe români în luptă, în final îi va răsplăti pe aceștia pentru meritele lor militare, iar maghiarii constituie o prezență clară în descălecarea Moldovei; de la ei au rămas nume legendare (Siret, Suceava), care atestă rolul lor important în această întemeiere. Este adevărat că ungurii se tem de români și nu văd cu ochi buni așezarea acestora în țara lor, pentru că maghiarii erau aici băștinașii, iar noii veniți puteau fi considerați în mod rezonabil o amenințare, ținând cont de proveniența lor din temnițele romane. Înmulțirea lor peste măsură putea evidenția și anumite realități etnografice, dar poate fi reținută și ca un semn precursor al unor temeri, percepții și stereotipii maghiare viitoare. În pofida acestor dificultăți, până la urmă se va găsi o soluție acceptabilă pentru toată lumea, iar românii vor fi colonizați în locurile pustii și sălbatice din Maramureș, împrejurarea care ne arată de ce trăiesc aceștia în zonele de margine ale regatului. Acolo vor primi însă pământuri, proprietăți perpetue, locuri de sate și târguri, ba mai mult, „i-au nemișit pre toți”, ceea ce explică prezența nobilimii române din Maramureș, dar și relația până la urmă absolut civilizată, în viziunea acestei tradiții, dintre români și maghiari.
 Cea de-a doua tradiție care relatează povestea originii românilor și în care maghiarii ocupă un loc fundamental este legenda fraților Roman și Vlahata, păstrată în Cronica moldo-rusă[24]. Aceasta oferă o narațiune extrem de complexă, care transmite și ea, ca orice mit fondator respectabil, tot ceea ce trebuia știut și explicat pe această temă: cine sunt eroii eponimi ai românilor, de la care se trage numele neamului lor; care este relația românilor cu romanii și cum au ajuns să trăiască în regatul Ungariei, printre maghiari; în fine, cum a fost întemeiată Țara Moldovei.
 Un element esențial în această tradiție, pe care scenariul identitar umanist, din secolul al XVII-lea, nu va pune deloc accentul, era confesiunea ortodoxă a românilor. Apartenența românilor la singura credință adevărată apare ca o trăsătură fundamentală a identității acestora, cu nimic mai puțin importantă decât originea romană. De fapt, descendența acestora din romani se explică tocmai prin credința ortodoxă și se subordonează acesteia. Pentru orice om obișnuit al Evului Mediu, acest aspect avea cu siguranță mai mult sens decât căutarea strămoșilor în rândurile unui neam faimos de altădată. Iar romanii puteau fi asimilați cu creștinii ortodocși, în calitate de antecesori esențiali ai românilor, deoarece, în contrast cu tradițiile identitare de mai târziu, prelucrate și epurate în sens latinist, romanii în cauză nu mai erau concitadinii lui Cicero sau ai lui Traian: ei erau bizantinii! De acolo, din „Roma Veche”, pravoslavnică și adevărată, au venit de fapt românii în regatul Ungariei, iar principalul lor inamic, în raport cu care își afirmau identitatea istorică, nu erau nici ungurii, nici măcar tătarii cu care s-au luptat, ci latinii din „Roma Nouă”, de pe malurile Tibrului (astăzi le-am spune „occidentalii”), dușmanii seculari și neîmpăcați ai „romanilor vechi”, adică ai românilor.
 Este o simplă întâmplare, dar una cu tâlc, faptul că această tradiție – povestită pentru întâia oară, după toate probabilitățile, pe malurile Mureșului și ale Crișului – s-a păstrat într-o cronică rusească, în ambianța unei culturi pentru care diferențierea rușilor pravoslavnici, urmași ai Bizanțului, în raport cu apusenii latini reprezenta elementul decisiv al identității sale. Numai că românii din această tradiție nu au fost anexați aici de pana vreunui cronicar rus, ci, dimpotrivă, acesta a preluat între filele manuscrisului său o poveste care arăta cum își imaginau românii destinul lor identitar răsăritean.
 Povestea începe cu cei doi frați întemeietori ai neamului românesc, Roman și Vlahata, care, creștini fiind, au plecat din cetatea Veneției, prigoniți de eretici, și au venit în orașul numit Roma Veche, unde au fondat și ei o cetate, numită Roman. După schisma în urma căreia latinii s-au rupt de ortodocși, latinii vor întemeia Roma Nouă, chemându-i și pe romanii cei vechi, Romanovicii, la „latinie”. Dar aceștia refuză să părăsească adevărata lege a lui Hristos și, ca urmare, începe un război îndelungat între ei și latini, pentru credință. Acest conflict va dura până în timpul domniei lui Vladislav, craiul Ungariei. Regele Ungariei era un personaj extrem de interesant (spunem noi: pentru ascultătorii poveștii, conduita lui nu avea nimic surprinzător). Deși „după limbă și orânduiala crăiască era latin”, în secret și „în inimă” el era de fapt ortodox, fiind botezat în taină de către unchiul său, Sava, arhiepiscopul sârbilor. În timpul lui Vladislav, tătarii au năvălit în Ungaria, pornind din Moldova, „de-a curmezișul țării Ardealului unguresc”, și ajungând până la Mureș. Regele cere ajutor de la Roma (se subînțelege: Roma Nouă, lumea occidentală), de la împărat și de la papă, dar și de la romanii cei vechi, Romanovicii. Romanii noi și romanii vechi vin deopotrivă în Ungaria, în sprijinul craiului Vladislav. Cei dintâi (putem adăuga: perfizi, cum sunt toți inamicii și cu precădere catolicii) îi scriu însă în taină regelui, invocând legătura de credință care îi unește, și îi propun ca acesta să îi arunce mai întâi în luptă pe romanii vechi, dușmăniți în continuare de latini pentru confesiunea lor „grecească”, pentru ca aceștia să fie uciși de tătari. Iar dacă totuși vor scăpa, atunci să îi rețină în Ungaria, ca să nu se mai poată întoarce în Roma Veche, în timp ce femeile și copiii lor, rămași acasă fără apărare, vor fi luați de romanii cei noi și convertiți în credința acestora. În lupta care urmează, tătarii sunt învinși, dar romanii vechi nu vor suferi mari pierderi în luptă. Craiul „s-a bucurat foarte mult de acest ajutor al lui Dumnezeu, iar romanilor vechi le-a dat privilegii și i-a miluit foarte mult pentru vitejia lor”. Mai mult decât atât, le va arăta acestora scrisoarea perfidă primită de la romanii cei noi, chemându-i pe Romanovici în serviciul său, pentru că dacă se vor întoarce în Roma Veche, vor pieri acolo de mâna dușmanilor lor. Într-adevăr, Romanovicii află că Roma Veche a fost dărâmată de romanii cei noi, iar femeile și copiii lor au fost luați de aceștia „în legea lor latină”. În această situație, Romanovicii
  „s-au închinat craiului Vladislav, rugându-i să nu-i împingă la legea latină și să le dea voie să-și ție legea creștină grecească și să le dea pământ pentru trai. Iar craiul Vladislav i-a primit cu voie bună și le-a dat pământ în Maramureș, între râurile Mureș și Tisa, locul numit Criș, și aici s-au așezat și s-au adunat romanii. Și au trăit aici și și-au luat femei unguroaice din legea latină, [trecute] la legea lor creștină, până în ziua de azi.”[25]
  Legenda celor doi frați și a poporului lor se oprește aici, iar narațiunea continuă cu alt episod, legenda lui Dragoș, cel care, ridicându-se din rândurile Romanovicilor, va întemeia Țara Moldovei, cu aceeași „mare miluire” și permisiune binevoitoare a craiului Vladislav, portretizat aici ca un etern binefăcător al românilor.
 După cum s-a putut vedea, relațiile românilor cu regatul Ungariei sunt înfățișate în această tradiție într-o lumină extrem de favorabilă, în contradicție flagrantă cu concluziile multor istorici români de astăzi. Iar afirmațiile istoriografiei maghiare, referitoare la așezarea românilor în Ungaria ca un element străin, colonizat de regii maghiari, sau la originile lor sud-dunărene, aflate în legătură cu istoria Bizanțului, par să își găsească o confirmare în rândurile sale. Ca ne-medievist și cercetător interesat, în acest articol, doar de dimensiunea imagologică, nu voi comenta valoarea tradițiilor în discuție ca argumente într-o cercetare de istorie factuală. Dar nici nu pot fi de acord că acestea ar reflecta o viziune motivată politic și ostilă la adresa românilor, inspirată de mediile maghiare ale vremii. Nu există nicio dovadă în acest sens, iar singurul lucru care se vede cu ochiul liber este că avem în față o tradiție medievală românească, referitoare la originile și identitatea propriului neam. Ovidiu Pecican a cheltuit suficientă energie argumentativă pentru a demonstra că această poveste a fost plămădită într-o ambianță culturală românească și ortodoxă[26].
 Am remarcat cu ușurință că regele maghiar este prezentat ca un personaj pozitiv în raport cu românii, care îi ajută pe Romanovici în toate felurile. Dar cum este posibil acest lucru, cum se explică acest fapt la modul esențial? Simplu: regele Ungariei se arată a fi un tip de treabă pentru că el este (fie chiar și în taină) ortodox! Pe de altă parte, regele nu poate fi nici un trădător al condiției sale politice și sociale, oricât de frumos s-ar purta cu românii. E suveranul unui regat apusean, în mod public este latin, ca rege și chiar ca limbă, după cum precizează textul.
 Construită în acest mod, personalitatea sa ilustrează o dualitate a cărei menire este de a-i aduce pe maghiari mai aproape de români, la modul simbolic. Desigur, ungurii sunt catolici, sunt frații întru credință ai dușmanilor românilor, romanii cei noi. Dar cu toate acestea ei nu sunt atât de răi ca latinii veritabili, cum sunt cei din Roma Nouă, din Occident, deoarece trăind mai aproape de lumea noastră s-au contaminat cu anumite trăsături ale ortodocșilor și ale românilor, așa după cum craiul Vladislav a ajuns să fie botezat în taină de un ilustru unchi pravoslavnic. Era o imagine de mare forță, într-un fel extraordinară, tocmai datorită faptului că ea forța cadrul factual, îmblânzind realitățile cotidiene uneori contondente care guvernau relațiile dintre români și maghiari.
 Sensul ei era însă mai profund, în raport cu, să zicem, unele decrete regale care interziceau construirea bisericilor românești din piatră (foarte rare, de altfel) sau cu incursiunile armate efectuate peste munți. De ce era necesar ca românii să trăiască în relații bune cu maghiarii, după cum spunea povestea cel puțin, și să nu se proiecteze imaginar într-o ostilitate ireductibilă cu aceștia, așa cum se raportau la latinii eretici ori la tătarii păgâni? Pentru că maghiarii erau prea aproape, erau vecini, conlocuiau, erau îmbârligați (entangled) și amestecați sub aspect etnic și topografic în Transilvania ori sub raport politic chiar în părțile românești de peste Carpați. Să ne gândim numai la Secuime, la ceangăii din sudul Moldovei, la Țara Călatei, la Oaș, Hațeg sau Făgăraș, la districtele românești presărate prin depresiunile și munții de la periferiile regatului!
 Cronica lui Anonymus evidenția și ea conviețuirea obligatorie a maghiarilor cu românii: asta este, nu avem ce să facem, suntem amestecați și învecinați prea strâns, iar această realitate nu poate fi acomodată simbolic decât printr-o poveste care să arate cum au ajuns să trăiască laolaltă cele două comunități. În mod similar, legenda celor doi frați eponimi arăta că românii coabitează cu maghiarii. Chiar dacă erau latini, adică ar trebui să fie socotiți dușmani de neîmpăcat, aidoma „letinilor” sau „frâncilor” din baladele populare, cu care te spurcai dacă trăiai împreună[27], maghiarii nu erau considerați atât de latini precum erau apusenii. Ca urmare, într-un fel, ei erau pe jumătate „de-ai noștri”, o imagine ilustrată mai târziu și de cronica lui Grigore Ureche.
 Este interesant faptul că și unor istorici români din epoca modernă le-a surâs ideea de a-i apropia în mod simbolic pe maghiari de lumea răsăriteană, subliniind de pildă orientarea geopolitică duală a Ungariei la începuturile sale, contactele primilor regi maghiari cu Bizanțul și cu ortodoxia. Atâta doar că respectivii istorici nu făceau acest lucru pentru a evidenția buna conviețuire dintre români și maghiari, ci pentru a româniza cumva, avant la lettre, spațiul Ungariei și al Transilvaniei, arătând că acestea au gravitat mereu (și) spre un răsărit ortodox, nu doar spre feudalismul și catolicismul apusean, mai îndepărtate de specificul istoriei românești.
 Revenind la legenda eroilor eponimi, ce să mai spunem despre secvența finală, care vorbește despre „femeile unguroaice” combinate cu romanii cei vechi, aducând astfel la apogeu o relație care pare atât de idilică încât se transformă la sfârșit într-o veritabilă poveste de iubire! E greu de crezut, din optica naționalismului modern, că acolo este vorba despre unguri și români!
 Potrivit acestei tradiții, amestecul dintre români și maghiari era în primul rând unul etnic. Sub raport cultural, el nu era tocmai la paritate, deoarece bărbații erau socotiți totuși elementul fundamental în această relație și ei confereau numele și identitatea generațiilor care vor urma. În al doilea rând, melanjul era și de natură confesională, dat fiind că femeile catolice vor trece la „legea creștină” (adică ortodoxă). În acest fel, contopirea celor două elemente va fi realizată pe deplin, într-o formulă confortabilă pentru români.
 În economia povestirii, deosebit de convenabil era și scenariul potrivit căruia femeile și copiii Romanovicilor fuseseră luați cu ei de romanii cei noi, un artificiu narativ creat tocmai cu scopul de a-i face pe români disponibili pentru femeile unguroaice. Acest lucru era necesar deoarece tradiția vorbea despre întemeierea unui nou neam, care combina vechea stirpe cu elementul localnic întâlnit în Ungaria, respectiv cu femeile unguroaice. Era nevoie de o asemenea resetare etnică și identitară pentru ca să se nască un neam totuși nou, urmaș al romanilor vechi, dar amprentat totodată și cu pecetea locală a noii patrii în care aceștia s-au așezat.
 Este inutil, cred, să mai evidențiez că această istorisire seamănă în toate detaliile și funcțiile ei esențiale cu povestea bărbaților romani și a femeilor dace, apărută mult mai târziu în cultura română, cu singura diferență că în această variantă strămoșii românilor nu mai sunt romanii și dacii, ci romanii și ungurii. Am putea spune, în ambele cazuri, că nu avem de-a face decât cu niște mituri ale originilor, dar dacă investigăm ADN-ul urmașilor observăm că viața bate filmul identitar, iar studiile de genetică istorică ne arată că o legendă medievală astăzi obscură și uitată exprimă totuși și ea un sâmbure destul de mare de adevăr. În Transilvania, cel puțin, românii au trăit laolaltă cu maghiarii și s-au amestecat din plin unii cu alții, sub raport etnic și cultural. O mie de ani în plus, din două, contează enorm atunci când este vorba despre cunoașterea trecutului istoric, așa că despre daci știm foarte puține lucruri, în comparație cu ceea ce știm despre unguri, fie că este vorba despre profilul lor genetic, despre limbă sau despre contribuția acestora la plămădirea unui popor care își trage numele doar de la romani.
 Pe coordonatele imaginii românilor despre maghiari, aceasta este și prima relatare care ne prezintă o relație între bărbații români și femeile unguroaice, în ideea de a extrage de aici o anumită semnificație. În pofida faptului că pentru epocile mai recente o asemenea temă putea fi plasată sub genericul „în pat cu dușmanul”, ea va cunoaște numeroase ocurențe în istoria și cultura română. De la legendara doamnă Clara, transformată în personaj literar de dramaturgul Alexandru Davila, și celelalte soții maghiare ale primilor voievozi români[28], până la iubitele unguroaice ale lui Avram Iancu[29] sau Ilona, logodnica personajului ficțional Apostol Bologa, din romanul Pădurea spânzuraților, cel care nu mai vrea să lupte în Primul Război Mondial de partea maghiarilor, dar compensează în planul simbolic al relațiilor cu aceștia prin povestea de dragoste cu o unguroaică. Nici măcar la 1918, când se părea că au rupt toate pactele care îi legau de maghiari, românii nu puteau să se despartă la modul simbolic de vechiul lor adversar, din aceleași rațiuni ale conviețuirii, care îi îndemnaseră să facă acest lucru și până atunci. Oricât ar fi fost de dificil acest trai împreună, erau sortiți să trăiască laolaltă. Mariajele mixte ale Romanovicilor, strămoșii mitici ai românilor, aidoma nunților din Susa ale macedonenilor amestecați în lumea persană, ilustrau la modul legendar posibilitatea coabitării, între două lumi și popoare diferite. Să mai spună cineva, de data aceasta, că lozincile comuniste despre înfrățirea oamenilor muncii români și maghiari ori utopiile toleranței propovăduite de liberalismul multicultural sunt niște formule artificiale, lipsite de o bază istorică!
 Am văzut, așadar, că primele mituri fondatoare ale românilor îi leagă pe aceștia de maghiari. În același timp, ele pun originea românilor în relație cu aspecte istorice care ne trimit la sudul Dunării. După cum arată Letopisețul cantacuzinesc:
  „Însă dintâi izvodindu-se de rumânii carii s-au despărțit de la romani și au pribegit spre miiazănoapte. Deci trecând apa Dunării, au descălecat la Turnul Severinului; alții în Țara Ungurească, pre apa Oltului, și pre apa Morășului, și pre apa Tisei ajungând și până la Maramurăș[30].”
  Originea romană, păstoritul, mobilitatea, strămutarea, păcatele, vinovăția și culpabilizarea românilor – toate acestea au legătură cu ceea ce s-a întâmplat în Transilvania, dar și în Balcani. Pe de altă parte, primii români care au scris că se trag din romani au fost vlahii împăratului Ioniță cel Frumos, de la începutul secolului al XIII-lea, în corespondența purtată cu papa Inocențiu al III-lea. Dar indiferent dacă suntem sau nu de acord cu tezele imigraționiste ale istoricilor maghiari, este limpede că strămoșii românilor au venit tot de la sudul Dunării, fie că au făcut-o pe vremea lui Traian, fie abia mai târziu, în acord cu tradiția din Letopisețul cantacuzinesc. În același timp, am văzut în mod clar că primele mituri fondatoare ale românilor, exprimate într-un mediu românesc, au legătură mai ales cu relațiile dintre regalitatea maghiară și românii din Maramureș, cu descălecarea Moldovei pornită din aceeași regiune și în același context istoric sau cu întemeierea Țării Românești de către un voievod venit tot din părțile Ardealului, din Făgărașul lui Negru Vodă, acolo unde îi plasează pe români și primele documente maghiare de cancelarie.
 Așa după cum în mitul originar al Transilvaniei maghiare, ipostaziat de Anonymus, românii reprezentau un element fondator, în mod similar, în miturile care explică geneza statalității românești, printre elementele întemeietoare apar și maghiarii. Că ne place sau nu, în primele povești despre neamul lor pe care le-au imaginat românii, ungurii și regii acestora au fost o prezență importantă și au jucat roluri pozitive.
 Ulterior, maghiarii vor fi expulzați din narațiunea identitară românească sau în cel mai bun caz vor fi convertiți în inamici. Miron Costin, în secolul al XVII-lea, a fost primul care a pus la punct aceste lucruri și a desființat „basnele” preluate din izvoare ungurești de către infamul Simion Dascălul. Și așa vor rămâne cele dintâi mituri identitare românești, până în ziua de astăzi: desființate! Ovidiu Pecican este singurul autor care a încercat să le resusciteze, publicând inclusiv cărți ilustrate pentru copii despre „frații Roman și Vlah”[31]. În schimb, Mihai Ungheanu, critic literar protocronist și politician naționalist după 1990, autor al volumului Românii și „tâlharii Romei”, a fost unul dintre cei mai recenți promotori ai acestei cancel culture în variantă românească, inițiată acum trei sute de ani de primii cronicari umaniști.
 Adevărul este că Mihai Ungheanu măcar a încercat să polemizeze cu aceste tradiții și, în acest fel, le-a acordat totuși o anumită atenție. Dar pentru mulți istorici români contemporani, letopisețul unguresc sau letopisețul cantacuzinesc, tradițiile bulgărești referitoare la originile românilor ori relatările misionarilor italieni care vehiculează aceleași imagini nu sunt decât texte obscure, suspecte și mai ales ignorabile. Legendele sunt tratate cu un aer de superioritate, cu scepticismul științific afirmat altădată de Miron Costin. Desigur, atunci când este vorba despre tradiții legendare care ne convin, așa cum sunt cele colportate de Anonymus (respinse însă din considerente similare de către istoricii maghiari) ori tradițiile istorice despre întemeierea statelor românești, studiate cu talent de Gheorghe I. Brătianu[32], acestea sunt, desigur: ok! Teoriile nonconformiste ale lui Neagu Djuvara, în schimb, bazate pe interpretarea acelorași surse: no way[33]!
 Din această perspectivă contemporană, vina capitală a miturilor românești medievale era aceea de a-i fi amestecat în afacerile noastre identitare pe unguri, adversarii defăimători de mai târziu. Dar românii din Evul Mediu, care, să spunem așa, au asistat la nașterea neamului lor și au dat expresie pentru întâia oară unei conștiințe identitare, nu au ezitat să facă acest lucru.
 

  
  
  
  
 Imagini românești despre maghiari
 în timpul răscoalei lui Horea[34]
  Sorin Mitu
    La sfârșitul secolului al XVIII-lea și la începutul celui următor, românii din Transilvania formulează pentru prima oară o serie de aprecieri explicite, consistente și coerente, cu privire la maghiari. Acestea ne arată destul de limpede ce credeau românii ardeleni despre maghiarii alături de care trăiau, în momentele și în circumstanțele uneori dramatice în care au fost exprimate. În momentele de conflict, așa cum a fost răscoala lui Horea, țăranii români nu s-au mărginit să aprindă castelele nobilimii, ci și-au mărturisit inclusiv la modul discursiv ostilitatea și resentimentele față de „unguri” (și nu doar față de nobilimea identificată în mod metonimic cu aceștia), în plângerile pe care le înaintau autorităților imperiale.
 Episcopul Inochentie Micu, adeptul unei politici mai contondente în raport cu autoritățile Principatului, afirmase pentru întâia oară în petițiile sale de la mijlocul veacului că ungurii respingeau revendicările românești datorită unei ostilități de natură etnică[35]. Episcopul nu ne spune ce sentimente nutreau, la rândul lor, românii față de maghiari, dar teza potrivit căreia cele două comunități erau marcate de o adversitate evidentă fusese deja enunțată, anterior de către nobili maghiari, iar acum prin pana și prin graiul unui român. În acest caz, lupta politică acerbă susținută de prelatul unit o viață întreagă, de multe ori aproape singur, dar cu o tenacitate rar întâlnită, furniza contextul în erau formulate asemenea aprecieri.
 Cu atât mai mult, în timpul răscoalei lui Horea, țăranii vor afirma adeseori că nobilii, „domnii pământești”, sunt cei care îi asupresc și comit toate abuzurile. Dar în alte cazuri „ungurii” sunt cei care „au de gând să-i ruineze cu totul”, „ungurii nu contribuie cu nimic la armată”,  „ungurii i-au prins și i-au dus la închisoare”, „ungurii au acuzat pe români și că și-ar fi căutat alt împărat”, „ungurii le-au prădat casele în Vurpăr, năvălind noaptea, au bătut, au violat femeile, le-au răpit bani, bucate și alte multe rele au făcut” etc. etc.[36]
 În principiu, țăranii afirmau că nu îi urăsc pe maghiari, ci doar că aceștia sunt răi, îi nedreptățesc, îi abuzează și îi oprimă. Nimeni nu putea susține, cel puțin în Transilvania secolului al XVIII-lea, că răzbunarea și violența ar fi niște atitudini acceptabile, cu atât mai puțin atunci când se adresa autorităților însărcinate cu menținerea ordinii. Dar comportamentul reprobabil al maghiarilor făcea conviețuirea cu ei imposibilă:
  „Românii nu le poartă ură; dacă ungurii ar vrea să se poarte înțelegător cu ei, promit să slujească ca și înainte. Dar aceasta nu se întâmplă. Și înainte românii trăiau în mari dușmănii cu ungurii, iar acum, după răscoală, e cu neputință a trăi mai mult cu ei.”
 „Așa stând lucrurile și-au pus în gând mai bine să moară, decât să trăiască mai mult cu ungurii sau între ei. Se roagă astfel ca împăratul să le designeze loc de locuit cu totul separat de unguri și să-i elibereze cu totul de orice subordonare ungurească, căci ei vor mai curând să aleagă moartea, decât să îndure tirania dinainte. Împăratul să poruncească să fie așezați separat ungurii, separat românii și se va vedea atunci care din două neamuri păzește mai bine poruncile împărătești[37].”
              Este adevărat că acest „ungur” e mai întâi nobilul care îi împovărează cu robote, dar apoi este și slujbașul nobiliar care îi abuzează, este și dregătorul districtual sau strângătorul de biruri, mergând până la soldatul ungur de rând, care, fiind încartiruit în sat, produce pagube și îi jefuiește. Aproape întotdeauna acești unguri sunt de condiție socială mai ridicată decât românii. Dar până la urmă, și chiar din acest motiv, întregul lor neam este ipostaziat în calitatea de inamic colectiv și ireductibil al românilor.
 Documentele care ilustrează acest tip de discurs sunt fie petiții țărănești, fie răspunsuri date de țărani în cadrul anchetei imperiale care investiga faptele comise în timpul răscoalei. Spusele țăranilor sunt intermediate de scribi care le consemnau în germană, latină sau maghiară, redate însă de obicei cu precizia specifică birocrației imperiale.
 În timp ce textele nobiliare, pe care le-am analizat anterior, culpabilizează la greu comportamentul țăranilor, mărturiile țărănești transmit în primul rând un discurs al disculpării. Jafurile și crimele înregistrate în timpul răscoalei sunt condamnabile. Dar vina pentru ceea ce s-a întâmplat nu este a țăranului anchetat, ci este pusă de către acesta în seama altora. În comitatul Aradului, de exemplu, responsabili sunt „blestemații de ardeleni”, respectiv răsculații români din comitatele Hunedoara și Alba, cei care au răspândit zvonul că „bunurile ungurilor trebuie prădate, aceasta e porunca împăratului adusă de Horea de la Viena”[38].
 Alteori însă, cei învinuiți sunt nobilii, „domnii pământești”, „ungurii”. Ei poartă răspunderea pentru ceea ce s-a întâmplat în timpul răscoalei, fie datorită oprimării pe care au exercitat-o asupra românilor înainte de izbucnirea acesteia, fie datorită represiunii nejustificate din timpul revoltei, îndreptată împotriva unor români inocenți, care nu s-au făcut vinovați de atrocități. Atrocitățile sunt reprobabile, dar nu noi suntem cei care le-am săvârșit, ci ungurii. Maghiarii, la rândul lor, spun același lucru, iar discursul lor nobiliar poate să justifice asemenea afirmații cu argumente mai elaborate despre „firea înnăscută” și năravurile românilor.
 Iobagul nu are la îndemână decât tradiționala disculpare țărănească: noi nu am făcut niciodată nimic rău, noi am fost mereu asupriți, dar ne îndurăm soarta cu stoicism, solicităm numai dreptate și alinarea suferințelor noastre. După cum am amintit, caracterul justificativ al acestor formule este motivat și de faptul că ele sunt rostite în apărarea lor de țărani trași la răspundere în anchete oficiale. Dar pornind de la această tendință naturală de autoapărare se cristalizează un discurs mult mai profund, care vizează promovarea poziției noastre colective într-o manieră concurențială, prin justificarea în fața Celuilalt. Noi suntem cei care avem dreptate și ne situăm de partea Binelui, în vreme ce reprezentanții alterității, dușmanii noștri, sunt exponenții Răului și ai nedreptății. Chiar dacă s-a ucis, s-a jefuit și s-a dat foc, responsabilitatea o poartă Ceilalți. Nu noi suntem de vină, vinovații sunt ei.
 Aceasta era ideea care va fi promovată pentru întâia oară într-o manieră cultă, sofisticată, de intelectuali radicali din lumea apuseană, așa cum a fost viitorul lider revoluționar francez Jean Baptiste Brissot; mai apoi, de istorici romantici și liberali din jurul anului 1848, români, dar și maghiari, așa cum a fost Horváth Mihály; în fine, de istoricii români din secolul al XX-lea, în fruntea cărora s-a situat cel mai important exeget al răscoalei lui Horea, David Prodan. Atașat de documentele de epocă până la contopirea cu acestea, dar înarmat și cu o mare forță interpretativă, Prodan nu trece sub tăcere nicio atrocitate săvârșită de țăranii români. Dar când acestea sunt puse în cumpănă cu imaginea în aqua-forte a iobăgiei, cu deceniile și secolele de cruntă exploatare feudală, nu mai poate exista niciun dubiu în privința vinovățiilor și a responsabilității: dreptatea era exclusiv de partea țăranului român, așa după afirma atât naționalismul românesc, cât și ideologia socială marxistă.
 Din acest motiv, crimele nobililor maghiari, atunci când sunt evaluate de istoricii dispuși să îi înțeleagă pe țărani, nu sunt doar mai numeroase, ci întotdeauna se sugerează că ele sunt mai nefirești, mai nejustificate, mai odioase. Un țăran mort merită mai multă compătimire decât un nobil mort. Când ucid, dau foc sau violează, țăranii români au în spate o motivație istorică, oprimarea pe care au suferit-o oferă totuși o explicație a faptelor lor. O spune, spre exemplu, istoricul maghiar liberal Horváth Mihály, în 1846:
  „La fel ca toate celelalte revolte populare, şi această revoltă a românilor a izvorât din defectuoasa alcătuire a relaţiilor sociale. Acest popor gemea de secole sub povara samavolniciei, datorită căreia, după cum se întâmplă în mod obişnuit, s-a scufundat în degradare morală şi în sălbăticie. Demnitatea de sine a dispărut demult din sufletul său şi sub povara aservirii s-a obişnuit cu slugărnicia. Dar şi răbdarea popoarelor îşi are limitele ei. Din momentul depăşirii acestora, începe şi dezlănţuirea furiei sufletelor sălbăticite. Această furie distruge şi pustieşte în mod nestăvilit, ca un instrument cumplit al răzbunării în mâinile Nemesis-ului omenirii asuprite. Acest lucru s-a întâmplat şi cu poporul român din Transilvania[39].”
  În timp ce violențele nobililor (care, în paranteză fie spus, erau puși adeseori în situația de a-și apăra, pur și simplu, viețile și familiile nu aveau această justificare istorică. Iar când se vor transfoma în răzbunare sau resentiment, cu atât mai puțin.
 O argumentație alternativă, care să pretindă, spre exemplu, că în condițiile locului și ale vremii exploatarea de tip feudal, cu toate ororile sale, a fost până la un moment dat singura formă viabilă de susținere a economiei și societății, era exclusă. Cu toate că această explicație seacă și pentru unii cinică este probabil singura care nu comite anacronismul de a judeca trecutul prin prisma valorilor viitorului. Abia astăzi, în secolul al XXI-lea, un autor cum este Yuval Noah Harari ar putea să scrie și pe marginea răscoalei lui Horea:
    „Nu e genul nostru de poveste. Nouă ne place să-i vedem pe subalterni câștigând. Însă în istorie nu există dreptate[40].”
  În istoria exact așa cum a fost ea, fără nicio legătură cu prezentul nostru (dar pe cine ar putea să intereseze o poveste atât de străină de interesele noastre de actualitate?), nu există o justiție imanentă, într-adevăr. Dar în istoria justificativă scrisă în ultimele două secole de istoricii români sau maghiari, ca și în memoria istorică asumată de cele două națiuni, dreptatea și sensul sunt înrădăcinate în esența oricărui fenomen istoric. Dreptatea istorică trebuie să existe, ea nu poate fi decât una singură și, evident, va fi întotdeauna de partea noastră.
 Dar chiar dacă țăranii se disculpau și spuneau mereu că nu știu și nu au văzut nimic, documentele anchetelor imperiale ne dezvăluie cam ce se petrecea de fapt într-o răscoală țărănească, indiferent dacă aceste întâmplări ni se par nouă, celor de astăzi, justificate sau abominabile. La Mihăleni, spre exemplu, nobilul Csiszár László a fost bătut crunt și târât de păr prin sat, până când el însuși i-a rugat pe răsculați să îl ucidă pentru a-i curma suferința. Todor Cleș l-a împușcat și i-a crăpat capul, după care a plecat în căutarea celor doi copii ai nobilului. Aflându-l pe băiatul de șase ani al acestuia, l-a ucis și pe el, în timp ce fetița era omorâtă de alt țăran. După ce i-a masacrat pe cei doi, Cleș a încercat să o găsească pe văduva lui Csiszár, pentru a o sili să-l ia de bărbat, ceea ce nu a mai reușit, deoarece femeia, care își pierduse soțul și copiii, a apucat să fugă în pădure[41].
 Aneantizarea simbolică a nobilimii prin intermediul căsătoriilor forțate dintre răsculați și văduvele nobililor uciși, precedate de convertirea forțată a acestora la ortodoxie, a reprezentat una dintre cele mai semnificative manifestări ale răscoalei. Aceasta, chiar dacă numărul lor nu a fost atât de mare pe cât pretindeau zvonurile terifiante care amplificau amintitele grozăvii. Răsculații doreau ca „nobilii să nu mai fie”, lucru care putea fi realizat, în ultimă instanță, prin uciderea acestora. Dar dispariția fizică a nobilimii nu era suficientă, chiar dacă uneori țăranii încercau să le stârpească tot neamul. Pentru ca să se nască într-adevăr o nouă lume, era necesar ca rămășițele celei vechi să fie puse la temelia noii construcții, iar ei să fie încorporați în rândurile noastre. Chiar dacă acum contextul era mult mai sumbru, era un fel de reeditare a miturilor medievale, în care Romanovicii fondatori își luau neveste unguroaice trecute la adevărata credință, pentru ca în acest fel să dea naștere noului neam românesc.
 Fără îndoială, dimensiunea simbolică și religioasă a acestor ritualuri ale violenței țărănești nu trebuie confundată cu materializarea practică a manifestărilor respective, și nici cu imaginea lor propagandistică. Pentru țăranul implicat, putea fi vorba despre violul cel mai banal și mizerabil, săvârșit de orice cotropitor abuziv care intra în casa dușmanului său. În timp ce pentru persoanele educate care colportau asemenea relatări, în gazete, jurnale personale sau memorii, miza mesajului ținea de evidențierea ororii provocate de o asemenea umilire perversă, împotriva naturii.
 Până de curând, cultura istorică românească a digerat însă cu greutate ideea că țăranii români ar fi comis asemenea acte reprobabile, mai ales în condițiile în care „dreptatea istorică” era de partea lor. Într-o povestire a lui Dumitru Almaș, autor de scrieri istorice pentru copii publicate în perioada regimului comunist, dar reeditate până în anii din urmă, ne este prezentat un episod savuros în care Horea apără de fapt, cu cavalerism, viața și onoarea femeilor unguroaice! Era contracarată în acest fel, prin răstălmăcire și falsificare, imaginea țăranului român violent și xenofob.
 În realitate, răscoalele țărănești scoteau întotdeauna la iveală cele mai brutale instincte umane. În romanul Răscoala (1932), dedicat răzvrătirii țărănești care a devastat Regatul României în 1907, Liviu Rebreanu înfățișează cu detalii naturaliste cruzimile săvârșite de țărani împotriva boierilor, chiar dacă respectivii vorbeau aceeași limbă și împărtășeau aceeași credință religioasă. În acest caz, alteritatea socială era suficientă pentru ca moșierii să fie aneantizați și călcați în picioare, la propriu.
 În 1784, alteritatea socială generată de exploatarea țăranilor iobagi s-a suprapus peste cea etnică și religioasă. Ungurii nu erau numai nobilii, ci și străinii de altă lege. Până în momentul izbucnirii răscoalei, localnicii din Munții Apuseni, de limbi și confesiuni diferite, trăiseră totuși, de bine, de rău, împreună. Dar răscoala va avea darul să arunce în aer, în câteva zile, ordinea socială și conviețuirea acceptabilă de până atunci, punând sub semnul întrebării identitățile și credințele:
  „Joi în 4 noiembrie, un alt grup de ţărani năvăli în Baia de Criş. Aci atacară reşedinţa călugărilor franciscani bulgarici. Călugării fugiră spre Ungaria, rămaseră numai doi pe care ţăranii îi bătură grav. Prădară şi aci totul, chiliile călugărilor, lăcaşurile sfinte, deschiseră mormintele sau criptele şi risipiră osemintele. Deschiseră mormântul pregătit cu un an înainte al fostului comite suprem Ladislau Mariaffi. Imaginii Sfintei Fecioare i-au scos ochii, i-au tăiat nasul strigând: Fericita Fecioară, patroana ungurilor, acum să-şi ajute pe ungurii ei. Adunând grămadă crucificşii, chipurile sfinţilor le-au tăiat, le-au spart. Oștiile sfinţite, azvârlite la pământ, le-au călcat în picioare. La calvini, spurcând potirul sfânt strigară: asta e cuminecătura ungurilor!”
 „În 8 noiembrie apoi, ţăranii publicară în piaţă că porunca lui Dumnezeu şi a împăratului este ca cine nu trece la legea românească şi nu îmbracă haine româneşti va fi tras în ţeapă în faţa casei sale ori i se va tăia capul. Fură trecuţi apoi în masă, bărbaţi, femei, copii, fie prin botez, fie numai prin jurământ la legea românească neunită. Cei trecuţi primeau drept dovadă de la preoţi câte o hârtiuţă doar cu trei cuvinte: «Ăsta-i creştin bun». Se îmbrăcară apoi care cum putură în haine româneşti, îşi făcură fiecare cruce pe uşa casei şi îşi puseră steag alb la stâlpul porţii. În ziua următoare, marţi, 9 noiembrie, ţăranii luară cocoşul de pe biserica reformată şi puseră cruce românească în loc. Tot aşa şi pe biserica unitariană. Ungurii din Abrud trebuiau să asculte în bisericile lor de acum slujbă românească[42].”
  Atașamentul față de identitatea religioasă se manifestase în modalități asemănătoare și în timpul răscoalei lui Visarion Sarai, din 1744, când românii ortodocși (sau reîntorși la ortodoxie) au intrat cu forța în bisericile românești unite și le-au sfințit din nou. Alteritatea religioasă îmbrăca diferite forme, iar necredinciosul putea să fie chiar un preot român greco-catolic, ale cărui pseudo-sacramente îți primejduiau sufletul și te conduceau în Iad, motiv pentru care lăcașurile lor de închinăciune trebuiau exorcizate, la fel cum vor face răsculații lui Horea cu cele ungurești. Dar când cel fără de lege era ungurul, în cazul căruia alteritatea religioasă se suprapunea cu cea etnică și socială, ostilitatea și răbufnirea violentă, provocate până la urmă de exploatarea nobiliară, își găseau țapul ispășitor perfect și complet.
 Chiar dacă la 1784 țăranii români nu aveau nici gospodării îmbelșugate de apărat și nici cărturari care să le ia partea (cu excepția francezului Brissot!), vor reclama și ei la rândul lor, pe parcursul anchetelor oficiale, atrocitățile săvârșite de data aceasta de unguri, punând în evidență fapte la fel de barbare:
  „La începutul răscoalei, unii dintre ungurii de aici îmbrăcați românește au prădat împreună cu jefuitorii cei mai mari. Dar după ce a venit ajutorul militar, în Vurpăr unii au făcut multe rele. Năvălind noaptea în casele românilor, pe sărmanele muieri le-au bătut, le-au împuns cu baionetele, după ce s-au săturat și și-au luat deajuns din varza, brânza, făina lor, le-au spurcat amestecându-le cu ud, cu scârnă, ba le-a silit să le bea udul și cu alte cruzimi inimaginabile le-au lovit [...]. Pentru asemenea excese în Galda doi au fost condamnați la câte o săptămână închisoare, dar apoi au fost eliberați nepedepsiți [...]. Românilor peste tot le strigă hoți, tâlhari, i-ar mânca de vii. Când doar românii, împlinind poruncile împăratului și purtând sarcinile militare, se socotesc oameni drepți[43].”
  Ideea că maghiarii, respectiv românii, sunt niște sălbatici plini de cruzime, care au comis cele mai abominabile crime la adresa celorlalți, va rămâne de acum înainte un element esențial în imaginile reciproce ale ambelor popoare. Această reprezentare se va sprijini pe realitatea unor fapte petrecute în contextul câtorva conflicte interetnice, care i-au opus în 1784, 1848 sau în ambianța celor două războaie mondiale din secolul al XX-lea. Ele s-au desfășurat de obicei în câteva zone geografice localizate (de exemplu în Munții Apuseni), de-a lungul unor intervale de timp restrânse, luând forma unor izbucniri limitate, și nu a unei violențe endemice, care să dureze ani și decenii, așa cum s-a întâmplat în Irlanda sau în diferite regiuni ale Peninsulei Balcanice.
 De fiecare dată, relatările cu privire la aceste fapte au fost exagerate de partea adversă și minimalizate de cei care le-au săvârșit, dar, în general, nimic nu trebuia inventat. Peste tot în lume, unii oameni și unele comunități au fost în stare să comită atrocități, în contextul unor evenimente istorice excepționale, scăpate de sub control. Dar în discursurile justificative ale celor două popoare, incriminarea violențelor petrecute a avut cu totul alt rol decât să arate că unii români sau maghiari au săvârșit ceea ce și alți adversari au făcut în împrejurări similare. Dimpotrivă, funcția acestor imagini a fost aceea de a evidenția singularitatea dușmanului nostru, portretizat ca un inamic aflat la limita umanității, o bestie sălbatică și primitivă.
 Cu toate acestea, ideea exterminării colective a adversarului, tentația genocidului – o intenție fluturată în mod sporadic pe parcursul conflictelor mai violente –, nu a fost niciodată pusă în practică într-un mod convingător. Un motiv al acestei rețineri ține de împrejurarea că niciuna dintre cele două comunități nu a avut vreodată mijloacele necesare pentru a întreprinde așa ceva. Dar adevărul este că nici nu a dorit în mod serios acest lucru. După răscoala lui Horea, de pildă, uciderea sau nimicirea adversarului vor fi dezavuate de ambele părți, în condițiile în care atât filosofia iluministă, cât și politica imperială de calmare a spiritelor împingeau lucrurile în această direcție pacificatoare. Oamenii se deziceau de violențele comise sau în cel mai rău caz nu le recunoșteau. Nu este bine că s-a vrut stârpirea nobililor sau a ungurilor și de fapt nu noi suntem de vină pentru că situația a degenerat, alții sunt cei care s-au gândit la un lucru atât de diabolic și nepermis.
 Noi nu vrem să-i nimicim, chiar dacă ei ne doresc răul, va fi poziția asumată în mod consecvent de români, cel puțin după consumarea evenimentelor. La modul simbolic, monumentele dedicate lui Horea de sculptorii români contemporani îl înfățișează pe acesta privind cu demnitate spre viitor, eventual cu o petiție în mână, fără nicio armă, într-o postură echilibrată (coasele sunt lăsate în seama căpitanilor săi)[44]. Până și „lancea lui Horea”, evocată într-o poezie de Adrian Păunescu, nu este decât „o floare cu lujer discret și trăind anonim”, care se ridică la luptă doar în vremuri de maximă tulburare. Teoria potrivit căreia ei sunt răi și noi suntem buni făcea ca stârpirea ungurilor să nu fie totuși o chestiune asumată până la capăt, chiar și atunci când era vorba despre o răscoală în care faptele păreau să susțină o abordare de această natură. În cele mai rele momente ale raporturilor dintre români și maghiari, când s-ar fi putut crede că aceștia erau într-adevăr hotărâți să se extermine în mod reciproc, discursul lor imagologic evita o asemenea idee.
 

  
  
  
  
 Românii despre „cel mai mare maghiar”. Imaginea contelui Széchenyi István
 în cultura română (1830–1940)[45]
  Bogdan Munteanu
    Suflul nou adus de epoca post-totalitară în istoriografie nu s-a rezumat doar la simpla eliberare din chingile cenzurii și a liniei interpretative teleologice girate de partidul-stat, ci a generat și o diversitate a temelor ce a direcționat discursul istoric autohton pe drumul recuperării și a reducerii decalajului față de jumătatea apuseană a continentului. În panoplia temelor și orientărilor care au relevat diversitatea și dimeniunea novatoare a discursului istoric s-a inserat, printre altele, și imagologia istorică – o disciplină conexă studiilor despre naționalism, identități și percepții mutuale. Majoritatea lucrărilor publicate în ultimele trei decenii[46] analizează perspective și imagini colective, despre sine sau despre alte grupuri etnice, strategiile autoperceptive, proiectarea unor imagini despre alteritate, metodele și scopurile acestor demersuri – subordonate, desigur, unor scopuri politice și ideologice. Imaginea unui singur personaj în cultura și mentalul colectiv al unui alt grup etnic rar a constituit obiectul unei cercetări distincte.
 Cariera contelui Széchenyi István (1791-1860)[47], personaj ce a inițiat o serie de reforme cu scopul de a moderniza Ungaria și de elimina ultimele vestigii ale feudalismului, se pretează pentru o analiză imagologică focalizată, „îngustă”, așa cum se reflectă ea în cultura unui grup etnic care a fost deopotrivă influențat de el și care, la rândul ei, a proiectat o imagine aparte a contelui reformist în acord cu sensibilitățile ideologice și nevoile politice ale celor care au scris despre el.
 Prezența lui Széchenyi István în cultura română coincide cu debutul carierei sale publice, în primul rând cu ecoul prestației sale din cadrul dietei de la Bratislava/Pozsony, în cadrul căreia s-a remarcat ca inițiator și prim-donator pentru fondarea Academiei Maghiare. Prin acest gest mărinimos, Széchenyi și-a creat, în primă fază, imaginea unui mecena generos care transcende prejudecățile și interesele sale de clasă, se pune în slujba interesului public și a „luminării poporului” – o atitudine ce amintește de percepțiile condescendent-părintești ale intelectualilor iluminiști în raport cu iobagii. În pofida faptului că acest gest nu îi viza direct pe români, aceștia nu au ezitat să aplaude realizarea contelui reformist, care prin inițiativa sa reușea să dilueze imaginea preponderent negativă a clasei sociale din care provenea –aristocrația maghiară.
 În realitate, viitorul modernizator al Ungariei era un personaj destul de cunoscut cu mult înainte de a se dedica unor proiecte culturale și de infrastructură. Apartenența la înalta aristocrație (Magnaten/Hochadel/ Főnemesség/Pair) i-a garantat influență și trecere în cercurile vieneze, călătoriile efectuate în toate colțurile continentului îl făcuseră cunoscut din saloanele londoneze până la curtea domnitorului muntean Alexandru Dimitrie Ghica, călătorii[48] ce traversau Ungaria îl menționau drept cel mai de seamă om de stat al Ungariei, iar printre celebritățile vremii care i-au dedicat rânduri întregi în scrierile/memoriile lor se numără cancelarul Metternich[49] și autorul danez Hans Christian Andersen.[50] La acestea se adaugă și o carieră militară[51] promițătoare, care a intrat într-un con de umbră din motive ce țineau de contextul politic și militar post-napoleonian, Monarhia Habsburgică nefiind implicată, după 1815, în conflicte militare majore, ci doar în mici expediții de restabilire a statu quo-ului impus  în cadrul Congresului de la Viena.[52] Din participarea tânărului ofițer la campaniile antinapoleoniene ne-au rămas numeroase scrisori și amintirea celui mai important act de bravură al tânărului Széchenyi: participarea la Bătălia de la Leipzig/Bătălia Națiunilor (16-19 octombrie 1813).
 Maniera în care românii l-au perceput și l-au descris, în primă fază, pe Széchenyi a fost una pragmatică. Cariera militară, conexiunile diplomatice, viața personală nu au suscitat un interes aparte, nu au fost recuperate și intergate în discursul referitor la el nici după ce acesta începuse să exercite o influență considerabilă asupra elitei românești. Interesul pentru persoana sa a coincis, în primul rând, cu angajamentul acestuia în viața publică și s-a intensificat în măsura în care scrierile contelui îi afecta (și) pe români. Frecvența menționărilor și evaluărilor crește odată cu deceniul al patrulea, când Széchenyi publică operele sale fundamentale, celebrul trio Hitel (1830), Világ (1831) și Stadium (1833), urmat, în deceniul următor, de Kelet Népe (1841) și de Discursul de la Academia Maghiară (1842). Imaginea sa postumă iese din cadrul pragmatic și îmbracă o haină moralizatoare, devine instrumentalizată ca armă politică sub forma unui unui etern reproș adresat politicienilor din era dualistă, considerați doar niște jalnici epigoni ce nu se pot ridica la nivelul ilustrului precursor. Analizată în totalitatea sa, producția culturală românească referitoare la Széchenyi ne oferă și anumite diferențe în funcție de aria geografică. Se poate vorbi despre un determinism geografic în percepțiile asupra contelui și portretizării sale. Interesul românilor ardeleni s-a îndreptat preponderent spre Széchenyi-ideologul și poziționarea sa față de chestiunea naționalităților, fără însă a ignora rezultatele proiectelor publice. În spațiul extracarpatic criteriile perceptive se inversează, admirația se îndreaptă spre proiectele sale de infrastructură, în vreme ce Széchenyi-ideologul este redescoperit postum, în clipa în care luptele politice din era dualistă i-au determinat pe românii de dincolo de Carpați să intervină în favoarea fraților ardeleni.
             Românii au demonstrat, prin tot ce au scris despre contele Széchenyi – mai ales în jumătatea estică atât de eterogenă a continentului – că o personalitate poate transcende granițele etnice și să se impună ca personaj împărtășit al unui trecut comun ce sfidează vulgatele etno-naționale. În cazul Monarhiei Habsburgice, putem spune că trecutul propriu-zis a fost imperial, în timp ce discursul despre trecut a fost (și este), prin decupaj retrospectiv, național. În tot acest cadru atât de complex, controversat și mitizat, Széchenyi a reușit să se impună, după cum afirma Helmut Rumpler, atât în calitatea sa de cel mai mare maghiar, cât și ca și unul dintre cei mai importanți oameni de stat din Europa.[53]
  Geneza unei imagini
 Aria geografică și culturală românească în care Széchenyi István și-a creat o reputație și în care i s-a creat un vast portret imagologic depășește cu mult granițele Principatului ardelean. Privind de la vest la est, reformatorul maghiar era cunoscut atât în cercurile bancherilor aromâni din Viena, cât și la curtea domnitorului muntean Alexandru Dimitrie Ghica. Alături de bancherul aromân Gheorghe Sina (Georg von Sina) a realizat o serie de lucrări publice[54], dintre care Podul cu Lanțuri a rămas cel mai cunoscut. Contactele diplomatice în Țara Românească i-au asigurat accesul la Curtea domnească, unde s-a folosit de influența sa, ca și de relațiile personale cu generalul Pavel D. Kiseleff[55] și cu domnitorul A. D. Ghica[56] cu scopul de a obține sprijin în demersul regularizării cursului Dunării în zona Porților de Fier/Clisurii.
 Marele reformator și modernizator maghiar a fost receptat în cultura română pornind de la două laturi ale imaginii sale publice: Széchenyi-creatorul și Széchenyi-ideologul. Postura de creator a fost, din motive lesne de înțeles, umbrită de receptarea sa ca ideolog și politician. În calitate de creator nu avea să genereze prea multe reacții din moment ce numeroasele instituții și proiecte de infrastructură nu îi vizau direct pe români, ci puteau fi considerate un bun comun, realizări ale patriei comune, chestiuni mai puțin susceptibile să provoace reacții de pe poziții politice la nivelul unui singur grup etnic. Acestea erau trecute în revistă succint, descriptiv și pe un ton admirativ, ca realizări demne de a fi emulate. Széchenyi-ideologul, în schimb, prin reacțiile stârnite, a reușit să-și adjudece partea leului în ceea ce privește imaginea sa în cultura română.
 De la ce a pornit și pe ce s-a bazat receptarea preponderent favorabilă a activității contelui Széchenyi? Cum a fost posibil ca un  reprezentant al aristocrației maghiare – categorie socială distribuită, în mentalul colectiv românesc, în rolul dușmanului neînduplecat – să se impună ca un personaj preponderent pozitiv? Asemenea întrebări, mai ales în cazul său, nu sunt deloc retorice, în condițiile în care vorbim despre un personaj reținut, stângaci, măcinat de depresie și romantic-byronian, interesat în a face politică din poziția unui outsider, evitând apartenența la vreun partid anume. Nici carisma sau talentul oratoric nu-l recomandau marelui public ca pe unul dintre rivalii săi, Kossuth Lajos, în mod special. Așadar, cum a fost posibil?
 În primul rând, ideile sociale și economice promovate de el au răspuns unui orizont de așteptare, s-au pliat pe așteptările și aspirațiile românilor. Compusă preponderent din iobagi, cu o elită firavă, societatea românească nu avea cum să nu jubileze când un nobil maghiar critica sever instituțiile feudale și vedea ca premisă a modernizării eliminarea a tot ce ține de lumea feudală. Faptul că un membru al clasei privilegiate admitea anacronismul legislației, al privilegiilor, milita pentru desființarea aviticității (ius aviticum/ Ősiség) și a scutirii de taxe a nobilimii, i-a creat inițiatorului un capital de simpatie și le-a confirmat românilor justețea cauzei proprii. Discursul politic românesc, care își făcuse un program din combaterea legislației feudale, în special Aprobatele și Compilatele din secolul XVII, își găsise un aliat ideologic exact în tabăra celor învinovățiți pentru starea societății românești. În sens economic, ideile lui Széchenyi, venite pe filiera unor economiști precum Jeremy Bentham și Adam Smith[57], au căzut pe solul fertil al Principatului, unde majoritatea locuitorilor, formată din români, tânjea după echitatea fiscală ce nu putea fi realizată decât prin includerea celor scutiți în rândul plătitorilor de taxe.
 Cel mai important punct de sprijin pe care s-a bazat discursul românesc despre Széchenyi a fost raportarea acestuia la chestiunea naționalităților. Moderația contelui și mai ales poziționarea sa împotriva maghiarizării forțate l-au recomandat ca partener de dialog, singurul membru al elitei maghiare capabil să empatizeze cu cererile legitime[58] ale naționalităților nemaghiare. Desigur, poziționarea contelui în problema maghiarizării a fost una mult disputată și nelipsită de asperități și obiecții. Reproșul pleca de la ideea că Széchenyi nu se opunea maghiarizării în sine, ci maghiarizării forțate. Așadar, problema nu era de fond, ci de metodă, scopul urmărit fiind același. Înainte de a reveni asupra acestei probleme, care a lăsat destule urme în cultura și mentalul colectiv românesc, trebuie menționat faptul că empatia de care a dat dovadă – și nu doar prin scrieri – a fost una reală, în pofida faptului că și el considera dezirabilă asimilarea nemaghiarilor ca metodă de salvgardare a naționalității maghiare. Receptarea favorabilă a poziționării sale în această chestiune a fost oarecum „ajutată” de contextual ideologic intern, în care poziționările intransingente ale lui Kossuth Lajos și ale opoziției liberale au oferit elitei române un anumit grad de comparație și i-au permis contelui să se profileze ca moderat. Deschiderea sa spre alteritate și empatia față de români s-au evidențiat în vara anului 1821, cu ocazia singurei sale vizite în Transilvania. Respectivul sejur a presupus, printre altele, consemnarea unui episod antologic în jurnalul său. 
 Nominalizarea directă a românilor în jurnalul său prezintă un interes aparte pentru cercetarea de față, deoarece gândirea politică maghiară avea o perspectivă generală asupra problemei naționalităților, fără a trata separat această provocare, în funcție de etniile conlocuitoare. Nu exista o „problemă sârbă”, o „problemă românească”, o „problemă croată” sau una „săsească”, ci doar „chestiunea națională”.[59] Tocmai din această rațiune este valoroasă nominalizarea directă a românilor. Dar să-i dăm cuvântul tânărului aristocrat care s-a arătat iritat de provincialismul și prejudecățile însoțitorului său – Eszterházy Dénes – în drumul dintre Cluj și Aiud: egy olyan fura magyar, hogy eleinte kedves volt nekem […] de késöbb utálatossá vált, s a végén már megverném, vagy éppenséggel agyonütném, mert még ilyen magát szerető, ilyen igazságtalan embert a föld nem hordott a hátán. Azt állitotta, hogy a románokkal ugy kell bánni, mint a barmokkal; […] hogy az erdélyi magyarokon kivül mindenki ostoba népség, és több effélét – egy öszvér butaságával és makacsságával/ așa maghiar ciudat, inițial mi-a fost drag […] mai târziu a devenit detestabil, iar la final l-aș bate, mai exact i-aș da în cap, pentru că pământul nu a mai purtat în spinare așa un om narcisist și nedrept. A afirmat că românii trebuie tratați ca niște animale;[…] că în afară de maghiarii ardeleni toate celelalte națiuni sunt proaste, și alte asemenea – cu prostia și încăpățânarea unui catâr.[60]
 Privită în ansamblu, imaginea „celui mai mare maghiar”  în cultura română este suma unor proiecții pragmatice – admirația pentru lucrările publice – și preluarea, deloc dezinteresată, a întregului arsenal ideologic – liberalism, idei economice, sociale – al acestuia, ce putea fi adaptat necesităților și aspirațiilor românești în lupta politică cu elita maghiară în fruntea căreia se afla însuși Széchenyi.Vehicularea și utilizarea ușor adaptată a ideilor acestuia pentru a-i combate pe conaționalii săi, arată în mod clar prestigiul pe care îl avea Széchenyi în mentalul colectiv românesc. Practic, românii își susțineau revendicările și combăteau elita maghiară făcând apel la prestigiul „celui mai mare maghiar”. Perspectiva asupra problemei naționale a fost singurul domeniu unde viziunea aristocratului reformist și cea românească nu se suprapuneau, și au rămas diametral opuse chiar și după dispariția sa. Incompatibilitatea asupra chestiunii naționale se cere a fi analizată în contextul epocii, Széchenyi fiind, în definitiv, un om al secolului XIX care visa la o națiune prosperă și, pe cât posibil, omogenă. Însă și la acest capitol controversat norocul i-a surâs aristocratului reformist datorită împrejurărilor și poziționărilor intransigente din interiorul elitei maghiare. Adepții liniei radicale, prin propria prestație, i-au făcut o favoare indirectă lui Széchenyi, oferind românilor prilejul de a folosi un modus operandi descriptiv, bazat pe comparație, și au făcut ca Széchenyi să fie plasat într-o lumină favorabilă într-o dezbatere în care era, de fapt, taxat.
    De la debutul în viața publică până la moarte (1825-1860)
 Apariția contelui Széchenyi pe firmamentul vieții publice coincide cu momentul apoteotic al participării sale la dieta din 1825/27 – moment care l-a consacrat ca fondator al Academiei Maghiare și ca veritabil părinte modernizator al națiunii, în contrast cu imaginea anterioară de aristocrat boem, egoist și pradă plăcerilor hedoniste tipice clasei sociale din care provenea. Acest moment fondator a dat startul erei reformelor (Reformkor[61]) în istoria maghiară – interval cunoscut în istoriografia germană și austriacă drept Vormärz.[62]
 Din perspectiva ordinii cronologice a receptării lui Széchenyi în cultura română, latura creatoare a precedat-o pe cea ideologică. Acest aspect nu a fost o simplă întâmplare și nu a ținut nici de preferințele celor care și-au așternut pe hârtie gândurile și impresiile despre cel care a dat tonul reformelor în Ungaria, ci a fost rezultatul cenzurii imperiale preocupate să ocrotească cetățenii de idei revoluționare și subversive. Prin această barieră a cenzurii se poate explica de ce românii s-au limitat, în primă instanță, la trecerea în revistă a lucrărilor publice inițiate de acesta și proslăvirea sa pentru creații mai puțin ideologizate. Una din primele reacții a venit din spațiul extracarpatic, din partea unui boier muntean care a fost fascinat de lucrările publice girate de Széchenyi. Pentru el, Ungaria era un avanpost răsăritean al Occidentului, iar felul în care și-a manifestat admirația nu diferă de însemnările lui Dinicu Golescu despre cuceririle științifice și progresele materiale apusene. Din păcate, boierul entuziast a publicat în presa munteană sub pseudonim – probabil din rațiuni defensive în fața cenzurii – , anonimatul fiind văzut ca garant al publicării. Posteritatea și cercetătorii au acces la această scriere grație ecoului din Nemzeti Társalkodó[63], un cotidian maghiar din Transilvania, care a publicat câteva fragmente ale boierului muntean, în opinia căruia Széchenyi figura ca „Steaua Panoniei.” Omologul ardelean al admiratorului anonim de peste Carpați, Ion Codru Drăgușanu, cunoscut în literatura de călătorie românească sub pseudonimul „Peregrinul transilvan”, a lăudat angajamentele lui Széchenyi în proiectele de regularizare a cursului Dunării, fondarea Academiei Maghiare și a societății de navigație pe Dunăre[64], însă nu s-a mulțumit doar să constate și să descrie vag, ci căutat să explice care este motorul acestor acțiuni modernizatoare, punându-le pe seama influenței vestice. Invocarea influenței occidentale servea deopotrivă la plasarea lui Széchenyi într-o lumină favorabilă și, prin contrast, la distribuirea nobilimii comitatense în rolul provincialilor obtuzi, egoiști, plini de prejudecăți și refractari la orice schimbare: îndemnul progresului l-a dat în Ungaria contele Ștefan Széchenyi, un magnat care făcu călătorii în țerile cele mai culte și învăță a prețui lucrurile altminteri decât compatrioții săi.[65] Trei decenii mai târziu, Drăgușanu reia tema decadenței nobilimii în nuvela „Barbara”, publicată în „Călindariu pentru poporul român” (1861–1863),și subliniază faptul că progresele, deși insuficiente, se datorează exclusiv contelui Széchenyi.[66]
 Receptarea reformistului maghiar în Principatul Moldovei s-a realizat prin intermediul unui jurist și scriitor sas, angajat ca jurisconsult la curtea domnitorului Scarlat Callimachi. Christian Flechtenmacher (1785–1843), originar din Brașov, cunoscător al limbii maghiare, a căutat să ofere domnitorului moldovean un model reformist viabil și acceptabil pentru micul principat aflat sub ocupație țaristă. În 1839 a publicat o poezie apologetică la adresa contelui Széchenyi, intitulată “Huniade și Sekeny.”[67] Cărturarul sas recurge, pentru a evidenția măreția modelului reprezentat de personajul ales, la metoda comparativă, prin care îl așează pe Széchenyi alături de Ioan Corvin / Hunyadi János.[68] Poziționat alături de un erou al creștinătății, nobilul reformist devine aproape hiperbolizat. Primul și-a asigurat gloria eternă prin frângerea ambițiilor otomane, al doilea s-a remarcat prin lupta împotriva capriciilor naturii, ispravă prin care a contribuit la binele public al tuturor națiunilor din jumătatea răsăriteană a continentului. Flechtenmacher a trimis textul și celui glorificat[69], însoțit de o dedicație în care îl numește erou ce ar merita să aibă biserici ridicate în onoarea sa pentru această lucrare incredibilă de care nici un domnitor nu a fost în stare.[70] Din perspectiva studiului de față, ar fi fost suficient să ne limităm la sublinierea prestigiului imens de care se bucura Széchenyi la Iași din moment ce reformismul său a ajuns să constituie model demn de emulat, însă, de dragul contextualizării merită menționat că alegerea sa nu este întâmplătoare și dezinteresată. Alegerea lui Széchenyi și a modelului său reformist avea, dincolo de meritele sale, și o componentă strategică prudentă, gândită în așa manieră încât să mulțumească toate părțile implicate. Juristul sas își justifica activitatea la Curtea domnească prin exemplul moderat și implementabil oferit angajatorului, iar Scarlat Callimachi putea poza în suveran luminat, oscilând între satisfacerea cererilor reformiste ale tinerilor boieri și necesitatea de a nu provoca autoritățile țariste. Autoritățile țariste, în schimb, au văzut în permisivitatea față de acest model reformist o supapă, mai ales că Széchenyi era cunoscut pentru loialitatea sa dinastică și activitatea reformistă ce nu viza răsturnarea ordinii stabilite în 1815.
 Dintre cărturarii ardeleni, o atenție sporită a venit din partea lui George Bariț, pentru care instituțiile fondate de Széchenyi și proiectele de infrastructură erau demne de toată admirația. Regularizarea cursurilor Tisei și Dunării au stimulat apetitul mimetic al gazetarului brașovean și l-au determinat să propună proiecte similare și pe teritoriul Țărilor Române, printre care se numără un canal navigabil între Islaz și Porțile de Fier, precum și o legătură maritimă între Dunăre și Constanța.[71] Probabil cel mai mare admirator al lui Széchenyi din cultura română, George Bariț, influențat de omologul său maghiar din mai multe puncte de vedere și copleșit de tot ce a înfăptuit acesta pentru națiunea sa, l-a caracterizat drept “prea învățatul, neobositul și fierbintele patriot grof Ștefan Seceni.”[72] Societatea română din deceniile premergătoare revoluției a resimțit acut lipsa unor instituții de cultură pe care să se poată clădi o cultură națională, motiv pentru care priveau cu admirație spre fondatorul Academiei Ungare (1825). Această admirație conjugată cu necesitățile propriei societăți explică raționamentul lui Zaharia Carcalechi de a-i dedica contelui Széchenyi un număr întreg din “Biblioteca românească.”[73] Ideea de la care pornea editorul și cărturarul sibian se baza pe utilitatea popularizării reușitelor acestui personaj pentru a încuraja inițiative similare la nivelul societății ardelene, cu scopul de a reduce decalajul istituțional și cultural.
 În Transilvania a prevalat, din motive evidente, imaginea lui Széchenyi-ideologul. Pleiada de intelectuali care au simțit nevoia de a scrie, polemic sau apologetic, despre reformistul maghiar, este impresionantă. Zaharia Carcalechi, Alexandru Papiu-Ilarian, Iosif Many, Vasile Maniu[74], Vincențiu Babeș[75], Simion Bărnuțiu, Andrei Șaguna, George Bariț – toți au contribuit la creionarea imaginii contelui fie sub influența scrierilor sale, fie sub forma unor replici polemice față de poziționarea sa în chestiunea naționalităților. Generația pașoptistă poate fi considerată fondatoarea imaginii lui Széchenyi în cultura română, cea care a trasat liniile directoare, a stabilit punctele de interes din viața aristocratului maghiar, cadrul ideologic interpretativ, lăsând moștenire bazele imaginii széchenyiene generației dualiste și chiar postbelice. Odată puse bazele imaginii sale în epoca pașoptistă, ea a servit ca punct de plecare în creionarea imaginii lui Széchenyi până în prezent, cu adăugiri dictate de contextul politic și sensibilitățile ideologice ale celor care i-au acordat, din varii motive, atenție.
 Principalul artizan al construcției imaginii széchenyiene în Principat și totodată cel mai important popularizator al operei sale a fost George Bariț. În calitatea sa de întemeietor al presei românești din Transilvania, Bariț a preluat tot ce se putea prelua de la Széchenyi și, cu excepția problemei naționale, a subscris entuziast la toate teoriile modernizatoare ale acestuia. Încă din anii studenției de la Blaj, unde Hitel (Creditul, 1830) era întrodus pe furiș în seminar[76], Bariț, ca bun cunoscător al limbii maghiare, a citit cartea și a fost cucerit de ideile propagate de Széchenyi. Vasilea Netea, unul din biografii săi, afirmă că lectura acestei cărți a fost pentru tinerețea lui Bariț un “eveniment politic”[77] care l-a marcat și a contribuit decisiv la formarea sa intelectuală. Aflat la zenitul carierei și vieții sale, când își publică opera magna, Bariț revine asupra impactului acestei cărți: cărticica acésta numai de vreo 270 de pagine, alu carei cuprinsu inse a cadiutu cá o bomba sparta in mijloculu classeloru privilegiate din Ungaria.[78] Imensul scandal generat de acest eveniment editorial și faptul că autorul ei a fost supus unui veritabil linșaj în presa vremii, precum și arderea în public a respectivei cărți, l-au determinat pe Bariț să părărească echidistanța și să-i ia apărarea lui Széchenyi. Considerând că Széchenyi a fost nedreptățit, Bariț apelează la metoda comparativă pe care am remarcat-o și în cazul lui Ion Codru Drăgușanu și îl plasează în antiteză cu nobilimea care a făcut un titlul de glorie din apărarea privilegiilor și din opoziția la orice tentativă reformistă. În opinia lui Bariț, starea Ungariei pre-revoluționare reclama de la sine schimbări, iar o carte care fundamenta aceste schimbări nu putea fi decât utilă deoarece: a spartu cu necruțiare prin mulțimea prejudețieloru stupide.[79]
 Goana după modelul vestic și preocuparea de a găsi repere care să slujească drept surse de inspirație pentru renașterea culturală a românilor ardeleni l-au călăuzit pe Bariț și în privința aceasta spre modelul ungar aflat în proximitate și inevitabil spre Széchenyi. Felul aspru în care contele a judecat retardul cultural al Ungariei i se părea absolut corect – mai ales pentru că acesta coincidea cu propria judecată despre societatea română – și vedea în acest aspect un teren fertil pentru opera de pionerat a lui Széchenyi. În acest punct al argumentării se resimte, fie și indirect, un reproș la adresa nobilimii maghiare care până la apariția contelui reformist nu a depus nici un efort pentru ameliorarea stării culturale a propriei țări, astfel, așa cum ne spune tot Bariț: acésta stare a lucruriloru a făcutu pe Széchenyi cá se dea cu ghioldulu in cóstele natiunei sale.[80] Angajamentul pentru cultura națională și trezirea din letargie a națiunii ungare erau deja reușite care să suscite entuziasmul jurnalistului ardelean, dar faptul că Széchenyi a izbutit să-și lege numele de fondarea Academiei Ungare l-a surprins pe Bariț. Mirarea sa pornea de la ideea că un om destul de stângaci în relațiile interumane, fără carismă și fără capacitatea persuasivă a unor contemporani precum Kossuth Lajos, a putut să convingă audiența din 1825 să doneze pentru ilustra instituție. Era orice vei voi, numai nu și oratoriu[81], ne spune același Bariț. Însă și acest neajuns al personalității lucra tot în favoarea lui Széchenyi, existând posibilitatea ca el să fie interpretat în sens opus pentru a lumina un alt aspect ce ține de personalitatea sa: era un om al faptelor, nu al vorbelor. Puterea exemplului propriu s-a substituit talentului oratoric și a constituit în sine un imbold pentru ceilalți membri ai dietei să doneze, inspirați de exemplul tânărului care i-a luat prin surprindere, sume considerabile pentru instituția menită să fie scutul și leagănul limbii maghiare.
 Impactul contelui Széchenyi asupra lui Bariț și scrierile celui din urmă, sub forma unui răspuns indirect prin care a contribuit enorm la edificarea imaginii lui Széchenyi, ar merita un studiu de sine stătător, mai ales că gazetarul brașovean a fost – dacă am face o ierarhie – , prin felul în care a popularizat și a subscris la tezele vehiculate de inițiatorul modernizării statului ungar, o veritabilă curea de transmisie între reformismul maghiar și cultura politică românească din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Subiectul relațiilor dintre cei doi nu a fost lipsit de interes nici pentru istoriografia maghiară.[82] După celebrul trio – Hitel (1830), Világ (1831) și Stadium (1833)[83] – din primul deceniu al Vormärz-ului, cărturarul ardelean a rămas interesat de opera și activitatea lui Széchenyi chiar și în momentul în care steaua acestuia începuse să apună odată cu ascensiunea fulminantă a tânărului Kossuth. Atenția sa a fost reținută de alte două opere fundamentale – Kelet Népe (1841) și A Magyar Akadémia körül (1842). Asupra celei din urmă vom reveni după clarificarea fenomenului maghiarizării și a percepției aparte a contelui față de acest aspect controversat. Fără îndoială, Bariț citise Kelet Népe, însă curiozitatea și dorința de a fi la curent cu ce se scrie în presa maghiară l-au scutit de travaliul intelectual de a rezuma doar la această operă. Binefacerea indirectă i s-a datorat lui Brassai Sámuel, care a publicat, în Vasárnapi Újság, un articol intitulat “Gróf Széchenyi István credója”[84], din care Bariț a preluat fragmente și a publicat un articol cu titlu similar, “Credeul politic a domnului graf Stefan Seceni.” Esența acestui articol era combaterea neimpozabilității nobiliare, iar Bariț jubila când observa că asemenea critici vin inclusiv din interiorul clasei sociale care activează ca o frână față de reforme. Această convergență de idei îi valida poziția politică și îl determina să se simtă de partea bună a baricadei. Prin felul în care alegea să-l citeze pe inovatorul maghiar, Bariț se descria totodată pe sine: Așa mulți se fălesc cu aceea, ce în Ungaria nu prea este vreo temă rară, cum că el nici odinioară n-au contribuit nimic pentru folosul comun; când tocmai din potrivă – cel puțin mie așia mi se pare – atunci ar avea cineva pricină de a se făli, când ar lua parte prea mare la purtarea greutăților publice.[85] Decizia lui Széchenyi de a plăti taxe și de contribui la purtarea comună a sarcinilor publice era o dovadă în ochii lui Bariț că există minți luminate și în rândul mult-hulitei aristrocrații maghiare, că există bărbați de stat care sunt gata să-și sacrifice privilegiile pe altarul binelui public. Gândirea economică a lui Széchenyi fundamenta o paradigmă a modernizării care acorda prioritate factorului economic în procesul de emancipare națională – contrar celui propus de Kossuth, care prioritiza libertatea și emanciparea politică pe care o considera panaceu al tuturor problemelor sociele. Cum era de așteptat, Bariț –  și pe urmele sale, întreaga elită politică a românilor din era dualistă[86] – a optat pentru modelul széchenyian. Însumând toate aceste aspecte, nu trebuie să ne mirăm că, pentru Bariț, aristocratul maghiar era “prea învățatul, neobositul și fierbintele patriot”, o figură părintească ce veghează asupra progresului societății. Însă nici Bariț, cu toată simpatia sa pentru conte, nu a trecut cu vederea dorința acestuia de a asimila – cu metode benigne ce-i drept –  naționalitățile nemaghiare. Drumurile și viziunile lor nu se mai intersectau din clipa în care în ecuația dezbaterii publice era inclusă problema națională. 
 Pentru o mai bună comprehensiune a fenomenului maghiarizării în perioada prepașoptistă și mai ales pentru a clarifica exact de ce i se reproșa contelui angajamentul pentru acest plan utopic, este necesară, fie și cu riscul redundanței, o mică digresiune. Tendința de a asimila naționalitățile conlocuitoare a pornit de la conștientizarea inferiorității numerice a propriei națiuni. Raportat la numărul celorlalte naționalități, numărul mic al maghiarilor ar fi însemnat sfârșitul lor ca națiune. Acest mit al cetății asediate și fobia încercuirii au fost alimentate, în a doua jumătate a secolului XVIII, de însuși Herder. „Predicția herderiană”, așa cum s-a încetățenit în mentalul colectiv al elitei maghiare[87] – ulterior și în istoriografie –, care postula dispariția maghiarilor într-o mare slavă și germanofonă[88], a generat o isterie și o teamă constantă în fața unui panslavism dizolvant ce nu poate fi contracarat decât prin încercarea de a crea o națiune politică maghiară care să cuprindă toți locuitorii Ungariei. Teama de a nu fi copleșiți de alteritate a dus inclusiv la includerea românilor în curentul panslavist, ceea era un paradox având în vedere că aceștia militau de aproape un secol pentru drepturi politice invocând obsesiv puritatea latină. Problema națională părea a fi un meci cu sumă nulă, motiv pentru care maghiarizarea era o formă de autoapărare. Într-un sens mai larg, din perspectiva întregii mișcări reformiste, maghiarizarea poate fi interpretată (și) prin concepul de „modernizare defensivă”. Definirea particularităților acestui fenomen în epoca pre-pașoptistă și a dilemei în care se afla Széchenyi în momentul în care maghiarizarea a devenit subiect de dispută la nivelul elitei maghiare, ne înlesnește interpretarea descrierilor și criticilor venite din partea românilor.
 În lipsa unor soluții alternative, Széchenyi nu a respins maghiarizarea în sine, ci mijloacele draconice propuse de conaționalii săi și considera necesară doar o maghiarizare a spațiului public, a vieții politice și a administrației. În interesul calmării spiritelor, a propus legiferarea dreptului naționalităților de a-și utiliza limba maternă în sfera privată, însă chestiunile de stat și administrația trebuiau gestionate într-o singură limbă care nu putea fi decât maghiara.[89] Strategia sa oscila între nevoia de a maghiariza sfera publică pentru a oferi o compensație maghiarilor speriați de inferioritatea numerică și garantarea posibilității pentru nemaghiari de a-și cultiva graiul matern ca element identitar. După Kelet Népe, în Hunnia (1858) glosa pe marginea realităților demografice sumbre, cu maghiarii minoritari în propria țară, înconjurați de naționalități care au conaționali în entitățile statale vecine.[90] Din această constatare a rezultat că e nevoie de sporirea numărului maghiarilor, fie și cu păstrarea în viață a celor condamnați la moarte pentru patricid. O asemenea aserțiune nu avea cum să scape netaxată în cultura română. Revoluționarul Alexandru Papiu-Ilarian își rezuma critica în felul următor: și papicidul ar trebui ertat, numai pentru că e ungur, învăța înteleptiulu și nenorocitulu Conte Széchenyi.[91] Acuzația că acesta voia să scoată maghiari și din piatră seacă doar pentru a contrabalansa deficitul demografic va râmâne un laitmotiv al portretizării sale până la prăbușirea monarhiei. Conștient că o eventuală superioritate numerică a maghiarilor este o himeră, Széchenyi s-a gândit că acest handicap poate fi convertit în avantaj cu condiția ca maghiarii să se ridice pe o treaptă culturală superioară, care să acționeze ca un pol atractiv pentru naționalități. Calitatea avea să surclaseze cantitatea dacă maghiarii vor accepta reformele propuse de el, în așa fel încât superioritatea asimilantă (olvasztó felsőbbség) creată să excludă necesitatea maghiarizării forțate.
 Poziția de pe care a respins maghiarizarea forțată combina argumente de natură emoțională și pragmatice. Orice tentativă de a forța acest proces va generea inevitabil reacții adverse și va provoca rezistență și ură față de maghiari. În discursul de la Academia Maghiară, din 1842, contele a subliniat că maghiarizarea forțată nu doar că va genera rezultatul opus celui scontat, ci este de-a dreptul inutilă. Însușirea limbii maghiare nu înseamnă automat sentimente patriotice maghiare: a’szolás még korántsem érzés, a nyelvnek pergése korántsem dobogása még a szivnek, és ekkép a’ magyarul beszélő, sőt a legékesebben szóló is, korántsem magyar még[92] […] a magyar szó még nem magyar érzés[93]/ graiul nu este deloc simțământ, cursivitatea limbii nu este deloc bătaia inimii și, în acest fel, vorbitorul de maghiară, nici cel mai elocvent, nu este deloc maghiar […] cuvântul maghiar nu înseamnă simțământ maghiar. Moderația contelui Széchenyi nu era mereu percepută de pașoptiștii români exclusiv într-o notă pozitivă. Uneori se sugera că această moderație este mai perfidă și insidioasă decât metoda radicalilor maghiari. Al. Papiu-Ilarian, care nu l-a iertat pe conte pentru “papicid”, considera că toleranța profesată de el este sinceră și benefică într-o atmosferă politică marcată de tensiuni, dar pentru maniera în care voia soluționarea chestiunii naționale îl numea „machiavelic”.[94] În același context revoluționar, când nu mai rămăsese loc pentru nuanțe despre reprezentanții metodelor maligne sau benigne în problema naționalităților, Simion Bărnuțiu, în celebrul discurs de la Blaj din mai 1848, îl etichetează pe Széchenyi drept „cel dintâi apostol al unguririi”.[95]
 Dacă ar fi să rezumăm portretul imagologic creat de români contelui Széchenyi în epoca pre-pașoptistă, am constata o imagine preponderent pozitivă, de om cumpătat căruia îi repugnă orice formă de discriminare[96], însă ușor diluată de criticile primite pentru poziționarea în chestiunea națională. Ceea ce l-a “salvat” pe Széchenyi a fost radicalismul opoziției liberale ungare. Dintre membrii acesteia s-a distins, în primul rând, Kossuth Lajos, principalul să oponent[97], care a servit ca reper negativ, exemplu de raportare pentru a se evidenția moderația lui Széchenyi. Prezența lui Kossuth în viața publică a oferit românilor o constantă resursă comparativă de care au uzat din plin. Prin raportare la activitatea lui Kossuth, imaginea lui Szechenyi s-a îndulcit chiar și în privința unui aspect atât de controversat precum maghiarizarea, în pofida faptului că românii erau conștienți că diferențele dintre cei doi rezultă din metode, nu din scopul urmărit.[98]
 Prilejul perfect de a-i plasa pe cei doi antiteză, cu scopul de a scoate în evidență trăsăturile pozitive ale contelui,  l-a oferit anul 1848. Participarea celor doi la revoluție[99] i-a delimitat și mai mult în ochii românilor, Széchenyi având rolul de a frâna pornirile pătimașului Kossuth, ale cărui acțiuni nesăbuite compromit orice șansă de reconciliere cu naționalitățile. Narațiunea românească a recurs la numeroase citate din polemica celor doi, cu scopul de a-și justifica propria cauză prin apelul la autoritatea lui Széchenyi. Ne kényszeritsük tűzzel, vassal, hanem vegyük bé az alkotmánysántzai közé/ să nu-i silim cu foc și fier, ci să-i includem în cadrele constituționale[100], a fost doar unul din numeroasele citate din polemicile anterioare ale celor doi preluate de către Simion Bărnuțiu în discursul de la Blaj pentru a-și manifesta preferința pentru rivalul lui Kossuth. Prestigiul de care se bucura pionerul modernizării maghiare a făcut ca în timpul revoluției elita românească să ia în considerare invitarea lui în Transilvania, în ideea că prezența sa va funcționa ca garanție a păcii. Principalul susținător al acestui demers a fost episcopul Andrei Șaguna, care l-a întâlnit pe Széchenyi în cursul lunii iunie 1848, atât la Pesta, cât și la Innsbruck, și i-a comunicat că în Transilvania nimeni nu e mai popular decât el.[101] În actualul stadiu al cercetărilor nu am găsit mai multe referințe ale ierarhului român despre Széchenyi, dar insistența sa ca acesta să călătorească în Transilvania[102] este o dovadă în sine pentru stima românilor față de el, mai ales că în Transilvania existau mulți alți politicieni maghiari – Wesselényi, de pildă – care ar fi putut conlucra cu românii până la izbucnirea ostilităților. Opțiunea pentru un personaj din afara Transilvaniei, în dauna întregii elite maghiare locale, arată cât de mult a contat puterea simbolică a unei imagini proiectate în raport cu personajul real.
             Prăbușirea proiectului revoluționar a dat naștere unor narațiuni retrospective ce urmăreau explicarea unui larg spectru de probleme, de la justificarea propriei cauze până la cauzalitatea traumei trăite și, în mod special, căutarea vinovaților. Încercarea de a raționaliza și de a interioriza trauma evenimentelor a suscitat tendința de a căuta un țap ispășitor și de a recurge din nou la portretizarea în oglindă a celor doi. Comparația dintre cei doi atinge punctul culminant în cultura română în clipa în care Kossuth nu mai este doar adversarul românilor, ci ajunge portretizat ca lider iresponsabil care, călăuzit de ambiții absurde, își duce propria națiune pe calea pierzaniei. Culpabilizarea sa ajunge – așa cum a rezumat-o Bărnuțiu –, până la acuzația de fi contribuit la demisia, părăsirea vieții publice și internarea într-un ospiciu a lui Széchenyi: comitele Széchenyi, ungurul cel mare și cel mai cu minte decât toți, a nebunit de supărare, văzând că Kossuth duce la pieire pe unguri.[103] Mai puțin vehement decât Bărnuțiu și fără a-l nominaliza direct pe Kossuth – dar se subînțelege datorită rolului decisiv jucat de acesta începând cu luna septembrie – , Bariț rezumă ieșirea din scenă a lui Széchenyi: Stefanu Széchenyi celu mai multu glorificatu, pe cátu de multu si defaimatu a innebunitu și apoi în acea stare se aruncase în Dunare, éra dupa ce fú scosu, în următórele dile a încercatu se se inpusce, și asi famili’a se vediuse constrinsa a’lu asiedia in casa de sanetate la Döbling.[104]
             În deceniul care a urmat revoluției, represiunii și instaurării regimului neoabsolutist, frecvența menționării lui Széchenyi în publicistica română a scăzut dramatic. Dincolo de problemele de sănătate care au necesitat internarea la sanatoriul de la Döbling[105], Széchenyi însuși a contribuit la diminuarea dezbaterilor legate de persoana sa prin adoptarea unui stil de viață ascetic și a unei recluziuni autoimpuse ce a inclus refuzul de a scrie în jurnal, respingerea vizitatorilor și reducerea corespondenței (probabil de frica poliției imperiale) la strictul necesar.
             Singurul autor român care simțise nevoia de a relua discuția despre Széchenyi  în deceniul neo-absolutist și totodată singurul care a reacționat la vestea sinuciderii sale a fost George Bariț. Din intervalul avut în vedere ne-au rămas trei scrieri semnate de Bariț care îl au ca subiect pe Széchenyi – fiecare cu un caracter dictat de contextul politic și impulsul polemic al autorului.
 Restaurația și închistarea regimului neo-absolutist au pus capăt speranțelor reformiste, alimentând o nostalgie față de epoca anterioară, când personaje precum Széchenyi puteau propune diferite reforme fără a interfera cu interesele Vienei și fără a periclita integritatea monarhiei. În cazul lui Bariț, acest sentiment a fost potențat (și) de o vizită în capitala ungară, în 1858. Sejurul la Pesta a însemnat contactul direct, palpabil, cu edificiile și proiectele de infrastructură legate de numele celui despre care scrisese atât de mult în ultimele două decenii – prilej de a enumera, pe un ton encomiastic, realizările acestuia.[106] Oarecum surprinzător, entuziasmul și admirația lui Bariț au fost catalogate, în istoriografia română, drept o “apologie exagerată.”[107]
 Vestea suicidului de la sanatoriul din Döbling, din 8 aprilie 1860, a însemnat pentru Bariț ocazia perfectă de a plăti polițe, de a restabili echilibrul polemic cu omologii maghiari apelând la exemplul defunctului. Imediat după moartea contelui, în Gazeta Transilvaniei apar două articole de fond intitulate “Memoria contelui Stefanu Sechenyi.” Primul, din 14 aprilie 1860, încearcă să răspundă la acuzația că românii nu fac sacrificii materiale pentru propășirea culturii naționale și nu au tradiția celebrării personalităților marcante. Argumentația lui Bariț nu se baza pe respingerea acestei aserțiuni – a cărei temeinicie factuală o admite –, ci încearcă să o justifice prin apelul la precaritatea materială ca circumstanță atenuantă în fața unor acuzații ce nu țin cont de realitatea socio-economică a ultimelor veacuri. În continuare, Bariț se arată optimist și atrage atenția că noul context prielnic le va oferi românilor șansa de a demonstra că sunt capabili de a cultiva memoria marilor personaje: acum că acele cause au încetatu precum ne și place a crede, lăsați-ne ceva timpu – care aici se compută în ani – lăsați-ne ca să avem cându a ne reculege, a ne întreba pe noi înșine, unde ne aflămu, a vă întreba pe voi înșivă, încătră ați aplecatu și ce voiți cu noi și cu patria nostră comună tuturoru – Eară până atunci încă vimu să vă arăt nu pe atâta pe câtu ne sufere împregiururile, cumcă noi românii încă știmu cine a fost Seceni.[108] Textul merge mult mai departe și plusează încercând să-i plaseze pe români într-o sferă a toleranței și deschiderii unde e loc de celebrarea marilor înaintași fără îngustimea și egoismul național, și le reamintește detractorilor că bărbații de geniu și caracterulu loru nu sunt ai voștri numa, ci și ai noștri ai tuturor, nu după sânge – eată că nu ne pasă de aceasta, nu o cercetămu astădată – ci după acea humă din care suntemu cu toții plăsmuiți, din huma Ungariei și a Transilvaniei.[109] Asemenea aserțiuni arată clar că, pe lângă imensa stimă pentru contele Széchenyi, exista și o identitate regională, supraetnică, perfect capabilă de a asuma și cultiva memoria unor eroi comuni.
 Partea polemică este urmată de evaluarea contelui Széchenyi din perspectivă românească cu scopul de a demonstra că elita românească nu este indiferentă când vine vorba de comemorarea unor personaje care au slujit interesul comun, indiferent de apartenența etnică și confesională: Deci cine a fostu Stefanu Seceni privitu din puntulu de vedere alu nostru? Stefan Seceni a fostu acelu bărbatu estraordinariu care fără să fie cosmopolitu, ci numai patriot întru totu puterea cuvântului, a deșteptat din rușinoasa letargie nu numai pe națiunea maghiară, al cărei fiu era elu, ci și pe celelalte națiuni a Ungariei și Transilvaniei, dintru care încă nu apucaseră a dispăre puterile de vieță. St. Seceni a fost bărbatul celu mai tolerantu cătră celelalte națiuni și limbi, carele adică nici odată nu a îndemnatu pe conaționalii săi ca să-și impună limba loru la alte națiuni cu forța precum au voitu alții, și el a lăsat naționalitățiloru locu de o nobilă rivalitate. Aduceți-vă aminte că Seceni a fost uniculu care avu și curagiulu și generositatea de a pidica întrebăciunea, dacă ore se cuvine în adevăru ca limbă maghiară să fie în Ungaria oficială și predomninatorie, urmașă celei latine […] Mai departe totu Seceni fu acel patriot lealu care se încercă a scote pe regimulu vechiu (înțelegu până pe la 1835) din apatia întru care căzuse și el ca și națiunile; totodată dânsulu se apucă de mijlocitoru și împăciuitoru între țări și regimu; problema aceasta, pe câtu sacră, frumoasă, nobilă, pe atâta de grea, anevoioasă, împreunată adesea cu cele mai obositorie neplăceri și calamități încâtu abia ne putemu mira decă deslegarea ei duce pe omu acolo unde a dusu și pe Seceni, ca să-și perză mințile să se arunce în apă, în focu, în feru, mai în scurtu să-și ia singuru vieța, cându nici unu sufletu atâtu de mare ca a lui Cato Uticensie (Cato cel Tânăr), nu mai e în stare de a o scote la vreunu capătâiu; cându adică patimile înviforate nu mai au nici urechi de auzitu și nici ochi de văzutu – În cele din urmă tote reformele materiale, plăsmuite, înființate, introduse de Seceni sunt bune și folositore nu numai pentru conaționalii săi cât aceleași folosesc tuturoru de comunu, prin urmare și nouă, româniloru. Eată așea cunoștemu noi românii pe contele St. Seceni din activitatea sa de ani douăzeci și trei (1825-1848).[110]
 În al doilea articol, din 21 aprilie 1860, cu titlu omonim, Bariț renunță la tonul polemic și concepe un text exclusiv pentru publicul român în care rezumă întreaga istorie a familiei Széchenyi.[111] Scurta istorie a familiei începe cu ascensiunea din prima jumătate a secolului XVI, continuă cu trecerea în revistă a tuturor strămoșilor iluștri și sfârșește cu prezentarea carierei contelui reformist în contrast cu rivalul său Kossuth. Scopul nedeclarat, dar destul de străveziu, era de a oferi modele demne de urmat pentru “generațiunea jună.” Respectând celebrul dicton care ne învață ca despre cei morți să rostim doar cele bune, Bariț omite deliberat criticile exprimate odinioară pentru poziția adoptată în chestiunea națională și în primul paragraf rezumă apoteotic portretul lui Széchenyi din perspectiva generației pașoptiste: Destulu atâta, că noi românii cunoștemu în instinctulu și spiritulu nostru, cumcă contele Stefan Seceni consideratu ca omu și ca patriotu a fostu unulu din cei mai mari bărbați ai seculului nostru; unu sufletu colosalu, ale cărui dimensiuni nu să pot coprinde în colonele unei foi periodice.[112]
  Epoca dualistă (1867-1918)
 Imaginea lui Széchenyi István în cultura politică și publicistica română din epoca dualistă este complet tributară portretului imagologic schițat de generația pașoptistă. Semnarea acestui pact[113] a însemnat pentru români năruirea visului de a obține drepturi colective și reprezentare politică proporțională. Cele cinci decenii de existență a monarhiei dunărene au însemnat, din punctul de vedere al intereselor românești, ciocniri constante cu guvernele de la Pesta/Budapesta. În acest nou context, figura contelui Széchenyi a devenit un element recurent al narativei antiguvernamentale.
             Tematic vorbind, discursul românesc despre Széchenyi în era dualistă nu a avut un caracter inovator, nu s-au adăugat elemente noi chiar dacă contextul politic se schimbase – nu tocmai în bine pentru români –, iar noua situație oferea un nou grad de comparație între generația reconcilierii cu dinastia și marele lor înaintaș. Narațiunea păstra toate ingredientele imaginii sale din deceniile activității reformiste și revoluției. Însumat, tot ce s-a scris despre el până în 1860 a constituit fundamentul imaginii sale, baza teoretică, punctul de plecare și de referință în toate narativele imagologice postume.Generația pașoptistă a fost fondatoarea imaginii lui Széchenyi în cultura română, cea care a trasat linii directoare, parametri interpretativi și „pilonii” pe care s-a clădit imaginea sa până în prezent. Generația succesoare a preluat această imagine, a împărășit toate elementele ei, fie că vorbim de activiști, pasiviști, tineri oțeliți sau politicieni din Regatul României. Discursul românesc despre Széchenyi devenise un monolit, bazat pe consens, acceptat axiomatic și puternic instrumentalizat împotriva guvernelor din Transleithania.
             Cum se explică absența elementelor noi din construcția imaginii lui Széchenyi? Ce i-a determinat pe români să se mulțumească cu ceea ce a spus generația precedentă despre el? De ce nu au simțit nevoia de a scrie și altfel (sau altceva) despre Széchenyi decât predecesorii lor? În primul rând, această lipsă a diversității se explică prin moartea marelui reformist.După el nu a existat nici o personalitate de asemenea anvergură, a cărei vastă activitate să fundamenteze și să genereze reacții din partea românilor. În mod previzibil, moartea sa a deschis calea spre mitizare și, în cazul românilor, spre o evaluare mult mai pozitivă decât cea din timpul vieții sale. Paradoxal, raportul guvernelor dualiste cu românii a funcționat ca un catalizator în sporirea capitalului simbolic preexistent de care dispunea Széchenyi în mentalul colectiv românesc. Felul în care guvernele maghiare au gestionat problema națională a oferit românilor un nou grad de comparație și cu cât se amplifica tensiunea politică, cu atât sporea prestigiul lui Széchenyi în ochii românilor, forțându-i să recurgă la aura sa mitică și pentru a-l instrumentaliza în scopuri politice. Altfel spus, agresivitatea guvernanților era direct proporționlă cu nevoia românilor de a face din Széchenyi armă politică. Strategia de a-l anexa pe Széchenyi era ingenioasă pentru că le permitea românilor să-i combată pe politicienii maghiari prin apel la cel mai mare maghiar. Ulterior, din acest raport tensionat s-a născut una din particularitățile discursului despre Széchenyi din era dualistă – nostalgia față de tot ce a reprezentat el, dar și dorința de a reveni la modelul de coexistență propopovăduit de el, aflat în contrast cu năzuințele politice ale celor care i-au urmat. Altă specificitate a narațiunii despre Széchenyi în acest interval de timp a fost comemorarea sa – nașterea[114], moartea[115], aniversări ale proiectelor de infrastructură sau evenimente mondene organizate de politicienii maghiari[116] în onoarea sa – prin texte elogioase, mai puțin politizate, ce țineau strict de persoana sa și fără a fi gândite ca unelte în lupta politică.[117]
             Un indicator perfect pentru uriașul prestigiu de care se bucura Széchenyi în cultura română este invocarea autorității sale pentru a contesta însuși fundamentul juridic al statului: pactul dualist. Contestarea sistemului statal, urmând linia trasată de Bariț în Pronunciamentul de la Blaj (1868), presupunea asumarea unor riscuri imense, eventuale repercusiuni juridice pe care românii le-au prevăzut și pe care au încercat să le pareze prin apelul la discursul contelui maghiar. Din acest punct de vedere, strategia avea, dincolo de de faptul că valida din nou respectul față de Széchenyi, și o componentă defensivă, cu scopul de a da frâu liber criticii la adăpostul unui personaj popular ce cu greu putea fi contestat de cei vizați. Pe baza acestei tactici, Széchenyi devenea scut și aliat postum, cu rolul de a spune exact ceea ce voiau să spună românii la adresa guvernanților, însă cu evitarea consecințelor de rigoare. Cu alte cuvinte, printr-o metodă creativă și ingenioasă, românii îl “re-aduceau” în arena vieții politice pe Széchenyi și îi atribuiau lui propriul lor discurs antiguvernamental.
 La scurt timp după întrarea în vigoare a pactului dualist prin Constituția din decembrie (Dezemberverfassung) 1867, românii publică, în ziarul Albina,o epistolă fictivă adresată de contele Széchenyi conaționalilor săi cu ocazia reconcilierii cu Habsburgii. Respectiva epistolă, scrisă din “lumea cealaltă” de către un Széchenyi dezamăgit de urmașii săi politici, poate fi considerată un veritabil rezumat al imaginii maghiarilor în cultura română din a doua jumătate a secolului XIX, motiv pentru care merită citată in extenso:
 Eu sum multiamitu cá-su mortu. Asia voi ca voi inca se me fiți uitatu![…] Eu nu dorescu a stá pusu pe ale vóstre statue glorióse pentru ca voi, dupa ce in timpu de mai multi ani ați ingenunchiatu naintea ei, se me improșcați cu petri, daca unu nebunu ve va sumutiá.
 Erá odata unu poporu indianu, elu avea unu Ddieu, si Ddieulu acest’a stetea pe unu postamentu inaltu, si cine trecea pe de naintea lui se tavalia in pulbere si se rogá lui […] Intr’una de dile inse nebuni unu preotu alu acestui Ddieu si striga: ‘Acum’a eu voiescu a fi Ddieul vostru, dara mai mare ca celu de mai nainte, si pentru ace’a voi trebue se faceti pedestalulu meu si mai inaltu!’ Nebunii priviau la elu, candu smintitulu a luatu maciuc’a, a sfarematu chipulu vechiu si s’a urcatu sus ca sa fie mai mare de catu densii. Éra ei suspinau catra densulu si se rogau lui.
 Asia sunteti si voi, de ace’a crutati-me cu iubirea vóstra si cu adoratiunea vostra carea in fie-care momentu se póte schimba in contrariulu. Mai antaiu de tóte vi lipsesce taria in convingere. Aretati-mi unu omu intre voi ale caruia cugete nu sunt ca norii pe ceriu, ca nesipulu in pusta, ca spum’a apei in Dunare, care se misca de ori-ce suflare a ventului; aretati-mi unu omu intre voi care nu ar poté fi coruptu prin favoru de la curte ori prin bani, care nu poté fi spaimentatu prin amenintiari; aretati-mi unu omu care nu scie numai se móra ci si se traésca pentru o ideia, care se tiene de ea cu tóta poterea inimei sale, si eu voi fi mandru cá m’am nascutu intre voi.
 Dar unu poporu care astadi si-adóra barbatii mari ai sei si mane ii defaima, - atare poporu nu potu stimá.
 Unu poporu, ale caruia sentiri sunt atatu de desierte si false se schimba in fiecare óra, - nu lu potu iubi.
 Unu poporu care prin schimbatiunea sa se face de batjocur’a neamiciloru sei – nu lu potu compatimi.
 De ace’a sum multiamitu cá am moritu si asia voi se me uitatiu!
 ..., in diu’a anuala a mortii mele, 1868
                                Stefanu Széchenyi[118]
             Originalitatea acestei epistole fictive consta în faptul că reușea să atingă simultan mai multe aspecte referitoare la relațiile interetnice româno-maghiare. Reconfirma și reitera prestigiul contelui Széchenyi, îl anexa simbolic cauzei românești, îl mobiliza, indirect, în lupta politică, evitând totodată și repercusiunile unui act ce putea fi interpretat ca fiind trădare sau instigare la secesiune. Frustrarea elitei românești față de noul sistem politic și-a găsit un debușeu prin punerea față în față a guvernanților maghiari cu judecata celui mai mare maghiar. Narațiunea politică românească se afla în căutarea unui element de legitimare și din acest punct de vedere nimic nu părea să atârne mai mult în balanță decât mobilizarea postumă a marelui reformist pentru a susține cauza românească. În imaginarul politic românesc, reconcilierea maghiarilor cu Habsburgii era motiv de indignare și o adevărată palmă peste obrazul lui Széchenyi ce se cerea răzbunată prin restabilirea echilibrului și a respectului față de un personaj cu care elita maghiară s-a aflat mereu în răspăr. Încercarea contelui în epoca pre-pașoptistă de a împăca interesele maghiare cu cele ale dinastiei s-au soldat cu acuzația de trădare, la capătul căreia a constatat, oarecum blazat și resemnat, următoarele: mă tem că la Viena mă vor percepe ca fiind prea maghiar, aici (la Pesta, n.n) ca fiind prea austriac.[119] La aproape un deceniu de la moartea sa, prin renegarea radicalismului antidinastic și printr-o reorientare bruscă facilitată de conjunctura externă, maghiarii au ajuns la un compromis cu dinastia pe care o detronaseră în aprilie 1849 – ceea ce, privit prin ochii elitei românești, era un sacrilegiu, o impietate impardonabilă față de cel căruia îi datorau crearea statului modern. Ajunși în acest punct, românii își asumau rolul de avocat al celui mai mare maghiar, folosindu-se simultan de aura sa mitică pentru a da greutate propriului discurs politic. Pirueta dezonorantă, inconsecvența, lipsa verticalității erau tot atâtea aspecte ale politicienilor maghiari care alimentau rezervorul de reproșuri atât al românilor[120], cât și al defunctului, aflat pe „lumea ce’alalta”, și îi unea la nivel discursiv prin dezgustul față de elita maghiară care, după cum spunea Széchenyi, ajunsese de „batjocur’a neamiciloru sei.” Nu este de mirare că românii au portretizat un Széchenyi mânios și iritat de lipsa de onoare a politicienilor maghiari și l-au distribuit în rolul unui inchizitor sever care biciuie moravurile urmașilor săi. A fost o revanșă românească rostită postum prin gura lui Széchenyi.
             Narațiunea românească nu s-a limitat doar la contestarea pactului dualist, ci a încercat să nege însăși tradiția statală ungară, care, spuneau liderii români, nici nu ar fi existat în absența eforturilor lui Széchenyi. Dintr-o perspectivă mai largă, aceasta era o critică socială adresată nobilimii maghiare și un bun prilej de a recurge la criticile formulate de Széchenyi la adresa nobilimii[121] care se punea în calea modernizării. De asemenea, era și un moment oportun de a-l portretiza pe Széchenyi ca excepție, un fel de rara avis, capabil să depășească egoismul de clasă și de a se pune în slujba intereselor de stat. Arogarea statutului de apărători ai statalității maghiare de către nobili era percepută de români ca fiind de o falsitate incredibilă, din moment ce pentru respectiva nobilime ideea de stat se confunda în totalitate cu privilegiile sale de clasă. Pe scurt, până la Széchenyi nu se poate vorbi despre o statalitate maghiară autentică, opera sa având un caracter de pionerat: Siguranță personală, drumuri, justiție, salubritate publică n’a existat în trecut. Abia de la Széchenyi încoace s’au pus în discuție. Administrația și astăzi este asiatică.[122] La o scară mai redusă, capitala ungară era prezentată ca oglinda fidelă a statului medieval, pradă rămășițelor feudale, străină de spiritul maghiar, dominată numeric și cultural de germani și evrei germanofoni, ce a putut fi redată maghiarilor grație eforturilor lui Széchenyi, care i-a dat “primele impulsuri de viață națională ungurească.”[123] Pentru a sublinia apariția recentă a statului maghiar, românii au recurs în repetate rânduri la una din cele mai cunoscute replici ale contelui: Magyarország nem volt, hanem lesz/ Ungaria nu a fost, ci va fi![124]
 Cel mai mare pericol pentru edificiul statal széchenyian era identificat de către români în defectuoasa gestionare a problemei naționalităților[125], care, dacă nu va reveni la modelul marelui reformator, se va întoarce împotriva statului maghiar. Ideea care răzbate din acest raționament este că lupta împotriva naționalităților este contrară intereselor statului maghiar, că elita maghiară este orbită de trufia turanică[126] de a crea un stat maghiar doar pentru maghiari, iar prin asta, fără să realizeze, subminează statul. Din acest punct de vedere, maghiarii apăreau în raport cu Széchenyi ca fiind ingrați, nerecunoscători, dar mai ales iresponsabili pentru că se arătau nedemni de statul modern lăsat moștenire de ilustrul lor înaintaș, pe care îl periclitau prin obsesia de a asimila naționalitățile. [127] Câțiva ani după compromisul austro-ungar, în 1873, într-un număr al cotidianului Albina, este reluat argumentul pericolului reprezentat de șicanarea naționalităților, sub forma unei replici polemice adresată ziarului Hon: Totu Széchenyi a disu cá ‘Ungaria n’a fost, ci va fi! Insa Széchenyi a sciutu si recunoscutu cá numai prin desvoltarea formeloru morale, prin dreptate; precandu ‘Hon’ mai susu ni spuse cá tocmai de la acésta cale – stepanirea magiara si chiar publiculu magiaru – tare s’a abatutu![128]
 Abaterea de la modelul széchenyian constituia în ochii românilor păcatul originar al elitei maghiare care prin manifestarea unui șovinism ilogic și iresponsabil compromite construcția statală inițiată de Széchenyi, dezonorându-și marele bărbat de stat. Tot în registrul criticii politicilor guvernamentale se înscria și insistența asupra inutilității demersului asimilaționist, care mai mult ar dăuna intereselor statului ungar, mai ales pentru că diferențele – lingvistice, sociale și religioase – dintre maghiari și români sunt suficient de pregnante ca nici o politică asimilaționistă să nu dea rezultatele scontate. Scopul recurgerii la acest argument pragmatic era de a evidenția deosebirea dintre Széchenyi și politicienii erei dualiste, contele fiind singurul politician maghiar realist care a înțeles dimensiunea contraproductivă a maghiarizării forțate în raport cu o elită maghiară care aleargă după himere pe baza unei vocații a autoiluzionării (délibáb).[129]
 Széchenyi s-a dovedit o armă redutabilă la îndemâna unei elite românești interesate deopotrivă să combată politica maghiară și să ofere un model de conviețuire neconflictual, cu proiecte naționale antagonice ce pot fi reconciliate prin acceptarea unor numitori comuni. Însă în pofida faptului că relația cu guvernanții s-a dovedit un reper negativ prin care imaginea pozitivă a contelui s-a amplificat, românii nu au căzut în idealizarea sa unilaterală și necritică. Preocuparea românilor de combate maghiarizarea a îmbinat utilizarea prestigiului celui mai mare maghiar ca armă politică antiguvernamentală cu reiterarea unor critici la adresa personajului în sine. Rămânea actuală sintagma bărnuțiană de “cel dintâi apostol al unguririi”[130], preocuparea  de a “face si din petre maghiari”[131], fie și prin pardonarea elementelor declasate cum erau cei ce se făceau vinovați de paricid.[132] În acest stadiu al discursului, Széchenyi a fost „salvat”, din nou, de comparația cu vechiul său rival, Lajos Kossuth, a cărui atitudine a fost copiată de actualii guvernanți, ceea ce dilua păcatul modernizatorului defunct, chiar dacă scopurile celor doi coincideau.[133]
 Similaritatea scopurilor urmărite de cei doi a fost reamintită în paginile Albinei chiar în vara anului 1867, când Franz Joseph devenea rege apostolic al Ungariei, elita maghiară dobândea ceea ce își propusese în anii revoluției, iar pentru români perspectiva părea sumbră: Fostu-au intre magiari cari, prevediendu situațiunea la care va deveni natiunea mai de multu au sfătuitu amicétia cu celelalte natiuni […] Contele S. Széchenyi (uniculu diplomatu mag.) a nisuitu (năzuit, nn.) la înfrățire prin comun’a usiorare a sarcineloru fara sila, macar cá scopulu mai indepartatu și a diplomatului a fost magiarisare pe nesentite.[134]
 Comparația cu Kossuth a atins în perioada dualistă apogeul, frecvența menționării celor doi cu scopul vădit de a evidenția moderația lui Széchenyi în raport cu radicalismul omologului său a fost alimentată de „opțiunea kossuthistă” a guvernelor de după 1875. Erau vizate în special guvernele „dinastiei Tisza”[135], Szapáry, Wekerle sau Bánffy, ale căror eșecuri datorate adoptării liniei kossuthiste erau primite cu multă satisfacție de către elita română care nu ezita să le reamintească maghiarilor existența unei alternative viabile: un partid și o guvernare reformistă, după modelul Széchenyi.[136] Drept urmare, pentru că politicienii maghiari se agățau cu cerbicie de „opțiunea kossuthistă”, comparația dintre cei doi a devenit tot mai frecventă. Reactualizarea plasării celor doi în antiteză era, în primul rând, un imperativ politic dictat de circumstanțele politice ce au urmat Ausgleich-ului. Elementul recurent al criticii românești era calea – kossuthistă – greșită, utopică și chiar contraproductivă pe care au pășit guvernanții în relația cu naționalitățile nemaghiare. Discursul comparativ avea o dublă dimensiune, încerca concomitent să combată linia politică ce se revendica din moștenirea lui Kossuth și să susțină efortul de a oferi o alternativă la aceasta prin apelul obsesiv la modelul széchenyian. Linia politică și conduita lui Széchenyi erau dezirabile deoarece acesta nu se înscria în curentul șovin[137], nu era adeptul maghiarizării forțate[138], și chiar dacă era maghiarizator[139] prudent și „inițiator al ultramaghiarismului cotropitor”[140], nu visa la maghiarizare totală, inclusiv în viața personală sau totala negare a existenței celorlalte naționalități.
 Au existat și membri ai elitei românești ce încercau să justifice încuviințarea maghiarizării de către Széchenyi prin invocarea lipsei de alternative, în condițiile în care maghiarii erau prinși între Viena și pretențiile – altminteri juste – ale naționalităților. Acest procedeu valida, indirect, fobia panslavistă și „predicția herderiană” care făcuse o adevărată carieră în discursul și imaginarul politic maghiar din epoca pașoptistă și confirma latura defensivă a nation-building-ului maghiar. Ioan Slavici a fost cel care a dat glas acestui raționament, nu neapărat pentru a disculpa sau pentru a căuta circumstanțe atenuante contelui reformist, ci pentru a releva situația fără ieșire în care se afla acesta: Deja Széchenyi a exprimat convingerea cum că până ce popoarele Ungariei nu vor fi maghiarizate, Ungaria nu poate exista decât răzămată de Austria.[141] Supus oricărei analize comparative, chiar dacă nu era perfect, modelul prudent al contelui Széchenyi era văzut ca singura cale de urmat pentru a asigura viitorul Ungariei, singura rețetă de conviețuire interetnică. Antipodul era reprezentat de „opțiunea kossuthistă”, al cărei combustibil era „trufia turanică” obsedată de proiectul asimilaționist și care, pe termen lung, garanta disoluția ireversibilă a statului ungar. Adeziunea fermă la modelul széchenyian însemna și subtila reafirmare a patriotismului și a loialității românilor față de statul ungar prin sprijinirea unei conduite politice ce nu periclita integritatea statul așa cum se presupunea că o va face insistența guvernanților de a călca pe urmele politice ale lui Kossuth în dauna idealului széchenyian.
 În măsura în care tensiunile politice nu-și găseau o rezolvare pașnică, pe calea dialogului, românii au considerat util să adauge discursului profesat și o dimensiune amenințătoare cu scopul de a emite un avertisment pentru cei aflați la putere. Ar fi fost de dorit, susțineau ei, politicieni ca Széchenyi a căror menire ar fi fost să tempereze și să contrabalanseze fanatismul lui Kossuth[142], de care nici actuala elită maghiară nu se poate debarasa, altminteri Ungaria se va îndrepta spre propria distrugere. Planarea spectrului amenințător al politicii autodistructive era relevat de metafora prăpastiei ca destinație finală a politicilor care caută să asigure viitorul Ungariei prin asimilarea naționalităților și prin actul iresponsabil de a întoarce spatele moștenirii marelui Széchenyi István. Laitmotivul prăpastiei[143], împărtășit și de unii istorici români[144], întărea diferența dintre cei doi corifei ai politici maghiare și sublinia preferința românilor pentru modelul pașnic și incluziv teoretizat de Széchenyi. Prinși într-o dispută de presă cu Budapesti Hírlap, românii nu ezită să culpabilizeze întreaga clasă politică maghiară, inclusiv redacția cotidianului, pentru sfârșitul tragic de la Döbling al ilustrului lor înaintaș: Uită (Budapesti Hírlap, nn.) că Széchenyi s’a sinucis vezendu-și nația, astăzi poreclită ’singur alcătuitoare’, pornită în fatala prăpastie kossuthistă?[145]
 Contele Széchenyi, un bărbat cumpătat și prevăzător, scria Eugen Brote, a cunoscut numaidecât primejdia spre care poporul maghiar era mânat prin agitația nebună a lui Kossuth.[146] Brote a simțit nevoia să intervină retrospectiv în disputa celor doi din anul 1841 pentru a lăuda celebrul discurs de la Academia Maghiară din 1842 și pentru apărarea lui Széchenyi în fața acuzației că s-ar fi „întovărășit cu dușmanii patriei”[147]. Surprinzător în demersul lui Brote este tonul moderat și încercarea de a căuta soluții conciliante într-un text scris într-un moment de maximă tensiune între PNR și guvernul maghiar, în urma căruia fostul memorandist a suportat rigoarea justiției maghiare.
 Revenirea obsesivă a comparației cu Kossuth, precum și avertismentul consecințelor care puteau decurge din nesocotirea alternativei széchenyiene aveau, din perspectiva aspirațiilor românești, o dimensiune constructivă. Logica acestui avertisment era să pună față în față elita maghiară cu ceea ce se putea întâmpla dacă nesocotesc realismul lui Széchenyi și de a sublinia că această posibilitate nu se suprapune cu dorința lor, că nu se promovează nici secesiunea, nici distrugerea statului ungar. Alinierea în spatele modelului oferit de Széchenyi căpăta o dublă dimensiune ce pornea de la instrumentalizarea sa politică și se termina prin validarea loialității față de statul dualist, oferind o soluție de salvgardare a acestuia. Înțelegerea dimensiunii constructive a mult repetatului avertisment ajută la explicarea laturii pasionale și tragice a discursului românesc care se vedea pus în fața unor acuzații nefondate. În fond, prin apelul la Széchenyi, românii își exprimau îngrijorarea față de viitorul incert al unui stat condus de niște politicieni care jucau, iresponsabil, o carte fără viitor. Fără îndoială, aceasta ar trebui să fie cheia interpretativă pentru atmosfera de sărbătoare cu care era primit în presa românescă orice eșec guvernamental – etichetat drept „kossuthist” – , urmat de fluturarea instantă a alternativei széchenyiene sau votul masiv pentru politicieni maghiari aflați pe contrasensul curentului dominant și care, fie și nedeclarat, păreau mai apropiați de conduita lui Széchenyi (cazul Mocsáry Lajos).
 Intenția din spatele acestei comparații nu se oprea doar la validarea prestigiului lui Széchenyi și utilizarerea sa, într-o formă politizată, împotriva guvernanților, ci venea să le reamintească maghiarilor că există posibilitatea unei alternative reale, un model de guvernare incluziv, gândit pentru întreaga populație, nu unul filtrat de egoismul național. De altfel, egoismul, viziunea îngustă și obtuzitatea erau tarele morale ale unei generații de politicieni care au abdicat de la etica politică széchenyiană care, într-un final – nedorit de români –va submina inevitabil Ungaria. Nu se putea, în opinia românilor, guverna în baza criteriului etnicist care excludea cel puțin jumătate din cetățenii Ungariei. Detensionarea presupunea revenirea la politici publice care să ia în considerare interesele naționalităților și asigurarea fidelității lor față de stat nu prin șicane sau tendința de a le asimila, ci prin crearea unui climat propice care să împace loialitatea față de stat și dorința firească de prezervare a propriei identități. Ceea ce revendicau românii era o guvernare (și) pentru ei, nu una în dauna lor, o guvernare care să țină cont de existența și aspirațiile lor legitime, pe care se străduiau să le prezinte ca fiind perfect compatibile cu viziunea despre stat a celor aflați la putere. Ca în multe alte cazuri, imaginea proiectată a lui Széchenyi de către români s-a dovedit o unealtă facilă care ar fi putut servi ca îndreptar de bună guvernare: Stefanu Széchenyi, uniculu diplomatu magiaru moderatu, tienea socóta de esperiintele ce alte popóra le facuse in asemenea fase, voiá usiorarea comuna a sarcineloru.[148]
 Tentația comparării unui trecut idealizat, curățat de asperități, cu prezentul apăsător îi determina pe români să se refugieze într-un paseism al cărui element central era însuși contele și să combată neajunsurile prezentului de pe pozițiile acestuia și prin raportare la vechiul său rival, Kossuth: precum in timpulu antemartialu, frenele guvernarii nu s’au datu in mainile moderatului Széchenyi, ci in ale flusturatului Kossuth.[149] Sentimentul lipsei de perspectivă a discursului politic românesc era dublat de un regret ce se putea citi printre rândurile fiecărui articol de presă în care cei doi erau puși în oglindă pentru un eventual deznodământ nefavorabil atât pentru români, cât și pentru maghiari. Doar culpa era cea care îi diferenția, românii aflându-se, prin alinierea în spatele lui Széchenyi, de partea bună a baricadei, în timp ce maghiarii ar fi urmat să-și saboteze singuri statul prin faptul că ignoră învățăturile marelui înaintaș, că acestea au rămas vox clamantis in deserto.[150]
 Portretizarea prin comparație, ca mijloc de construire a unei heteroimagini, presupune, în studiile imagologice, și o autoportretizare.[151] Tehnica construirii imaginii celuilalt, a alterității, devine, din punct de vedere metodologic, consubstanțială autopercepției și discursului despre sine. Dincolo de evidenta reconfirmare recurentă a prestigiului de care se bucura Széchenyi în cultura română, uzul (și abuzul) imaginii sale poate releva, în sensul autodescrierii, un revers al medaliei nu tocmai măgulitor. Invocarea lui Széchenyi poate fi percepută ca acceptare indirectă a deficitului persuasiv al discursului românesc, din moment ce exista recursul facil la aura mitică a acestuia sub forma unui substitut de autoritate. Széchenyi devenise alibi perfect pentru elita românească ce dorea un aliat simbolic intangibil. În acest stadiu al dezbaterii, românii au conștientizat că Széchenyi reprezintă o armă politică indispensabilă care se cere consolidată în măsura în care presiunea politică a guvernelor de la Budapesta nu le oferea alternativă. Anterior anului 1860, dar și după, persoana lui Kossuth a fost cea care a servit drept reper negativ prin care românii i-au creionat un portret preponderent pozitiv contelui Széchenyi. Consecințele pactului dualist i-au forțat pe români să reia această comparație într-o formă amplificată prin adăugarea unor repere pozitive – Deák Ferenc și Eötvös József. Introducerea numelor celor doi politicieni în discursul public, în calitate de repere pozitive, servea aceluiași scop precum cel al exemplului negativ simbolizat de Kossuth: proslăvirea lui Széchenyi și prezentarea sa ca model demn de urmat în guvernare și în special în tratarea onorabilă a naționalităților nemaghiare.
 Mobilizarea celor doi artizani ai compromisului cu Austria nu însemna dislocarea sau diluarea imaginii lui Széchenyi, dimpotrivă, Széchenyi rămânea personajul central a cărui imagine ar fi urmat să fie întărită prin alăturarea unor politicieni maghiari care se bucurau de un capital de simpatie ce îi apropia de Széchenyi în ierarhia politico-simbolică a mentalului colectiv românesc. Nu întâmplător, în momentul în care se opta pentru menționarea celor trei, lui Széchenyi îi era rezervat mereu primul loc[152], el domina ierarhic acest trio care întreținea nostalgia unor vremuri prielnice naționalităților. Liantul care îi unea și îi făcea dezirabili actualei clase politice era opoziția față de maghiarizrea forțată[153], precum și faptul că, în comparație cu ei, cei aflați la putere nu reprezentau decât antimodele ce pun umărul involuntar la subminarea statului. Acțiunile generației post 1867, ajunsă la putere printr-o conjunctură favorabilă – și nemeritată din punctul de vedere al românilor – o plasau în sfera reprobabilului, a contraexemplului ce s-ar cere evitat în numele salvgardării interesului comun. Pornind de la această antiteză, amplificată în imaginarul politic prin tușe stridente, metoda comparativă devenise atât de eficientă, încât nici o altă tehnică narativă nu ar fi avut capacitatea de a o surclasa. 
 Mânați de acest curent nenorocit, scria redacția Tribunei, șoviniștii de azi nu mai au sentiment de însuflețire pentru idealuri de adevărată măreție, nu mai găsesc, par’că, exemplul de urmat  în înfăptuirile mari și în virtuțile adevăraților bărbați de stat ai lor, cum au fost de pildă: un Széchenyi, un Deák, un Eötvös […] tot atâtea figuri mari în istoria desvoltării neamului unguresc, tot atâția stâlpi puternici pe cari s’a clădit Ungaria modernă.[154] Spre finalul secolului XIX, românii au realizat că acest discurs va rămâne provincial și fără impact, o producție narativă de uz intern care, până atunci, nu generase ameliorările dorite. Având acest raționament ca punct de plecare, pe care l-a impulsionat și constanta presiune a guvernelor maghiare, românii și-au ajustat discursul prin încercarea de internaționalizare a cauzei proprii, tactică ce nu necesita modificări de fond, ci doar utilizarea unei limbi de circulație internațională. Széchenyi, și pe urmele sale cei doi fondatori ai Ungariei dualiste, nu puteau să lipsească dintr-un discurs menit să sensibilizeze opinia publică europeană. 
 În 1886, Corneliu Diaconovici i-a inclus pe cei trei în publicația de limbă germană Romänische Revue, într-un text care rezumă perfect fundătura în care se ajunsese în chestiunea națională, precum și inexistența unei platforme comune ca punct de plecare în satisfacerea intereselor divergente pe care politicile guvernamentale ale ultimelor două decenii le-au agravat inutil, frustrând ambele tabere. Diaconovici excludea posibilitatea reconcilierii și dialogului cu o clasă politică orbită de un naționalism exclusivist, care stătea la baza guvernării în dauna românilor, și, realimentând nostalgia față de Széchenyi, secondat de cei doi politicieni sus-menționați, își exprima dorința de avea în fruntea statului conducători asemenea lor. În opinia sa, Ungaria avea nevoie de politicieni lucizi și moderați, care să nu cedeze ispitei de a persista într-un curent dominat de șovinism, ci să-l stăvilească prin prestația lor.[155]
 În acest stadiu al cercetării se poate observa cu ușurință că toate tehnicile narative românești care îl aveau în centru pe contele Széchenyi – cu întreaga paletă ce cuprinde absolutizarea sa ca personaj politic, punerea într-o lumină favorabilă prin recursul la repere negative și pozitive – convergeau spre un singur scop: contestarea virulentă a politicilor guvernamentale față de naționalități și în special tendințele maghiarizatoare. Maghiarizarea a facilitat și alimentat nevoia obsesivă a românilor de a instrumentaliza imaginea lui Széchenyi ad nauseam, datorită faptului că aceasta domina discursul public, pătrunsese în toate sectoarele vieții publice. Principalele domenii în care se resimțea presiunea maghiarizatoare erau presa, sistemul juridic și politica școlară.
 Presa, ca mijloc principal al diseminării informațiilor și vârf de lance în luptele politice, s-a aflat sub constantul tir critic al românilor. Evaluarea acesteia – negativă (preponderent) sau pozitivă – se realiza în funcție de persoana contelui Széchenyi și de înțelegerea acestuia în raport cu doleanțele naționalităților. Marele neajuns al presei maghiare era susținerea oarbă a politicilor antiminoritare, campaniile denigratoare la adresa naționalităților care luptau pentru justa cauză a supraviețuirii naționale și acuzațiile nefondate de trădare față de orice voce critică ce nu subscria la ideea de stat național maghiar. Următorul pas critic ce transcende critica de ansamblu a presei, mai punctual, era îndreptat împotriva redactorilor care, în ochii românilor, recurgeau la unealta facilă a șovinismului ca act de validare a unui fals patriotism. Se avansa ideea că gazetarii maghiari au ales șovinismul pentru că era calea cea mai ușoară, scurtătura față de drumul greoi și solicitant al reconcilierii, mânați de vanitatea care le dicta să-și egaleze înaintașii în materie de patriotism. Cu alte cuvinte, propaganda și șovinismul erau rentabile pentru orice jurnalist maghiar. Altfel cum și-ar putea câștiga în chip ușor ’merite patriotice’?, se întrebau redactorii de la Tribuna Poporului în ianuarie 1900. Tot ei, încercând să înțeleagă resorturile acestei atitudini, concluzionau: Astăzi, între Unguri cel din urmă ’Schreib Moritz’ se crede un mic Széchenyi […] dacă a scris chiar cele mai ridicole bădărănii și insulte infame la adresa ’trădătorilor naționaliști’.[156]
 Riposta românilor la acuzația de trădare lua forma contestării patriotismului detractorilor și refuzul de a pune semnul egalității între aceștia și Széchenyi. Afișarea unui naționalism gregar, șovin, nu era, credeau românii, de natură  să-i ridice pe cei care-l profesau la paritate cu marele Széchenyi și, oricât de profitabil era șovinismul, recursul la acesta îi înjosea pe autori și automat îi condamna la statutul dezonorant de „Schreib Moritz”. Respectul de care se bucura Széchenyi în cultura română nu permitea nici o filiație între el și urmașii săi politici. Restabilirea unui climat de cooperare și înțelegere era posibil doar în condițiile în care elita maghiară revenea la învățăturile marelui reformist, altminteri românii nu erau dispuși la concesii și continuau să conteste vehement pretenția acestora de a fi continuatori și legatari ai moștenirii politice a contelui. La capătul opus al spectrului evaluativ erau menționate acele excepții pozitive din presa maghiară care, prin meritul de a nu amplifica tensiunile interetnice, aveau, în opinia lui Emil Babeș, „conținut îmbucurător”, tocmai pentru că erau scrise „în spiritul lui Széchenyi”.[157]
 Răspunsul disproporționat al autorităților față de polemica românilor nu a făcut decât să agraveze situația și, implicit, să reafirme predispoziția discursului românesc de a folosi imaginea contelui Széchenyi în propriul interes. Forma tipică de manifestare a guvernanților confruntați cu acuzația de suprimare a identității naționalităților a fost acționarea în justiție, încercarea de a reduce la tăcere „agitatorii” sub forma unor procese de presă.Cei aflați în boxa acuzaților erau convinși că verdictul este antepronunțat, că procedura pleacă de la premisa de vinovăție iar procesul în sine era doar o butaforie a unei pseudo-justiții înclinată să pedepsească, nu să împartă dreptatea. În acest context disperat, contele Széchenyi devenea argumentul suprem, ultima ratio,salvatorul menit să îmbuneze jurații, aliatul simbolic al avocatului apărării: Nu treceți însă cu vederea frumoasa și înțeleapta aforismă a celui mai mare maghiar al secolului nostru, contele Ștefan Széchenyi, care ca și cum ar fi prevăzut lunga serie de procese de presă, condunări [condamnări, nn.] nationalistice, zicea următoarele:‘în timpurile de acum nu este de ajuns a scrie legi;ci trebuie a și trezi simpatia față de ele. Și dacă cineva nu se supune oare-cărei astfeliu de legi, pe care firea lui o perhoreschează, se infioreze de ea, asprimea literei drept că ‘l poate lovi dar’ scopu nu și-l ajunge, căci face din el martir, ear’ martiragiu naște fanatism – îl veți asculta doară pe el mai bucuros de cât slaba mea voce, ori tunetele dlui procuror, și veți rosti asupra clientului meu verdict de achitare.[158]
 Fără să anticipeze consecințele demersurilor juridice rigide la care supuneau vocile critice, autoritățile maghiare l-au transformat pe Széchenyi în instanță de judecată postumă în slujba nemaghiarilor. La capătul unui pseudo-proces în care nu se obținuseră rezultate favorabile nici după epuizarea paletei de argumente convenționale, Széchenyi era văzut unicul scut protector în spatele căruia românii se puteau refugia în fața abuzurilor guvernamentale. Figura sa paternală era convocată, în plan metafizic, în calitate de instanță morală superioară ce putea oferi consolare celor nedreptățiți de justiția contemporană. Iar ca o completare, în plan simbolic se crea un contrast între micimea celor ce nu cunoșteau în afara reprimării altă metodă de rezolvare a tensiunilor interetnice, și figura tutelară a celui mai mare maghiar. Rămași fără apărare juridică, expuși abuzurilor și fără posibilitatea de a-și susține cauza respectând legile în vigoare, politicienii români din Transilvania apelau obsesiv la Széchenyi – conștientizând că acest argument nu poate avea efecte juridice – ca o compensare simbolică, sub forma consolării cu ideea că, întovărășiți de „cel mai mare maghiar”, se află de partea bună a baricadei.
 Totodată, psihologic vorbind, era și o formă de victimizare, din care, așa cum le transmiseseră maghiarilor printr-un citat din Széchenyi, se putea ajunge la fanatism. Victimizarea era însoțită, în subsidiar, de spectrul amenințător care plutește deasupra celor care împart dreptatea abuziv, autoiluzionându-se că statuarea unui exemplu dur va estompa mișcările naționale ale nemaghiarilor: Nu cu acte arbitrare se poate potoli ura ce încolțește în sufletul neamurilor, nu dictând pedepse de sute de mii de coroane și sute de ani de închisoare veți putea scăpa țara de primejdia la care singuri o expuneți – corifei fanatici – ci îngrijind de cultura firească a popoarelor pe care le conduceți […] schimbați-vă colții de câne, primeniți-vă sufletul cu simțiri moderne cu calitățile mari ale unor Széchenyi […] desbrăcați haina șovinismului ridicol, numai atunci veți putea sădi pacea între popoare.[159] Următorul pas al narațiunii era reechilibrarea situației prin evitarea avansării unilaterale a unor scenarii sumbre; deznodământul ar fi avut șanse reale de a fi reciproc acceptabil dacă intimidarea prin acțiuni brutale în justiție era înlocuită cu umanismul acelui maghiar a cărui conduită politică era oferită pe post de îndreptar: Sufletul nobil, îngrijorat de viitorul patriei mult iubite a marelui Széchenyi, să vă inspire și aducă-vă aminte de înțeleptele-i cuvinte: Naționalitățile patriei nu cu rigoare, ci cu dragoste trebuiesc câștigate – nu cu brutalitate, ci cu comunitatea de simțire a libertății trebue să le legăm de noi.[160]
 De la cazuri punctuale precum un proces considerat nedrept, se relua dezbaterea asupra legislației, mutând atenția de la particular la general. Mesajul pe care voiau să-l transmită autorităților nu era cel al nesupunerii față de lege, ci a imposibilității de a coabita într-un cadru juridic care le neagă dreptul la existența națională. Din acest impas nu se putea ieși prin aplicarea severă a unor legi draconice decât cu prețul distrugerii ireversibile a păcii interne sau prin a da ascultare vorbelor lui Széchenyi: Totu acestu mare barbatu a disu: ’nu e destulu a face legi, acestea trebuie sé fie iubite și respectate de poporu!’[161] Subtilitatea argumentului avansat consta în a face clar diferența dintre legal și echitabil, dintre ceea ce este reglementat juridic, dar este profund imoral. Aluzia viza Legea Naționalităților din 1868, liberală în esență, dar a cărui prevederi erau deseori încălcate sau eludate chiar de către cei care ar fi trebuit s-o aplice în adevăratul ei spirit: Legea de natiunalitate inse póte óre s’ó iubésca si stime poporulu romanu, candu ei i denéga essistinti’a naintea lumei, ilu decreta de mortu, - numai natiunea magiara recunoscându-se de natiune politică?![162]
 Școala, prin imensul potențial de ideologizare cu finalitate politică pe care îl reprezenta pentru edificarea națiunii, a devenit tărâmul unor controverse interminabile. Aceasta s-a dovedit a fi, pentru epoca inaugurată în 1867, intrumentul cel mai eficace pentru răspândirea limbii maghiare[163] în rândul nemaghiarilor, situație în care pentru naționalitățile nemaghiare școlile confesionale deveniseră pilonii pe care se sprijinea identitatea, adevărate oaze în care aceasta putea fi cultivată în afara razei de acțiune a legislației școlare de stat. Forțați de împrejurări, siliți la o eternă postură defensivă, românii au devenit experți și exegeți în opera lui Széchenyi. Cunoașterea temeinică a operei acestuia este ilustrată de faptul că aveau gata pregătit, pe lângă invocarea exemplului său personal, un citat din scrierile sale pentru a combate orice politică a guvernului. Practic nu exista problemă a vieții publice pentru care românii să nu citeze, ca remediu, un aforism din cel care modernizase Ungaria în deceniile anterioare. Necesitățile politice românești l-au transformat pe Széchenyi în panaceul neajunsurilor cu care se confrunta statul maghiar.
 Reglementările din domeniul învățământului au acutizat polemica româno-maghiară și au atins un apogeu care s-a concretizat prin mobilizarea, din partea românilor, a întregului arsenal argumentativ bazat pe opera lui Széchenyi István. Pornind de la ideea că rețeaua școlilor de stat era subordonată imperativului politic de a crea un stat național unitar, aceasta se cerea combătută cu tot ce a scris contele, preluând din opera sa, selectiv, acele pasaje care serveau interesului politic românesc. Din acest punct de vedere, opera lui Széchenyi s-a dovedit un adevărat izvor nesecat de înțelepciuni antiguvernamentale.
 În primul rând, se evidenția incompatibilitatea dintre ambiția elitei maghiare de a crea un stat național modern cuplat cu păstrarea monopolului politic în sânul nobilimii. Hegemonia politică a acelei caste privilegiate pe care Széchenyi o definea, în Kelet Népe(1841), drept „populus werböczianus”[164] era complet anacronică și irealizabilă în condițiile din cea de-a doua jumătate a secolului XIX. Delimitarea de viziunea feudală era posibilă prin adoptarea unei concepții statale moderne, incluzive, în care acordarea unor drepturi nemaghiarilor să nu fie percepută ca cedare păguboasă. Dezamorsarea tensiunilor se putea realiza prin acordarea unor drepturi colective naționalităților, nu prin antagonizarea lor, pentru că același Széchenyi scria, în Hunnia (1858): Toleranti’a inse érasi tolerantia nasce.[165] Și, mai presus de toate, să renunțe la contraproductiva politică de maghiarizare forțată, pentru că Széchenyi niciodată nu a încuviințat utilizarea forței pentru asimilarea naționalităților conlocuitoare.
 Chiar dacă a cochetat și el cu această posibilitate, văzând în ea o soluție dezirabilă, nu a subscris la metode coercitive, niciodată nu a trecut dincolo de stadiul benign. Mai mult, le-a cerut maghiarilor să nu aibă pretenția arogantă de a se aștepta ca naționalitățile să accepte cu seninătate maghiarizarea, ci să se maghiarizeze ei înșiși, să devină creatorii unei culturi superioare – superioritate asimilatoare[166] (olvasztó felsőbbség) – care să funcționeze ca un pol de atracție față de naționalități, în așa fel încât acestea să-și dorească asimilarea de bună voie.
 Kelet Népe a mai furnizat un argument valoros narațiunii române, de natură să legitimeze discursul prin prestigiul autorului. În acest volum polemic[167] îndreptat împotriva lui Kossuth Lajos – de aici și receptivitatea românilor față de el – Széchenyi introduce în discursul public distincția dintre ungar și maghiar, adică dintre identitatea bazată pe cetățenie și cea etnică. Tot maghiarul e ungar, dar nu tot ungarul e maghiar[168] a fost citatul de care s-au agățat românii pentru a clarifica faptul că sunt dispuși să accepte o integrare în baza cetățeniei, mai exact să devină ungari, însă dincolo de această concesie orice tendință de asimilare în sens etnic era respinsă ferm. Or, pentru a păstra această separație identitară, românii reveneau periodic la pasaje din scrierile lui Széchenyi, pentru a se opune politicilor școlare.
 Pe lângă Kelet Népe și Hunnia, Discursul de la Academia Maghiară (1842) și-a păstrat popularitatea deoarece conținea argumente ce puteau fi întoarse împotriva reglementărilor școlare ce urmăreau sporirea numărului vorbitorilor de limba maghiară. Încă de la primul paragraf al acestui discurs se menționează că națiunea trăiește prin limba sa (nyelvében él a nemzet)[169] – un argument forte pentru românii interesați să-și afirme dreptul la existență națională în fața celor care vedeau în drepturile lor colective un pericol pentru existența statului. Se poate observa cu câtă abilitate speculau românii argumentele variate – și adesea contradictorii – ale unui Széchenyi, constrâns de realitățile demografice ale patriei sale să oscileze între formula identitară contractualistă, civică, și cea organică, etno-lingvistică, de sorginte herderiană.[170]
 Încercările de a șterge diferențele dintre cele două paradigme identitare, ca formă defensivă de afirmare a națiunii maghiare, prin intermediul școlilor de stat, puteau fi, la nevoie, contracarate și cu argumente pragmatice împrumutate din instrumentarul széchenyian. Pe urmele lui Széchenyi, românii le aminteau maghiarilor că încercarea de a impune limba maghiară cu forța comportă mai multe dezavantaje și pericole. Existau, din perspectiva românilor, o înlănțuire de argumente pragmatice care ar fi recomandat abandonarea acestei atitudini contraproductive. În primul rând, insistența maghiarilor va genera ostilitate, iar în al doilea rând, chiar și în cazul unui ipotetic succes, aceasta nu va garanta și simțăminte maghiare. Unicul „avantaj” ce ar fi decurs din demersul acesta ar fi privilegiul de a fi înjurați în limba lor maternă.[171]
 Paradoxul discursului românesc consta în abilitatea de a inversa perspectivele și de a crea un avantaj moral dintr-o acuzație. Patriot adevărat era acela care voia consolidarea și perpetuarea statului în forma sa multietnică, nu cei care îi compromiteau viitorul făcând din limba maghiară vârf de lance în goana după himera statului național omogen, ceea ce, pe termen lung, se va întoarce împotriva lor. Inversarea criteriului evaluativ îi poziționa pe români pe o treaptă superioară, cea a patriotismului preocupat de viitorul statului, în contrast flagrant cu elita maghiară care – fără să realizeze – compromitea iremediabil și ireversibil posibilitatea de a conviețui pașnic într-o patrie comună. Raționamentul din spatele acestei argumentații pornea de la premisa că, în definitiv, cunoașterea limbii maghiare nu este condiția sine qua non a patriotismului civic. Argumentul căpăta, desigur, greutate dacă era sprijinit pe citate din Széchenyi sau chiar aspecte biografice convenabile din viața contelui: Nici marele Széchenyi n’a știut ungurește în copilărie […] cât a fost de nobil, desigur și românește ar fi învățat... Acel Széchenyi care s’a zdrobit în grija lui pentru viitorul patriei, ce-ar zice el acum, la pedecile ce puneți d-voastră necontenit în calea desvoltării pașnice.[172]
 Limba maternă, în calitate de liant unificator, ca element ce tezaurizează spiritul popoarelor (Volksgeist) în conformitate cu postulatul herderian, primise, în unele cazuri,și un rol colportor. Ca urmare, controversa legată de politicile școlare nu s-a rezumat doar la spinoasa problemă a limbii de predare, ci a vizat și conținutul acesteia. Altfel spus, limba nu doar unea, ci și intermedia. Spiritul romantic-pașoptist rezervase limbii rol de mediator al unui trecut glorios reinterpretat și pus în slujba emancipării naționale. Urmând tendința firească a vremurilor, elita maghiară se străduia să creeze un panteon național populat cu eroi incluși pe baza criteriului etnic, după cum susținea un funcționar de la Ministerul Educației, Szabó Elemér – prilej excelent pentru români de a da o replică ce propunea o perspectivă diversă, după logica supraetnică a celebrării unor eroi comuni din care Széchenyi nu putea lipsi: Propună dnii colegi maghiari istoria cum vreau, după ori-ce tendință, noi o propunem din conziderații mai înalte. Noi luăm la istorie în cumpănă numai valoarea etică și propunem cu aceiași dragoste despre Traian ca și despre Sfântul Ștefan; despre Mihai Viteazul, ca și Matia Corvinul, despre Széchenyi sau Eötvös.[173] Menționarea lui Széchenyi, într-o propoziție despre eroii naționali, alături de Traian și Mihai Viteazul, rezumă perfect imensul prestigiu de care se bucura acesta în cultura și mentalul colectiv românesc.
 Cultura română a făcut din Széchenyi unitatea de măsură absolută în evaluarea, compararea sau criticarea politicilor școlare din Ungaria dualistă, cu scop politic – manifestat într-o dublă dimensiune – de a respinge sau de a oferi alternative la modelul existent. Acest filtru interpretativ și evaluativ nu a rămas cantonat în evidențierea aspectelor negative, în logica răfuielii unilaterale, și a mers până la stadiul în care același personaj a fost transformat în element simbolic de întărire, prin alăturare, a unor aspecte pozitive din sistemul școlar ungar. Un episod de civism din comitatul Hunedoarei, în care localnicii maghiari au donat o sumă pentru înființarea unei școli, a determinat reacția promptă a învățătorului român din respectiva localitate: Am fost martorul unor scene înălțătoare demne de epoca lui Széchenyi.[174]
 Colportarea unor exemple pozitive din sistemul școlar ungar era o dovadă a propensiunii spre dialog, a renunțării la perspectiva unilaterală, alimentată de speranța multiplicării acestor episoade benefice. Regretul românilor era că acest tip de atitudine a rămas în sfera excepționalității, motiv pentru care reveneau, oarecum pe un ton ultimativ, la vânturarea unor avertismente voalate culese din operele contelui: Noi Maghiarii, dicea elu, nu prețuimu în nebunia nóstra pe slavi și totu ce făcu ei in favórea naționalității loru, fiindcă credemu că singurulu loru scopu este de a se despărții de coróna St. Ștefan. Credu că potu afirma că strivimu entusiasmulu Slaviloru într’unu modu brutale, cu o severitate cu totului orientale, cu o nedreptate adeveratu asiatică. Este acesta nobile, cavalerescu și póte avea unu bunu sfîrșitu?[175] Recursul la acest citat îmbina trimiterea depreciativă la originile maghiarilor cu exprimarea empatiei față de slavi prin faptul că și românii se identificau în aceeași situație. Deputații români din Parlamentul de la Pesta/Budapesta – reduși din punct de vedere numeric datorită pasivismului ca strategie politică dominantă până în 1905 –, deseori puși în fața acuzației de secesionism și trădare, se disculpau aruncând în dezbatere un citat din Széchenyi, urmat de remarca: vedeți, așa a vorbit Széchenyi. Și zău, dacă generația trecută și cea de acum ar fi ascultat de Széchenyi, azi ar fi alte împrejurări.[176]
 Punctul în care se ajunsese cu aceste interminabile dezbateri semăna cu un cerc vicios din care cu greu s-ar fi putut imagina vreo cale de ieșire care să atenueze frustrările părților implicate. Elita maghiară milita pentru un stat național unitar pe care îl considera pe deplin incompatibil cu revendicările naționalităților. Românii, în schimb, avertizau că asta înseamnă negarea realităților demografice și calea sigură spre dispariția statului ungar, o încercare de a paria pe o carte perdantă și total opusă scopurilor urmărite. Formulat prozaic, românii susțineau că metodele prin care voiau maghiarii să clădească un stat național erau exact cele care îi vor asigura distrugerea. Unica soluție pentru a evita catastrofa era revizuirea atitudinii față de naționalități, așa cum sugera acel precursor căruia maghiarii îi datorau enorm: Mai de multe ori conjurase pe maghiari (adică baronul[177] Széchenyi) de a nu compromite drepturile lor prin a nega drepturile celor-alte națiuni vecine.[178]
 Nevoia de a avea puncte de sprijin justificative pentru propriul discurs politic a direcționat atenția elitei românești către presa maghiară, din care puteau fi preluate cazuri ale unor politicieni sau jurnaliști maghiari care își exprimau îngrijorarea față de consecințele nefaste pe care le putea avea defectuoasa gestionare a chestiunii naționale. Minuțioasa selectare și citare a unor meditații autoreflexive ale unor lideri maghiari servea ca o nouă instanță de validare a propriului discurs și căpăta valențe pozitive în măsura în care numele contelui apărea în text: Și noi maghiarii nu observăm că resolvarea chestiei naționalităților este chestie vitală pentru noi; e și mai sigur apoi că resolvá nu se poate nici cu bâta, nici cu fraze. După cum a spus-o marele Széchenyi, dar noi n’am vrut să-l credem.[179]
 Pentru elita română era de neconceput faptul că politicienii maghiari din generația post-Ausgleich persistă cu cerbicie într-o atitudine potrivnică marelui lor înaintaș, atitudine – chiar dacă ei nu conștientizează – diametral opusă intereselor statului. Cum poate fi explicată situația în care cel numit de către redactorii de la Telegraful Român „escelentul și marele cetățean al patriei nóstre”[180] să exercite, în pofida meritelor indiscutabile, o influență atât de redusă asupra generației următoare de politicieni? Contrastul dintre moștenirea sa politică și nesocotirea acesteia era frapant și de neînțeles din perspectiva românească, ba chiar putea fi catalogat drept nerecunoștință. Epoca lui Széchenyi era pentru români o epocă de turnură, una novatoare, cea în care maghiarilor li s-a oferit o viață nouă prin refuzul de a perpetua reziduurile lumii feudale. Ioan Slavici a sintetizat acest lucru în paginile Tribunei: Mare a fost în felul lui Széchenyi, care a îndrumat pe poporul maghiar spre o nouă viață.[181]
 O explicație plauzibilă pentru influența scăzută a contelui Széchenyi în deceniile dualiste rezidă în caracterul carierei sale politice. Modus operandi-ul său era cel al politicianului reformist care nu înțelegea rostul implicării poporului în procesul de modernizare; la nevoie acesta trebuia dus la bun sfârșit chiar peste voința poporului – în cazul lui Széchenyi, peste voința nobilimii refractare. Acest tip de abordare, „de sus” – care amintește de împăratul Iosif al II-lea – nu era de natură să sporească popularitatea autorului. Pe de altă parte, nici personalitatea sa dificilă nu l-a ajutat să se impună, el nu a fondat o mișcare politică, nu a întemeiat un partid, iar în raport cu politicienii vremii, relația sa cu ei a oscilat între colaborare dificilă și conflict deschis. Lipsa talentului oratoric și a carismei erau doar alte „calități” care completau tabloul impopularității sale. Astfel, putem conchide că nimic nu-l recomanda pe Széchenyi să se poată profila ca salvator, să joace rolul liderului providențial.[182]
 Presa românească a reținut și aspecte triviale referitoare la Széchenyi, din care putem decela și alte componente ale discursului politic românesc. Tribuna arădeană a ținut să aducă în atenția publicului românesc nefericitul episod al profanării mormântului lui Széchenyi – făptașii fiind numiți „scârboșii tâlhari”[183] –, precum și furtul statuii sale din capitala ungară.[184] Regretabilul act al furtișagului merită câteva precizări datorită numelui făptașului – Weinberger Fülöp –, fiindcă ilustrează perfect teoria imagologică conform căreia discursul despre alteritate este parte organică a imaginii de sine. Comentariile antisemite generate de numele de familie al făptașului ne relevă o dimensiune nouă a narațiunii românești, cea în care maghiarizarea forțată, odinioară respinsă de Széchenyi, era încurajată de evreii recent asimilați ca formă zeloasă de validare a integrării în grupul etnic majoritar. Stigmatul evreității era extins la întrega clasă politică maghiară, văzută ca fiind prinsă în jugul perciunaților, iar capitala ungară ar fi trebuit să se numească, pentru a fi în concordanță cu realitatea, nu Budapest, ci Judapest.
 Climatul politic extrem de tensionat a dus la acapararea și subordonarea contelui Széchenyi imperativelor politice, ceea ce, din punct de vedere tematic, s-a manifestat prin dispariția aproape în întregime a referințelor despre proiectele de infrastructură legate de numele său, cazinoul național, fondarea Academiei Maghiare, cooperarea în vederea dezvoltării curselor cu cai, sprijinul pentru unele întreprinderi și asociații. Spre deosebire de epoca pașoptistă, când elogiile primite pentru numeroasele proiecte erau la ordinul zilei și oferite ca exemple demne de emulat, presa românească din cele cinci decenii dualiste abia a oferit spațiu editorial acestor chestiuni. Tribuna a fost singurul organ de presă care a dorit să cultive memoria proiectelor de care se bucurau toți cetățenii patriei comune, pe un ton relaxat și străin de agresivitatea confruntărilor politice: Priviți acum la malul stâng, că treci pe lângă satul Debova și de-alungul Dunării șerpuiește un drum frumos de țeară, făcut cu istețime. Și dacă n’ai învățat la Unguri [în școlile de stat maghiare, nn.], apoi îți arată ochiul cine a fost măiestrul drumului. Pe un perete de stâncă cu litere de aur vezi săpate în marmoră cuvintele: Gróf Széchenyi István.[185]
 „Măiestrul drumului” a ajuns să fie recomandat de asemenea isprăvi în primul rând datorită lucidității sale și spiritului critic ce nu-și cruța nici propria patrie. Spiritul critic era considerat un motor care va impulsiona dezvoltarea națiunilor, deoarece retardul economic și cultural nu puteau fi soluționate prin lamentări, ci prin transformarea acestor aspecte negative în motive reale pentru a demara procesul de modernizare. Dezavantajul devenea avantaj, oferind șansa unor reformatori de a propune reconstrucție totală, ba chiar și spațiu de manevră pentru diferite experimentări. Originalitatea gândirii lui Széchenyi a constat în extinderea principiului perfectibilității, iluminist în esență, asupra națiunii. De aici și apetența românilor pentru citate din Széchenyi – serveau un dublu scop: în primă instanță oferea un model, iar pe de altă parte, considerațiile critice la adresa națiunii maghiare puteau fi preluate de către români în lupta politică cu aceeași elită maghiară. Menajarea sensibilităților și flatarea ego-ului național erau inutile, iar citatele alese din opera contelui subliniau perfect acest lucru: Nu acela e prietenul națiunii sale, care pururea o laudă și o lingușește, ci acela care-i descopere scăderile, pentru a se putea îndrepta.[186]
 Primul Război Mondial a însemnat și triumful militantismului naționalist al istoricilor, a confirmat rolul acestora de sacerdoți ai națiunii. Opera lor se plia pe un anumit orizont de așteptare și era chemată să susțină construirea statului național, fie și cu punerea în paranteză a rigorii academice.[187] Istoricii români nu au făcut notă discordantă și   s-au înscris în curentul istoriografic militant din Europa; din acest punct de vedere, între A.D. Xenopol, Nicolae Iorga, Szilágyi Sándor, Kőváry László sau Heinrich von Treitschke nu exista nicio o diferență. Însă pentru studiul de față, scrierile istoricilor români din timpul războiului sunt relevante doar în măsura în care l-au frecventat pe contele Széchenyi.
 În ordine cronologică, primul istoric român care l-a invocat pe Széchenyi în timpul primei conflagrații mondiale a fost A.D. Xenopol. Chiar în primul an al ostilităților militare, istoricul ieșean publică un volum intitulat „Românii și Austro–Ungaria”, în care utilizează citate din Discursul de la Academia Maghiară (1842) pentru a sublinia că românii luptă pentru o cauză justă. Pasajul asupra căruia s-a oprit conținea celebrul postulat széchenyian care echivala pierderea limbii materne cu extincția națiunii. După citarea acestuia[188], Xenopol îl ridică la rang de adevăr universal și, prin extensie, îl declară aplicabil oricărei națiunii. Privit din acest unghi, războiul românilor era unul eminamente defensiv, purtat exclusiv pentru cauza nobilă a supraviețuirii.
 Elevul și succesorul lui Xenopol la catedra de istorie, Nicolae Iorga, s-a dovedit mult mai generos în tratarea contelui Széchenyi decât predecesorul său. Iorga a reușit, în doar două volume din timpul războiului, să bifeze absolut toate elementele ce compun imaginea contelui în cultura română – apartenența aristocratică și starea financiară ce decurgea din acest statut, importanța operelor sale, toate proiectele în care a fost implicat, comparația cu Kossuth, faptul că era un maghiarizator prudent, proverbiala sa moderație. Începând chiar cu primul volum, apărut în 1915, marele istoric s-a străduit să nu omită nici un element din tabloul széchenyian: Din mijlocul poporului maghiar a răsărit un om, care a avut darul de a-l preface în întregime. Și o națiune nervoasă și mândră de sine însăși, cum este națiunea maghiară, îndată ce întâlnește un om de energie, îi dă tot sprijinul. S’a ridicat din mijlocul ei Széchenyi. El a început ’filosofic’ și ’filantropic’, cu o liniște de teoretician și o distincție de vechiu și adevărat nobil, o epocă de propagandă culturală măsurată, chibzuită, omenoasă, tinzând, firește, la dispariția naționalităților, dar pe o cale de senină demonstrație a unei superiorități fatale.[189] Completarea s-a realizat prin veșnica paralelă între el și Kossuth, din care aflăm că cel din urmă, „un slovac entuziast”, „un slav fanatic”, „l-a biruit” pe contemporanul său moderat.[190]
 Ulterior, în 1917, Iorga reia caracterizarea lui Széchenyi printr-o completare mai amplă decât cea de la începutul războiului. În partea dedicată portretizării lui Széchenyi, acesta era era schițat ca vast spirit creator, care știa să organiseze și să consolideze o viață națională pe care nu înțelegea s’o arunce golașă și zăpăcită pe drumurile aventurii, publică scrieri despre „Credit”, despre „Lumină”, ele nu păreau mai periculoase decât silințele lui pentru a întări Academia maghiară, de curând creată prin contribuțiile aristocrației, într-un moment de mare entuziasm, ori teatrul maghiar, ori decât izbânzile lui, om foarte bogat și larg cu banul lui, pe terenul economic: podul cu Lanț la Pesta, navigația pe Dunăre. Doar apariția tumultuoasă a tânărului Slovac maghiarisat Ludovic Kossuth, furia cuceritoare a elocvenței lui, radicalismul cu care înlătura metoda „culturală” a marelui său predecesor, nerăbdarea clocotitoare din coloanele noii sale foi, Pesti Hírlap, dacă puseră pe gânduri lumea politică, veșnic de strajă contra „duhului celui rău”.[191] Comparația cu Lajos Kossuth, epitomul „duhului celui rău”, culminează cu faptul regretabil că acesta „îl respinge în umbră”[192] pe Széchenyi. Evoluțiile postbelice îl vor readuce pe Széchenyi, sub diferite pretexte și în diferite forme, în discursul public.
   De la Primul Război Mondial până la Arbitrajul / Dictatul de la Viena
 Lumea postbelică a dus, paradoxal, în pofida prăbușirii Ungariei, la resurgența narativelor despre Széchenyi. Moartea Ungariei istorice a coincis cu renașterea și reconsiderarea imaginii celui mai mare maghiar. Războiul a facilitat și a mijlocit o răsturnare fabuloasă a narativelor și o inversare a perspectivelor analitice româno-maghiare asupra lui Széchenyi. Imaginea contelui Széchenyi a renăscut ca un Phoenix din cenușa Marelui Război, dovedind că acesta nu putea rămâne definitiv „respins în umbră”, așa cum constatase Nicolae Iorga în anii conflictului militar.
             Sub impactul traumei istorice, care a atras după sine căutarea unor noi repere identitare, discursul politic maghiar l-a „redescoperit” pe Széchenyi. Circumstanțele antebelice i-au determinat pe români – din poziția de minoritari – să valorizeze pozitiv modelul politic széchenyian. Tratatul de la Trianon (4 Iunie 1920) a inversat rolurile. Reconfigurarea imaginii lui Széchenyi s-a realizat pe două paliere: cultural și economic. În sens ideologic, Ungaria interbelică a dezvoltat un adevărat cult al contelui Széchenyi, la construirea căruia au participat și istorici de prestigiu precum Szekfű Gyula.[193] Gândirea economică a contelui – atractivă pentru români cât au fost minoritari – se mula pe noul statut al maghiarilor, cu accentul pus pe emanciparea economică ca premisă și precondiție a emancipării naționale. Primul pas pe drumul prezervării identității era crearea unei comunități economice solide care să transforme fiecare individ într-un homo oeconomicus.[194] Nu întâmplător, în Transilvania interbelică a văzut lumina tiparului un săptămânal maghiar denumit după o carte scrisă de Széchenyi – Hitel (1936-1944), cu scopul de a populariza gândirea economică a acestuia. În cultura română, diferențele dintre cele două paradigme ale emancipării – cu trimitere directă la Széchenyi – au fost teoretizate de către Victor Jinga în 1938. Economistul săcelean realizase, din punct de vedere al gândirii economice, o distincție între Kossuth și Széchenyi – corespondentul român al celui din urmă era considerat Visarion Roman (președinte al Băncii Albina).[195]
             Imaginea contelui Széchenyi în cultura românească postbelică a suferit unele modificări, însă nu atât de dramatice precum cele din cultura maghiară. Reevaluarea românească a contelui Széchenyi s-a rezumat la formă, fără să altereze fondul. În primul rând, se renunță la tonul militant și la politizarea masivă a imaginii sale din epoca dualistă. Deveniți majoritari în propriul lor stat, românii se puteau lipsi cu ușurință de utilizarea imaginii contelui Széchenyi pe post de armă politică. Dispariția Ungariei dualiste, ca țintă a criticilor românești, invalida rațiunea de a-l folosi pe Széchenyi ca unealtă de combatere a unui stat care nu mai există. Unitatea românilor – milenară din perspectiva teleologică a vulgatei etno-naționale –, odată realizată, a făcut ca latura militantă a imaginii contelui să fie acum dispensabilă.
 Reconfigurarea geo-politică postbelică a invalidat și alt aspect al discursului românesc despre Széchenyi – cel al credibilității și al sincerei adeziuni la mult-citata moderație a contelui. Printre cele mai vehiculate reproșuri ale epocii dualiste a fost cea care a vizat „atitudinea kossuthistă” a guvernelor maghiare față de naționalități. Supusă unei analize comparative, politica statului român post-1918 nu diferea foarte mult de cea a guvernelor dualiste pe care le supuneau unui tir critic cu ajutorul imaginii lui Széchenyi. Desăvârșirea unității românești a fost urmată destul de repede de un model politic potrivnic celui oferit ca model guvernelor dualiste, un model bazat pe ideea de stat național unitar,cu administrație centralizată și în care drepturile colective ale minorităților erau percepute ca amenințare la adresa integrității statului. Schimbările radicale și inversarea rolurilor au avut ca principală consecință și inversarea modelelor de conduită politică reprezentate de cei doi foști rivali: înfrângerea a pus elita maghiară pe un „făgaș széchenyian”; pe când românii, după triumf, au devenit, sub raportul atitudinii, mai „kossuthiști” față de cei cărora anterior nu le iertaseră această atitudine.
 Probabil cel mai surprinzător aspect, dincolo de abandonarea tonului militant și a înclinării spre răfuială ce a caracterizat dezbaterile erei dualiste, a fost păstrarea intactă a imaginii contelui Széchenyi în cultura română. Sub aspectul conținutului, imaginea contelui și elementele care o compuneau nu au fost dislocate sau modificate de schimbările radicale ale sistemului instituit de tratatele de pace de la Paris. Pe rând, au fost readuse în atenția publicului cititor toate aspectele imagologice legate de Széchenyi care i-au preocupat pe români înainte de Marea Unire. Academia Română a reluat analiza poeziei elogioase a juristului și cărturarului sas de la curtea domnitorului Scarlat Callimachi, Christian Flechtenmacher[196], au continuat menționarea sa „ca cel mai mare maghiar”[197], elogiile pentru fondarea Academiei Maghiare[198], pentru navigația pe Dunăre[199], preluările selective și laudative ale unor pasaje din operele sale[200], elogiul proverbialei sale moderații[201] etc. Comparația cu rivalul său, Kossuth Lajos[202], a rămas în continuare element central și intact al portretizării sale, fiind preluat integral, așa cum a fost construit în discursul pașoptist și amplificat prin filtrul tensiunilor politice ale erei dualiste.
 Recurența comparației cu Kossuth oferea discursului românesc, în noul context postbelic, valențe justificative. Din această comparație se desprindea o nouă dimensiune moralizatoare, cea care explica prăbușirea Ungariei ca pe o pedeapsă pentru calea kossuthistă urmată de politicienii maghiari. Se avansa ideea că jucarea cărții kossuthiste, conjugată cu ignorarea avertismentelor lui Széchenyi, ar duce inevitabil la dispariția statului ungar. Războiul și deznodământul acestuia confirma viziunea maniheistă promovată de români.
 În memoriile sale, Alexandru Vaida Voevod afirma despre contele Széchenyi că acesta era interesat mai degrabă de cointeresarea și cooptarea naționalităților, pe baza unei tactici ce „căuta mulțumirea nemaghiarilor”.[203] Una dintre cauzele care se aflau în spatele prăbușirii Ungariei era, din perspectiva românilor, constanta ignorare a învățăturilor și avertismentelor lui Széchenyi, cuvintele acestui mare om de stat care „răsunară în pustiu”.[204] La scurt timp după Marea Unire, presa românească încă vehicula – oarecum inutil, din moment ce pe 1 decembrie se realizase unitatea națiunii – articole de fond care își exprimau regretul pentru nesocotirea sfaturilor lui Széchenyi: Observând marele patriot maghiar, contele Stefan Széchenyi, în ce direcțiune periculoasă se desvoltă evenimentele, avertisa pe compatrioții săi că maghiarizarea cu sâla numai strica poate cauzei […] Dar sfaturile înțelepte ale lui Széchenyi sunară în pustiu.[205]
 Privit în termeni calitativi și în durată lungă, procesul imagologic al construirii imaginii contelui Széchenyi în cultura română a cunoscut o serie de momente semnificative. De la apelativul „Steaua Panoniei” până la așezarea pe același palier cu Mihai Viteazul și Traian, parcursul sinuos al imaginii sale a înregistrat multe portretizări antologice, extrem de favorabile și surprinzătoare, având în vedere că vorbim despre un reprezentant al unei categorii sociale – aristrocrația maghiară – cu o reputație proastă în memoria colectivă românească. Rostul discuției inițiate de redacția Tribunei din Arad cu privire la figurile eroice, în vara anului 1906, în care Széchenyi figura, pe picior de egalitate, într-o listă care îi cuprindea pe Traian și pe Mihai Viteazul, era de a atrage atenția că orice clasificare a eroilor după criterii etnice va spori polarizarea politică și culturală, adâncind falia memoriilor colective divergente. Clivajul putea fi depăși prin atribuirea rolului de figură unificatoare contelui Széchenyi, un fel de punct supraetnic ce unește, la nivel imaginar, cele două memorii colective concurente. Firește, onestitatea acestor afirmații poate fi pusă sub semnul întrebării datorită contextului în care au fost formulate. În definitiv, mai aveau românii, în depozitul lor de simboluri împăciuitoare, vreo alternativă la imaginea contelui?
 Faptul că afirmațiile din 1906 erau totuși sincere a fost confirmat două decenii mai târziu, în 1928, când un alt periodic arădean, Biserica și Școala, a repus în discuție problema eroilor. Faptul că de data aceasta românii nu mai erau cetățeni ai monarhiei, conferă discuției o notă în plus la capitolul credibilitate. Respectivul periodic, ridicând ștacheta prestigiului, îl caracteriza pe Széchenyi ca pe un mare spirit și îl plasa în compania unor personalități precum Jean-Jacques Rousseau, Victor Hugo și Dante.[206] Saltul simbolic era impresionant: de la nivel local, provincial, a fost mutat în arena internațională, alături de personalități de prim rang ale culturii europene. Respectul românilor îl proiecta pe Széchenyi în universalitate.
 Printre personalitățile românești ale fostei monarhii care și-au amintit de contele Széchenyi în epoca interbelică, s-a numărat, alături de Al. Vaida Voevod, și bănățeanul Sever Bocu. Circumstanțele în care Bocu și-a amintit de modernizatorul maghiar erau mult mai prozaice decât cele care atingeau aspecte ideologice sau evocau eroi naționali. Imboldul de a scrie despre conte a venit în urma unei meditații pe marginea stării în care se afla sectorul românesc al Dunării. Descrierea fluviului și a peisajelor sale pitorești oferea o imagine dezolantă, Bocu considerând că acestea au căzut sub administrația românească în desuetudine, ca și cum nici n’ar exista mărețul fluviu pentru noi, care stă totuși la baza existenței noastre ca neam. Și a trebuit ca un ungur, Széchenyi, să sape minunatul drum dea lungul țărmului Dunării, complect abandonat de noi.[207]
 A doua conflagrație mondială i-a suprins pe români și maghiari în tabere combatante opuse. Violențele din Transilvania de Nord și contextul extrem de tensionat – mai ales în toamna anului 1940 – a readus în prim-plan acel tip de discurs care făcuse carieră în epoca dualistă. Structura discursivă păstra, per ansamblu, o imagine pozitivă a contelui Széchenyi, însă prin inserarea unei critici indirecte la adresa sa se urmărea criticarea maghiarilor în bloc. Aparent, nicio atrocitate nu putea clinti imaginea pozitivă a contelui în cultura română.
 Széchenyi rămânea în continuare, după cum scria Onisifor Ghibu, un „spirit ales”. Ghibu critica barbaria armatelor maghiare prin trimitere la presupuse neajunsuri din opera reformistă a contelui, însă fără a-i știrbi prestigiul. Intenția autorului de a nu leza imaginea lui Széchenyi reiese din caracterizarea generală a epocii lui drept fastă, însă, același Ghibu adaugă faptul că această epocă a trecut […] la rândul ei, fără ca națiunea maghiară să-și fi pus în valoare atât de prețioasele idei despre educație ale lui Széchenyi.[208] Mesajul pe care îl trimitea Ghibu era cel al unei epoci benefice, dar care, din moment ce a rămas incompletă datorită educației neînsușite, se răsfrângea negativ asupra celor cu care maghiarii intrau în contact. Vina pentru aceste consecințe nefaste nu putea aparține contelui Széchenyi, el avea, în opinia pedagogului sibian, circumstanța atenuantă a deficitului temporal: Spre nefericirea noastră, nici Széchenyi însuși n’a avut timp să-și încununeze activitatea consacrată educației poporului său.[209] Alfel spus, maghiarii se purtau acum atât de mizerabil, în opinia lui Ghibu, deoarece Széchenyi nu a reușit, în pofida eforturilor sale, să îi educe în mod suficient!
 Nimic nu părea mai ingenios decât această tactică ofensivă prin ricoșeu, obținând simultan mai multe efecte: cuplarea unei critici la adresa lui Széchenyi cu anularea ei în aceeași frază, prin căutarea unor justificări care să mențină intact prestigiul său, și un aspru rechizitoriu la adresa comportamentului maghiarilor, altminteri nu inevitabil dacă presiunea timpului nu ar fi jucat împotriva „celui mai mare maghiar”.
    Concluzii
 Imaginea contelui Széchenyi István în cultura română a parcurs un drum sinuos. Ea s-a născut la confluența dintre orizontul de așteptare al românilor și prestația publică a contelui. Peste acestea s-a adăugat, ca un corolar, atitudinea sa față de alteritate, la rândul ei extrem de importantă pentru dinamica creionării tabloului său imagologic. Recapitularea tuturor stereotipurilor, etichetelor și caracterizărilor ar fi redundantă pentru această parte finală. Mai logică ni s-ar părea sistematizarea informației prin scurta analiză a tiparelor și constantelor ce compun imaginea sa în cultura română – cu trei etape distincte: pașoptistă, dualistă și interbelică.
             Primul tipar descriptiv széchenyian este de natură metodologică, marcat de interesul limitat – în sens temporal – față de persoana contelui. Interesul pentru el apare în măsura în care acesta începe să influențeze viața publică. Este o metodologie subordonată complet unui pragmatism dictat de interesele politice ale emitenților, ce decupează și selectează doar aspectele de care se pot servi. O primă concluzie ar fi că Széchenyi conta doar în calitate de persoană publică și probabil acest lucru explică și ignorarea aspectelor din viața sa personală sau absența unui portret fizic.Abordarea pragmatică generează, la rândul ei, două laturi ce se desprind din imaginea publică a contelui: Széchenyi-creatorul și Széchenyi-ideologul. Între aceste tipare există deopotrivă cauzalitate și interdependență, dictate de împrejurările politico-ideologice ale epocii, precum și de filtrul subiectiv prin care era trecut contele de fiecare membru al elitei românești.
             Aria geografică se pretează, de asemenea, unei analize pe două paliere, în funcție de tipare și constante. Pentru distribuția geografică, constanta era dată de prezența receptării contelui Széchenyi în întregul areal cultural românesc. Cu alte cuvinte, unde exista grai românesc, existau și consemnări despre Széchenyi. Tematic vorbind, în funcție de identitatea politică a celor care dedicau scrieri sau critici contelui, exista și o divizare a spațiului geografic românesc în funcție de cele două laturi ale carierei publice a reformistului maghiar. Falia era dată de arcul carpatic, care împărțea arealul geografic românesc: Transilvania a înclinat, din motive lesne de înțeles, spre Széchenyi-ideologul, în timp ce zonele extracarpatice au preferat să acorde prioritate lui Széchenyi-creatorul. Se poate vorbi despre un determinism tematic în funcție de distribuția politico-geografică.
             Cel mai frapant și mai paradoxal tipar – în raport cu personajul real – este cel al strategiei comparative. Evident, pentru creatorii heteroimaginilor este mai importantă proiecția imaginară decât realitatea prozaică, deoarece aceasta vine în întâmpinarea unor scopuri politice. Din acest punct de vedere, comparațiile – cu Kossuth Lajos, Deák Ferenc, Eötvös József – serveau un scop dublu: supralicitau subiectul admirației și îl eficientizau în lupta politică în calitate de aliat simbolic al românilor. Raportată la realitatea cotidiană – în special așa cum se reflectă în Jurnalul contelui – comparația părea ca un imens contrast inexplicabil. Széchenyi a fost, pe durata întregii vieți, un individ stângaci, puțin sociabil, iar din punct de vedere politic un outsider, un singuratic care niciodată nu ar fi fost capabil – nici nu și-a dorit, ce-i drept – să coaguleze în jurul său un partid sau o mișcare. Ținând cont de această situație, cariera sa solitară contrastează cu atât mai mult cu proiecțiile comparatiste imaginare. Solitar în timpul vieții, întovărășit în imaginarul colectiv al posterității. În acest punct al argumentației se profilează, desigur, riscul reducționist de a-l vedea pe Széchenyi István doar ca pe o unealtă politică în mâna românilor aflați în competiție politică cu urmașii contelui. Până într-un punct, afirmația comportă o doză de adevăr. Însă la fel de adevărat este și reversul medaliei, cel al admirației sincere și dezinteresate, care l-a propulsat, inclusiv după dispariția Ungariei – când politizarea imaginii sale nu își mai avea rostul –, în compania celor mai ilustre nume ale culturii europene.
             Spectrul tiparelor imaginii széchenyiene este completat de o constantă ce a supraviețuit testului dur al timpului și s-a menținut în durată lungă: lipsa discontinuității la nivelul fondului imagologic. Obiectiv vorbind, nimic din ce a spus generația pașoptistă despre Széchenyi nu a fost alterat sau înlocuit de generațiile ulterioare. Într-o oarecare măsură, continuăm, până în prezent, să-l privim pe Széchenyi prin ochii pașoptiștilor. Ei, în calitate de generație fondatoare, au pus bazele imaginii széchenyiene, servind ca punct de referință următoarelor epoci avute în vedere, dualismul și epoca interbelică. Toți membrii acestei generații aveau un profil intelectual adecvat, cunoșteau limba maghiară, citiseră operele contelui, urmăreau discursurile și dezbaterile din presă în care, inevitabil, Széchenyi juca un rol central. Calitatea de părinți fondatori le-a fost facilitată și de ocazia de a fi fost contemporani cu aristocratul maghiar.
Impactul și influența contelui asupra acestei generații fondatoare varia de la o personalitate la alta, stare din care, ulterior, au decurs și aprecieri calitative și cantitative extrem de eterogene. Unii au fost mai reținuți și laconici în privința aprecierilor (Al. Papiu-Ilarian), alții au combinat reproșul cu elogiul (S. Bărnuțiu), culminând cu personaje pe care fascinația față de personalitatea contelui le-a transformat în discipoli și popularizatori entuziaști ai ideilor sale (G. Bariț).
Tiparele și parametrii stabiliți din Vormärz până la moartea contelui s-au impus definitiv ca fundația pe care au construit și generațiile succesoare. Românii din Monarhia Dunăreană au fost mai puțin creativi și inovatori, ei s-au axat pe adaptarea discursului pașoptist, abordare selectivă și subordonarea față de nevoile politice. Nici măcar în privința politizării nu inventase elita română ceva nou, de fapt preluaseră o imagine széchenyiană gata politizată, pe care au amplificat-o până la paroxism. Tiparul acestei perioade s-a manifestat prin prioritatea acordată dimensiunii ideologice a lui Széchenyi, în detrimentul imaginii de făuritor. Felul în care au gestionat guvernele dualiste chestiunea națională a funcționat ca un catalizator pentru uzul și abuzul imaginii contelui Széchenyi. Fără să își fi dorit acest lucru, succesivele guverne au reușit să-l introducă pe Széchenyi, prin discursul românilor, în diferite sectoare ale vieții publice: presă, parlament, școli, instanțe de judecată etc.
Elita românească era conștientă de consecințele vehemenței afișate, chiar dacă prin avansarea modelului széchenyian urmărea ameliorarea stării generale, în cadrul politic existent. Din asemenea considerente recurgeau la imaginea contelui Széchenyi pentru a se apăra în fața acuzațiilor de iredentism și secesionism. Teama de persecuție i-a obligat pe români să se replieze în spatele contelui Széchenyi și să critice guvernanții la modul indirect, să îi plaseze alături de marele Széchenyi. Parafrazând o sintagmă populară în cultura română, care face din poetul național, Mihai Eminescu, o instanță morală absolută, chemată să  judece postum, mesajul românilor către maghiari părea asemănător: Széchenyi să vă judece! Eșecul repetatelor avertismente și apeluri la luciditatea contelui lăsau loc resemnării și blazării, în condițiile în care discursul românilor – ce oscila între patetic și amenințător – nu părea să producă schimbarea mult dorită. Incapacitatea de a imprima o schimbare în relația cu maghiarii, datorită lipsei de receptivitate a guvernanților, amplifica frustrarea și le rezerva românilor statutul de observatori fini ai vieții politice ungare, însă fără posibilitatea influențării acesteia. Eficiența discursului lor se reducea la simpla constatare a căii greșite pe care o urmează maghiarii. De aici și insistența de a utiliza ad nauseam imaginea contelui Széchenyi. Totodată, ea funcționa ca o modalitate de compensare a frustrării și ca o consolare: dacă avem un asemenea aliat, ne aflăm de partea bună a baricadei.
Nici Marele Război nu a reușit, cu toate schimbările radicale provocate, să destabilizeze tiparele în care evolua imaginea lui Széchenyi. Au existat o serie de schimbări drastice în raporturile româno-maghiare. Practic, s-au inversat rolurile. Și, deși au uitat de modelul politic propovăduit de cel pe care îl admirau de aproape un secol, mizând pe un sistem politic pe care-l consideraseră detestabil câtă vreme fusese apanajul elitei maghiare, românii au păstrat intactă imaginea contelui Széchenyi, cu toate elementele componente. Treptat, în diferite contexte, erau readuse în discuție lucrările de infrastructură care îl consacrasersă pe „marele” Széchenyi (cazul Sever Bocu), instituțiile a căror existență era legată de numele său, deschiderea față de nemaghiari și nelipsita comparație cu rivalul Kossuth Lajos – comparație ce l-a însoțit întreaga viață, însă fără a-l respinge pe termen lung în umbră, așa cum afirmase Nicolae Iorga.
În zilele noastre, cultura română dispune, în afara unui cerc restrâns de specialiști, de o imagine destul de vagă despre cine a fost Széchenyi István. Estomparea este de înțeles, în special datorită barierei lingvistice, dar și prin trecerea timpului. Nu mai trăim într-o monarhie comună păstorită de „bunul împărat”, viața nu ne mai este dirijată de reglementările aceluiași guvern, trecutul – unic în felul său – este asumat și interiorizat prin memorii colective paralele. Ciocniri și controverse mai sunt, mai ales că, în pofida ambițiilor omogenizatoare ale statului național, trăim în cel mai pestriț și eterogen colț al bătrânului continent. Însă nimeni nu le vrea soluționate prin unirea memoriilor colective în puncte comune, așa cum ar putea fi mărețul Széchenyi István. Imaginea sa, preponderent pozitivă, străbate două secole de istorie comună, ca un fir roșu ce transcende secolul naționalităților, două războaie mondiale și diferite experimente totalitare care (încă) ne afectează existența. Dovezi concrete pentru imaginea sa în societatea contemporană nu avem, nu dispunem de sondaje care să ne permită o cuantificare. Dar reamplasarea plăcuței comemorative din zona Clisurii Dunării, precum și faptul că este un aristocrat maghiar care are o statuie pe actualul teritoriu al României (la Satu Mare) – sunt aspecte ce vorbesc de la sine. La finalul analizei referitoare la imaginea sa în cultura română, putem conchide că Széchenyi István, care în cultura maghiară joacă rolul de „cel mai mare maghiar”, este, în același timp, și cel mai mare maghiar din cultura română.

Comportamentul electoral
al românilor din Ungaria dualistă
la începutul secolului al XX-lea[210]
  
 Florina Raita
  
  
  
 În 10 ianuarie 1905, în cadrul Conferinței Naționale de la Sibiu, Partidul Național Român din Ungaria și Transilvania decidea abandonarea tacticii politice a pasivismului și implicarea activă în cursa electorală care avea să se desfășoare în scurt timp. În acest sens, după conferință, periodicele românești de pe cuprinsul Ungariei au publicat articole cu scopul de a ghida comportamentul electoral al românilor cu drept de vot, exprimându-și speranțele cu privire la rezultatele pozitive ale alegerilor: acum e momentul să dăm dovezi că suntem element de ordine, că suntem popor conștient de drepturile și datoriile sale. Dacă toți vom fi una, dacă preoții, învățătorii și cărturarii noștri își vor face datoria, învingerea noastră e sigură. Numele nostru bun va străbate în toate colțurile locuite de români[211]. La distanță de doar o săptămână, același periodic avea să tragă concluziile inițiale ale alegerilor și, referindu-se la procesul electoral din cercul Vințul de Jos, afirma cu dezamăgire că el ne-a arătat că poporul nostru nu are niciun fel de educație politică; ne-a convins că preoții și cărturarii noștri în multe locuri nu-și fac datoria[212].  Care au fost cauzele unei asemenea răsturnări de situație? Erau românii cu drept de vot din Ungaria cu adevărat pregătiți de participarea la alegeri în sensul dorit de liderii PNR, odată cu decizia trecerii de la pasivism la activism? Era PNR pregătit de confruntările electorale care aveau să îi pună pe reprezentanții săi în fața unor candidați susținuți de guvernul maghiar, chiar români, în unele cazuri, cu experiență parlamentară și cu mult mai multe cunoștințe asupra situației locale din regiunile în care candidau? 
 Istoriografia română a ultimelor decenii cuprinde o serie de cercetări referitoare la viața parlamentară și la activitățile electorale ale românilor din Monarhia Austro-Ungară, dedicate evoluțiilor din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și de la începutul secolului al XX-lea[213]. Alte studii abordează teme particulare referitoare la alegerile din Ungaria dualistă de la începutul secolului al XX-lea[214], astfel încât o imagine generală referitoare la comportamentul electoral al românilor este greu de conturat. Pe de altă parte, istoriografia s-a preocupat în mare măsură de evenimentele din preajma proceselor electorale, așa cum au fost ele trăite de elitele politice românești și de candidații de la alegerile parlamentare[215], atitudinile adoptate de alegătorii români vizavi de acestea fiind mai puțin aduse în discuție. Lipsa cercetărilor referitoare la acest subiect este, în cea mai mare parte, urmarea dificultății abordării sale, în condițiile existenței unor surse primare lacunare referitoare la prezența la urne a populației românești de rând. Pe de altă parte, cadrul legislativ care a reglementat organizarea alegerilor face imposibilă stabilirea cu exactitate a opiniilor reale ale românilor, cea mai mare parte a acestora neavând drept de vot. Mai mult decât atât, în contextul orientării adoptate de istoriografia română după Marea Unire din 1918 și, mai târziu, în anii regimului comunist, cercetările care au abordat, chiar și tangențial, problema comportamentului electoral al românilor, au creat imaginea unei coeziuni constituite pe baza identității naționale și a conștiinței politice românești, eșecurile electorale menționate succint fiind văzute ca un rezultat al ilegalităților comise de autoritățile maghiare[216]. 
 O cercetare mai detașată de perspectiva naționalistă din trecut, concentrată asupra unora dintre statisticile electorale publicate recent[217], dar și asupra relatărilor epocii, permite conturarea, cu aproximație, a unei imagini mai veridice referitoare la parcursul proceselor electorale și la participarea românilor la alegerile din Ungaria dualistă. În urma unui asemenea demers, cercetarea de față se construiește pe baza ideii conform căreia la începutul secolului al XX-lea, într-o perioadă marcată de multiple transformări și de formare abia incipientă a conștiinței naționale a românilor de rând din Ungaria dualistă, comportamentul electoral al acestora a avut orientări dintre cele mai diverse; acestea au fost dictate, pe de o parte, de identitatea națională recent asumată, care privea dezvoltarea națiunii române, iar pe de altă parte, de pragmatism, care privea îndeplinirea obiectivelor individuale, locale sau, cel mult, regionale. Perioada asupra căreia se concentrează acest studiu este cea de la începutul secolului al XX-lea, o atenție deosebită fiindu-le acordată anilor electorali 1905, 1906 și 1910, care marchează participarea la alegerile parlamentare a reprezentanților Partidului Național Român, în încercarea de a determina, printre altele, care a fost reprezentativitatea electivă a acestora în rândul românilor. Un astfel de demers se face necesar și în ceea ce privește alte cercetări istoriografice referitoare la discursul politic și proiectele naționale românești ale perioadei, susținerea din cadrul alegerilor constituindu-se asemenea unui indicator al popularității și receptivității de care se bucurau emitenții de discurs adepți ai politicii PNR. 
 În cele din urmă, în încercarea de a determina care au fost principalele coordonate ale comportamentului electoral al românilor din Ungaria dualistă de la începutul secolului al XX-lea, următoarele pagini vor cuprinde detalii referitoare la participarea la vot și la determinismele sale, la opțiunile electorale și la criteriile de alegere ale candidaților, la educația politică a românilor și, nu în ultimul rând, la identitatea națională care a modelat deciziile și atitudinile politice.
  Cadrul legislativ al organizării alegerilor parlamentare, statistici privind electoratul din Ungaria dualistă și partidele politice
 Sistemul electoral al Ungariei dualiste era conturat de legea V din 1848 în Ungaria și de legea II din 1848 în Transilvania, modificate de legea XXXIII din 1874. După instituirea dualismului, legea II din 1848 a rămas neschimbată în Transilvania, ei adăugându-i-se doar amendamentele din 1874. Prin urmare, pe parcursul întregii perioade dualiste, censul din Transilvania era mai mare decât cel din restul Ungariei, cu toate că locuitorii provinciei aveau o situație economică inferioară. Deși în 1848 și chiar la începutul perioadei dualiste, legile electorale din Ungaria și Transilvania erau văzute ca fiind unele caracteristice spiritului vremurilor, către sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea ele începeau să demonstreze mai degrabă persistența unui spirit conservator. Pe de altă parte, prin legea din 1848, dreptul de vot era păstrat și de către toți cei care îl deținuseră anterior. Această reglementare a avut un impact ridicat în Transilvania, cu un procent ridicat al numărului locuitorilor cu statut nobiliar. Astfel, în 1908, 63,9% dintre votanții comitatului Ciuc aveau drept de vot pe baza statutului nobiliar[218]. 
 În general, pe cuprinsul Ungariei a existat un raport de proporționalitate directă între compoziția etnică a populației comitatelor și compoziția etnică a electoratului din zonele respective. Excepție a făcut Transilvania, unde cea mai mare parte a electoratului era de naționalitate maghiară, în timp ce majoritatea populației aparținea naționalității române. În 1848, prin legea electorală, 4,8% din populația Transilvaniei și 6,3% din cea a Ungariei primeau drept de vot. În 1872, după inaugurarea dualismului, aveau drept de vot 121.415 de persoane, adică 5,7% din totalul populației, în Transilvania și 768.642 de persoane, adică 6,9% din totalul populației, în Ungaria. Printr-o lege similară cu cea a Ungariei, în Transilvania ar fi trebuit să existe cu 146.000 de alegători în plus. După 1899, procentul alegătorilor din Transilvania a scăzut la 2,7%. Proporția avea să scadă și pe parcursul primului deceniu al secolului al XX-lea[219].
 Deși maghiarii din Transilvania constituiau 33% din totalul populației, ei aveau un procent de 54% din totalul electoratului. Suprareprezentarea maghiarilor era o caracteristică a tuturor comitatelor Transilvaniei, cu excepția Brașovului. În 1913 56,2% din votanții Transilvaniei erau maghiari, cu 34,3% din totalul populației; cu 8,7% din totalul populației, sașii aveau 15,3% din totalul alegătorilor, iar românii, cu 55% din totalul populației, aveau doar 28,2% din totalul electoratului transilvănean[220]. Este important de menționat faptul că aceste cifre sunt rezultatul unor statistici aproximative din epocă, precum și cel al unor estimări bazate pe structura etnică de ansamblu a populației din diferite comitate; chiar dacă nu reflectă cu acuratețe situația din epocă, ele oferă, totuși, o imagine apropiată de realitatea vremii. 
 Suprareprezentarea maghiarilor și subreprezentarea românilor s-a reflectat nu doar în numărul alegătorilor, ci și în numărul parlamentarilor aleși. În cercul electoral Sebeș, la 1900, 2,7% din populație avea drept de vot, mai exact 1.000 din cei 12.500 de bărbați de peste 20 de ani, locuitori ai zonei, cărora li se adăugau populația feminină și cea masculină de sub 20 de ani. Aici, reprezentativitatea etnică arată un dezechilibru major: cu 79% din populație și 48-52% din totalul electoratului, românii au trimis doar doi conaționali în parlament în perioada dualistă. Cu 18% din populație și 48-52% din totalul electoralului, sașii au trimis cinci conaționali în parlament. În același timp, cu 2,2% din totalul populației și cu 2-3% din totalul electoratului, maghiarii au trimis în parlament 14 deputați în perioada dualistă[221].
  Între 1860 și 1918 au existat 15 cicluri electorale pentru Parlamentul de la Pesta/Budapesta (după 1873). Transilvania a trimis deputați în această instituție reprezentativă doar începând cu anul 1866, anterior funcționând diete provinciale (1863-1864, respectiv 1865). În timpul perioadei dualiste, ciclurile parlamentare durau maxim trei ani, până în 1887, și cinci ani începând cu 1887. Cel mai lung ciclu parlamentar a fost cel de aproape nouă ani, din perioada 1910-1918, iar cel mai scurt a fost cel dintre anii 1905-1906. În timpul celor 15 legislaturi, au existat 132 de parlamentari români la Budapesta, numărul total de mandate fiind de 276, dintre care 16 au fost invalidate. Intervalul 1861-1881 a fost mai bogat în mandate (26 per legislatură), în comparație cu intervalul 1881-1918 (13,33 per legislatură)[222]. În perioada 1901-1918, românii din Ungaria dualistă au avut 55 de reprezentanți în Parlamentul de la Budapesta, din 176 de candidaturi. Dintre aceștia, 29 au fost reprezentanți ai PNR și independenți cu program naționalist, iar 26 au fost reprezentanți ai partidelor maghiare[223].
 În ceea ce privește partidele politice participante la procesul electoral, în Ungaria dualistă a sfârșitului de secol al XIX-lea acestea se clasificau într-o măsură mai mică în funcție de ideologie, liberală sau conservatoare, și într-o măsură mult mai mare pe criteriul atitudinii adoptate față de regimul dualist; în acest context, s-au conturat în timp două tabere adverse: 48-iștii și 67-iștii. Conținutul economic al programelor celor două orientări politice a fost relativ similar în ceea ce privește aspectele socio-economice, militând asupra necesității unei modernizări adecvate a teritoriului Ungariei. În același timp, ambele se caracterizau prin adoptarea unei atitudini ostile în ceea ce privește partidele naționalităților[224]. Acestea din urmă erau consecințele clivajelor centru-periferie, după ce, ca urmare a procesului de construire a statului și națiunii maghiare, elitele naționale s-au îndreptat în direcția creării unor organizații politice care aveau scopul protejării identității și caracteristicilor naționale ale comunităților lor[225]. Acesta era și cazul Partidului Național Român, care, după o pauză îndelungată în ceea ce privește prezența pe listele candidaților la alegerile parlamentare decidea, în 1905, să solicite implicarea românilor cu drept de vot în procesul de alegere al celor 28 de candidați din diferite circumscripții electorale de pe teritoriul Transilvaniei, Banatului și Ungariei de Est.
  Prezența la vot a electoratului român din Ungaria dualistă în perioada 1901-1910
 Conferința electorală a Partidului Național Român din Transilvania, organizată în 1881, decreta pasivitatea absolută la alegerile parlamentare și numirea de candidați naționaliști români doar în cercurile electorale din Banat și Ungaria de Est, cu scopul alegerii unui număr cât mai mare de deputați naționali care să atragă atenția asupra situației românilor[226]. În 1884, decizia partidului din 1881 a fost reiterată într-un apel către alegătorii români, care insista asupra necesității ca aceștia să se abțină de la vot, subliniind mai ales că ei nu vor putea sprijini pe niciun candidat aderent al guvernului actual[227]. În urma conferinței electorale din 1887, pasivitatea era extinsă și asupra Banatului și a Ungariei de Est, cu excepția cercurilor electorale în care interesele partidului făceau necesară depunerea de candidaturi naționaliste[228]. Pasivitatea a fost menținută de toate conferințele electorale organizate până în anul 1905, ea făcând referire atât la depunerea de candidaturi, cât și la participarea la alegeri a românilor cu drept de vot. În realitate însă, statisticile electorale ale timpului privind participarea la vot indică faptul că alegătorii români au votat, în mod regulat, indiferent de etnia candidatului, atât în Transilvania istorică, cât și în Banat și Ungaria.
 Anul 1905 marca hotărârea Conferinței Naționale Electorale de abandonare a pasivismului din multiple rațiuni enunțate de către liderii săi, una dintre cele mai importante fiind chiar dorința poporului român de a lua parte activă la alegeri: resimțind puterea dorinței dumneavoastră de a vă fi înșivă făuritorii sorții în înțelesul legilor și al constituției țării, alegându-vă înșivă bărbații care să dea glas voinței dumneavoastră în parlamentul țării; resimțind că puterea aceasta a dorinței este izvorâtă din însăși puterea de viață a dumneavoastră, a poporului românesc – conferința electorală a delegaților români, ținută la 10 ianuarie st. n. în Sibiu, a dat ascultare dorului dumneavoastră și a decretat ca alegătorii români să ia parte activă la alegerile dietale [...][229]. În timp ce presa românească și documentele oficiale ale conferinței naționale prezentau imaginea unei națiuni care, trezită de conștiința națională, devenise dornică de exprimare a opiniilor politico-naționale prin exercitarea dreptului de vot, în realitate, decizia trecerii la activism era, printre altele, rezultatul nerespectării pasivismului de către electoratul românesc, care se prezentase constant la alegeri încă din 1881. 
 În acest sens sunt concludente atât statisticile electorale comparate, de la alegerile din 1901 și 1905, cât și relatările din presă.  De regulă, în circumscripțiile în care, anterior anului 1905 au participat candidați români la alegeri, trecerea la activism a PNR nu s-a reflectat în creșterea prezenței la vot, ca argument al pasivismului alegătorilor români de până în 1905. Astfel, în Lăpușul Unguresc din comitatul Solnoc-Dăbâca avea să candideze în 1901 Victor Cupșa, împotriva lui Sándor Teleki, ambii pe listele Partidului Liberal, aflat la guvernare; Cupșa a pierdut cu o diferență de 733 la 1.139 de voturi. În 1905, chiar după adoptarea activismului de către PNR, în Lăpușul Unguresc nu fusese numit un candidat naționalist. Cu toate acestea, candidatul român Alexandru Pop, pe listele Partidului Liberal, câștiga alegerile împotriva lui Arthur Egyedi, cu o diferență de 1.435 la 425 de voturi. În cele din urmă, alegerile din 1906 marcau candidatura unui naționalist român în acest cerc electoral, în persoana lui Vasile Lucaciu, împotriva lui Géza Teleki, reprezentant al Partidului Constituțional. Lucaciu pierdea însă alegerile, cu un număr de 896 de voturi, împotriva celor 1.014 ale candidatului maghiar[230]. 
 Numărul total de voturi înregistrate în cei trei ani electorali a fost de 1.872 în 1901, 1.860 în 1905 și 1.910 în 1906, prezența la vot fiind de 77,7% în 1901, 81,9% în 1905 și 82,4% în 1906[231]. În condițiile unui procent destul de apropiat al prezenței la vot din cei trei ani electorali și ale unui procent aproape egal între 1905 și 1906 (anul candidaturii unui naționalist român votat, în cea mai mare majoritate, de către români), se poate afirma faptul că românii din Lăpușul Unguresc au fost activi la procesele electorale din 1901, 1905 și 1906, indiferent de prezența sau absența unui reprezentant naționalist de pe lista candidaților. Este posibil ca participarea lor la vot să fi fost încurajată de prezența unor români pe listele electorale, dintre care cea mai mare susținere a fost înregistrată în 1905, de către Alexandru Pop. Mai degrabă decât a participa sau nu la vot, o decizie care fusese deja luată, candidatura lui Vasile Lucaciu din 1906 ridicase problema alegerii candidatului în direcția căruia aveau să se îndrepte voturile românești. 
 În contrast cu situația din Lăpușul Unguresc, în Oravița prezența unui reprezentant al PNR pe lista candidaților de la alegerile din 1906 a atras o creștere extrem de mare a prezenței la vot. În acest cerc electoral, liberalul Béla Graenzenstein (Gränzenstein) câștiga în 1901 împotriva lui Miksa Grossmann, de pe listele Partidului Social-Democrat, cu 1.243 de voturi la 30. Interesul redus pentru procesul electoral a fost cu siguranță și rezultatul programului politic al contracandidatului, social-democrația fiind încă insuficient de răspândită ca ideologie în Ungaria, în 1901. În 1905, Graenzenstein avea să fie unicul candidat din Oravița, ales prin aclamații generale. Candidatura lui Coriolan Brediceanu de pe listele PNR a atras însă creșterea prezenței la vot de la 46,9% în 1901 la 82,7% în 1906. În același timp, balanța electorală din 1906 avea să fie una mult mai echilibrată decât cea din 1901, procentul candidaților câștigători fiind de 66,9% în 1906 și de 99,2% în 1901[232]. Astfel, în măsura în care a atras, fără îndoială, participarea multor români la procesul electoral, candidatura lui Brediceanu a mobilizat și masele electorale maghiare, în încercarea de asigurare a victoriei candidatului constituțional.
 Acestea sunt doar două dintre situațiile care argumentează faptul că românii au participat la alegerile parlamentare atât înainte, cât și după decretarea activismului de către PNR, motivați, printre altele, de etnia candidaților. Dincolo de nemulțumirile exprimate cu privire la nerespectarea pasivismului, presa românească de pe cuprinsul Ungariei și, cu precădere, periodicele favorabile trecerii de la pasivism la activism politic, au vorbit despre dorința alegătorilor români de a vota candidați de aceeași naționalitate. În contextul nemulțumirilor pe care Tribuna le exprima cu privire la atitudinea de la alegeri a fruntașilor români care nu se implicaseră în îndrumarea poporului prezent, totuși, la urne, periodicul arădean sublinia și o serie de răsturnări de situație în care au fost implicați candidații români guvernamentali, preferați de românii cu drept de vot, în lipsa naționaliștilor. Astfel, în comitatul Arad, când au văzut că dintre fruntașii naționaliști niciunul nu vrea să candideze, deși au fost îndemnați, alegătorii s-au îndreptat tot către ai lor [...] Dl. Dr. Szombati învinge adică la Iosășel pe deputatul de până acum, Dr. Taganyi, milionar, ginerele prințului Szulkovszky; până dimineata la cinci ore a ținut lupta și fiul președintelui clubului maghiar comitatens cade cu 260 de voturi față de Szombati, fiu de dascăl român [...]. La Boroșineu candidează un proprietar care nici bani, nici vorbă n-a cheltuit și puține voturi îi mai trebuiau ca să bată pe baronul Solymossy, care de bunăseamă a cheltuit zeci de mii. Ce i-a mânat pe alegători să lupte? Singur faptul că acei tineri sunt români[233].
 Etnia nu a fost însă unicul factor care a motivat participarea românilor la alegeri chiar și înainte de decretarea activismului naționalist; acest fapt îl demonstrează multiplele articole din presa românească referitoare la candidații maghiari guvernamentali care câștigaseră alegerile cu ajutorul voturilor primite din partea românilor. În Lugoj, cu o participare la vot de 73%, se exprimau în 1901 2.265 de voturi, dintre care 1.500 ar fi fost voturi românești din 53 de comune ale cercului electoral, ele îndreptându-se atât în direcția candidatului guvernamental, cât și în cea a reprezentantului opoziției, diferența dintre cei doi fiind de doar 163 de voturi[234]. 
 În cercul electoral Făgăraș, cu aproximativ 86% populație românească, potrivit recensământului din 1900[235],  Kálmán Mikszáth câștiga toate alegerile începând cu anul electoral 1892, chiar și pe cele din 1905, când îl avusese drept contracandidat pe reprezentantul PNR, Ioan Șenchea[236]. Două dintre relatările apărute în corespondența Tribunei sunt relevante în acest caz. Cea dintâi, din anul 1905, îi aparținea lui Nicolae Comăniciu, dezamăgit de parcursul alegerilor din Țara Oltului, pierdute de români din cauza românilor: nouăzeci și cinci la sută locuitori români pare-se – rupți din corpul națiunii – dorm un somn adânc! [...] în sfatul țării merg alături cu cei ce vor să ne răpească limba, legile, sufletul din noi! [...] Vă mărturisesc că mi s-a strâns inima de durere și ciudă că doi candidați naționali români au candidat și au reușit doi străini cu voturile voastre[237]. În 1906, PNR renunța la desemnarea unui candidat în cercul electoral Făgăraș, mandatul fiind câștigat de același Kálmán Mikszáth, împotriva pașoptistului László Halász. În acest context, un alegător scria redacției Tribunei despre efortul electoral depus de români în vederea alegerii unui candidat maghiar: cu toate că laudă nu ni-se cuvine nealegând deputat cu program naţional serios precum aşteptam să fie, dar totuşi în ciuda contrarilor noştri kossuthişti, românii, în coînțelegere cu puţinii saşi, am reuşit a alege cu o majoritate de 105 voturi nu pe kossuthistul fost ovreu Dr. Halász László, ci zic în ciuda evreilor şi a calapoadelor ungureşti din Făgăraş, zic am ales, în lipsa unui român, pe îmbătrânitul deputat al Făgăraşului în persoana lui Mikszáth Kálmán, căci ce era să facem? Unde-i candidatul român[238]?
  Factori determinanți ai participării la vot. Corupția și coruptibilitatea
 Indiferent de etnia candidaților, de prezența sau absența reprezentanților PNR de la alegeri sau de îndrumările primite din partea liderilor politici în vederea menținerii unei atitudini pasive, electoratul român din Ungaria dualistă s-a prezentat la alegerile parlamentare din fiecare an electoral. În acest context se ridică problema motivelor care i-au determinat pe români să se implice constant în procesul electoral. Este astfel necesară menționarea câtorva detalii referitoare la modul în care alegătorii români percepeau alegerile. În general, pentru aceștia procesul electoral era similar unor perioade festive la nivel local, care ofereau posibilitatea participării la diverse evenimente publice organizate de către candidați. În acest sens, programul electoral sau organizația politică pe care candidatul o reprezenta erau aproape irelevante[239]. Perceperea alegerilor asemenea unor ocazii de sărbătoare era de asemenea amplificată de obiceiul ca alegătorilor să li se ofere mâncare și băutură de către candidatul în direcția căruia își orientau votul, obicei perpetuat de-a lungul anilor și asociat alegerilor atât de generațiile bătrâne de alegători, cât și de cele mai tinere: cei bătrâni nu știau de alegere de deputat, ci știau de aceea că „umblă pe sate după votumuri”, ca să le ducă la Făget se le dea rachie, papricaș și câte un zlotaș. Beau, mâncau și strigau „Să trăiască!” [...][240].  Perceperea superficială a procesului electoral a rămas o caracteristică a alegătorilor chiar și după constituirea României Mari și a introducerii votului universal, când aceștia considerau încă votul ca făcând parte din zona “sarcinilor impuse de către stăpânire”[241].
 Tot ca un argument al participării la vot, dar și al valorii neînsemnate atribuită votului în sine, un țăran român care în 1906 îi promisese susținerea sa unui candidat maghiar își motiva alegerea astfel: eu votez pentru Stojanovits, n-o să mănânc și azi mălaiul meu, las’ să fiu domn, să mânc supă și să beau bere[242]. Mâncarea și alcoolul oferite alegătorilor nu doar motivau prezența la vot, ci influențau chiar decizia electorală, căci în Ungaria dualistă una dintre cele mai importante caracteristici ale sistemului de vot a fost corupția[243]. Aceasta presupunea încălcarea unor norme, însă granițele dintre moral/legal și imoral/ilegal au fost supuse unei modificări constante, mai ales în perioada modernă, în condițiile schimbărilor permanente ale valorilor publice[244]. În această ordine de idei, ea era mai degrabă văzută asemenea unei strategii politice, iar nu a unui mijloc de îndeplinire a intereselor personale[245]. Cumpărarea voturilor sau corupția politică sunt inerente apariției societății civile, alte forme ale acestui fenomen apărând, de altfel, și în sfera economică sau socială. În Ungaria dualistă, dezbaterile referitoare la corupția electorală nu trebuie să determine dacă aceasta a existat sau nu, ci trebuie să aibă în centru măsura în care ea a influențat viața politică[246].
 O mare parte a votanților priveau perioada alegerilor ca pe o oportunitate de obținere a unor beneficii personale de ordin material, acceptând sume de bani din partea candidaților, în schimbul votului. De asemenea, unii alegători obțineau beneficii de ordin personal, precum facilitarea unor proceduri juridice sau administrative, care le permiteau să desfășoare diverse activități comerciale, să acceadă la funcții administrative sau la burse școlare pentru copii[247]. Guvernul avea pârghiile necesare influențării alegerilor în mod indirect, prin intermediul administrațiilor locale din Transilvania, majoritatea acestora fiind constituite din funcționari publici susținători ai partidului de guvernământ. Obiceiul corupției, practicat de autoritățile guvernamentale, a fost preluat cu timpul și de către candidații opoziției, mai ales în contextul în care alegătorii se obișnuiseră cu ideea unor recompense și avantaje în schimbul voturilor. Prin urmare, chiar înainte de a fi astfel, corupția a început să fie privită ca fiind general răspândită, o viziune amplificată și de unii candidați perdanți ai alegerilor, care puneau eșecul pe seama corupției, chiar și atunci când nu era cazul. Astfel s-a născut „mitul corupției omniprezente și omnipotente”, care, cu timpul, s-a suprapus realității. Prin urmare, către sfârșitul secolului al XIX-lea, „costurile electorale” erau deja considerate cheltuieli legitime, ca argument în favoarea ideii că erau acceptate de sistemul de legi, sau cel puțin trecute cu vederea[248].
 Cele mai răspândite metode de corupție electorală în rândul românilor din Ungaria dualistă erau cumpărarea votului cu bani, în schimbul unor beneficii imateriale sau atragerea electoratului prin oferirea de mâncare și băutură sau prin diverse mijloace care îi facilitau participarea la vot. Majoritatea votanților locuiau la distanțe considerabile față de centrele de votare; în acest sens, candidații angajau adeseori mijloace de transport care să asigure prezența acestora la urne în ziua votării. Mai mult decât atât, în unele cazuri, perioada alegerilor se suprapunea unor perioade importante în agricultură, astfel încât participarea la vot presupunea un sacrificiu din partea alegătorilor, care, astfel, trebuiau stimulați prin diverse mijloace. Prezența la vot necesita uneori o așteptare lungă până la momentul votării în sine, timp în care hrana și băutura alegătorilor erau asigurate de candidatul în favoarea căruia aceștia votau. Astfel, adeseori, un prânz gratuit putea face diferența între absența și prezența alegătorului la urnă[249].
 Relatările despre corupția sistemului electoral al Ungariei dualiste sunt numeroase[250], însă detaliile despre gradul de coruptibilitate a electoratului au fost mai puțin prezentate de către istoriografie. Presa vremii cuprinde numeroase descrieri cu privire la modul în care alegătorii români își vindeau voturile. La Moravița, în 1906, mai mulți români se orientau în direcția candidatului maghiar, primind alcool în schimbul voturilor: culmea năzdrăvăniilor s-a ajuns când transportul de treisprezece butoaie de bere, ca un blestem pierzător de suflete, a năpădit nefericita noastră comună. Să fi văzut apoi pe fruntaşii: Partenie Bălan, Ignat Iacob, Gheorghe Bojiu, Lazăr Mărilă, Toma Bojiu, ba dacă nu mă înşel chiar şi Maxin Barbu, cu toată ceata celorlalţi alegători, alergând sătoşi în ruptul capului spre locul de „pomană“[251]. În alte cazuri, coruperea se realiza prin amenințări, precum în cercul electoral Dobra, în 1905, unde în contextul candidaturii lui Aurel Vlad, finanții, cu 2-3 săptămâni înainte de alegere, cutreierau satele înfricând atât pe cei cu cazane de vinars, cât și pe crâșmari, spunându-le franc că nu le va mai fi iertat să facă răchie și că li se va lua licența de crâșmărit dacă vor vota cu Dr. Vlad[252].
 În cercul electoral Tormac din comitatul Timiș, la alegerile din 1905 și 1906 au existat doi candidați diferiți din partea PNR, ambii pierzând alegerile. Ceea ce este important de menționat în cazul celor doi candidați este diferența semnificativă de voturi primite de Ioan Pepa și Victor Bontescu în doi ani electorali consecutivi, în care au candidat împotriva aceluiași István Csepreghy, aflat pe listele Partidului Constituțional în 1905 și pe cele ale celui Liberal, în 1906. Astfel, în timp ce Ioan Pepa, în 1905, întrunea 708 voturi, susținerea din 1906 pentru Victor Bontescu avea să crească la 1.004 voturi, deci cu 296 de voturi în plus față de omologul său din anul anterior. În același timp, susținerea pentru candidatul maghiar a scăzut din 1905 până în 1906, de la 1.392 la 1.266 de voturi. În cei doi ani electorali, prezența la vot a fost similară, de 85% în 1905 și de 86,4% în 1906[253]. Creșterea numărului voturilor primite de Bontescu s-ar fi datorat, pe de o parte, creșterii cu 126 a numărului de alegători incluși pe listele electorale din 1905 până în 1906. 
 Pe de altă parte, însă, un număr mare al alegătorilor lui István Csepreghy din 1905 au glisat în direcția lui Bontescu în 1906, după ce, la alegerile anterioare, și-ar fi vândut votul candidatului maghiar. Deși o mare parte a românilor cu drept de vot participaseră la festivitățile organizate în campania electorală a lui Ioan Pepa, în 1905, un corespondent al Tribunei relata cum, în noaptea alegerilor, sate întregi de alegători români s-au lăsat cumpărate: la Niczkidorf era să ne aștepte încă 200 de alegători din Sialși și Vucova. Dar ce să vezi, în loc de 200 de alegători, găsirăm numai 28, care pe furiș urcau trenul. Îndată am fost în curat cu situația, dușmanul intrase peste noapte în rândurile noastre și, cu bani grei, ne-au cumpărat alegătorii, dând pentru un vot 200-300 cor. Din acest moment, căderea noastră era sigură, dar nimeni nu voia să o creadă, trăind în speranța că cei cumpărați vor vota totuși cu noi. Dar când au început a vota comunele cumpărate, s-au convins de tristul adevăr[254]. Nu în ultimul rând, trebuie menționat și faptul că, în general, prezența la vot în 1905 a fost mai redusă decât cea din 1906, cel puțin în rândul românilor, în contextul în care atât partidului, cât și românilor care nu votaseră până la decretarea activismului, le lipsea experiența electorală. 
 Alte „arme electorale” de care beneficiau autoritățile guvernamentale în vederea influențării alegerilor erau întocmirea listelor electorale în avantajul alegătorilor maghiari, mai ales în condițiile unei organizări deficitare a structurilor locale ale PNR, însărcinate cu supravegherea procesului: [...] notarul ia în lista de alegători pe cine voiește. Dintre cei străini, îi ia pe toți, dintre români, pe aceia pe care chiar nu-i poate lăsa afară. Cine va protesta în contra aceasta? Nimeni[255]. Pe de altă parte, pronunțarea greșită a numelui candidaților putea atrage anularea votului, fapt care afecta extrem de mult comunitățile de alegători români, în condițiile în care e lucru vechi că românul zice numele cuiva în tot chipul, dar numai așa cum trebuie, nu. Stă trei ani la cătane și nu poate zice numele împăratului, d-apoi al candidatului cum îl va putea spune [...][256]. Alte metode de influențare a alegerilor au fost conturarea circumscripțiilor (gerrymandering) pentru a răspunde intereselor partidelor de guvernare, în general, și ale celor maghiare, în particular sau alegerea datelor în care avea loc alegerea, în momente care îi defavorizau sau favorizau pe unii candidați. Mai mult decât atât, contestarea rezultatului alegerilor presupunea inițierea unor proceduri extrem de complicate, descurajând această inițiativă din partea candidaților perdanți[257].
 Practicile asociate corupției electorale, odată răspândite în fiecare cerc electoral, au rezultat cu timpul în conturarea unui „aparat” specializat în atragerea alegătorilor prin diverse mijloace, compus din diverse persoane cu influență asupra marii mase electorale. Astfel, dincolo de corupția directă practicată de candidați și de partid, în teritoriu existau agenți care se ocupau de „propaganda electorală”, în încercarea de atragere a voturilor în direcția unui anumit candidat (corteși). În acest caz se distingeau, pe de o parte, susținătorii oficiali ai candidatului, care îl asistau pe acesta în turneele electorale, precum membrii de partid, membrii aparatului administrativ comitatens și ceilalți funcționari locali sau regionali. Pe de altă parte, cu o eficiență și mai ridicată, se distingeau propagandiștii neprofesioniști, de la nivel local, care făceau propagandă în folosul candidatului, care le solicita serviciile în schimbul unor recompense. În rândul acestora din urmă existau așa-numiții propagandiști „gentleman”, care promovau cauza unui candidat în rândul elitei sociale, în marea lor majoritate proprietari, oameni de afaceri, membri ai familiilor nobiliare, apreciați pentru capacitatea lor de a se adresa mulțimilor „pe limba lor”. În al doilea rând, propagandiștii „non-gentleman” erau cei care promovau cauza candidatului în medii neoficiale, în sate, cârciumi, care ofereau mâncare și băuturi alegătorilor, cu intenția de a le influența votarea[258].
 În cadrul vizitelor lor electorale, candidații guvernamentali erau însoțiți de către primarii localităților, de clerici, de membrii comitetelor bancare și de alte figuri influente ale zonei, care contribuiau masiv la atragerea capitalului electoral[259]. Din rândul intelighenției românești din Ungaria, cei mai vizibili susținători ai guvernamentalilor au fost preoții, învățătorii, profesorii și funcționarii publici, fiecare dintre aceștia având contacte directe cu autoritățile statului ungar. Funcționarii publici erau implicați în organizarea alegerilor și însărcinați cu sfătuirea electoratului în vederea susținerii candidatului guvernamental, însă cei mai activi în cadrul campaniilor electorale au fost, totuși, preoții români, interesați de ideea dezvoltării națiunii române plecând de la revendicări de pe plan local, parohial[260]. Importanța și capacitatea preoților în influențarea electoratului este demonstrată cu atât mai mult de dorința reprezentanților PNR de a-i avea pe aceștia alături în campaniile electorale. Prezența clericilor alături de candidat în cadrul vizitelor electorale era mereu promovată în presă, văzută asemenea unei legitimări a candidaturii în rândul alegătorilor. Astfel, în broșurile electorale publicate cu ocazia campaniilor electorale ale lui Iuliu Maniu și Alexandru Vaida-Veovod din 1910, se punea un accent deosebit asupra prezenței preoților și învățătorilor satelor în rândul susținătorilor candidaților PNR. De altfel, candidații înșiși accentuau în discursurilor lor necesitatea ca identitatea națională să fie insuflată prin intermediul bisericii și al școlii[261].
 În pofida apelurilor repetate ale partizanilor mișcării naționale românești în vederea participării preoților la alegeri și a îndrumării alegătorilor în direcția candidaților naționaliști, aceștia au devenit unul dintre cele mai eficiente mijloace de atragere a voturilor în favoarea candidaților guvernamentali. În cazul unui număr ridicat de alegeri, preoții, alături de învățători, au ales fie să păstreze distanța față de procesul electoral, fie să susțină candidatura celui de pe listele partidului guvernamental, chiar dacă anterior ei își declaraseră susținerea în favoarea candidaților naționaliști[262]. Influența lor asupra comportamentului electoral al alegătorilor români a fost hotărâtoare în evoluția multor alegeri, precum a celor din Cojocna, din 1906, în cazul cărora din 56 de preoți români ai cercului electoral, s-au prezentat la urne abia patru, votând în favoarea candidatului național, Vasile E. Moldovan. În contextul lipsei de la urne a preoților, enoriașii au ales, de asemenea, pasivitatea[263]. 
 În Panciova, la alegerile din 1905, în lipsa unui candidat naționalist român, Comitetul Electoral Central al PNR îi îndemna pe români să își acorde votul candidatului naționalist sârb. În pofida acestui îndemn, electoratul român ar fi ales, într-o foarte mare proporție, susținerea cauzei candidatului guvernamental maghiar, îndemnat chiar de către preotul Simion Bartolomeiu, care i-ar fi promovat intens cauza: a avut oarba cutezanță că de pe sfântul altar, apoi umblând din casă în casă, sub diferite minciuni și pretexte, să îndemne pe credincioși ca să-și dea votul pentru candidatul guvernului, armeanul Daniel, care din nou a pășit în cercul Panciovei, având să se lupte cu candidatul național Dr. Miletici și 48-istul Barabas [...]. Preoții sârbești din Doloave au venit la alegere cu un cortegiu de vreo 500 alegători, care cu toții au votat pentru candidatul național. Și Bartolomeiu a fost la alegere, ziua întreagă a stat într-un birt, în ceata mamelucilor și slujbașilor, între care loc de frunte ocupă și învățătorul comunal Romulus Roman[264].
 Care au fost însă motivele care i-au determinat pe preoții români să susțină și, mai mult decât atât, să promoveze candidaturile reprezentanților guvernamentali în defavoarea naționaliștilor pe care, adeseori, îi susținuseră înainte de ziua alegerii? În cele mai multe cazuri, acestea ar fi ținut de teama pierderii unor beneficii materiale asigurate de stat. Un astfel de beneficiu ar fi fost ajutorul de stat primit de preoți, care vedeau un risc mult prea mare în susținerea candidaților naționaliști, promovând, ca urmare, candidaturile guvernamentalilor[265]. Pe de altă parte, alăturat riscului de a-și pierde ajutorul de stat, unii preoți invocau și alte motive pentru susținerea guvernamentalilor sau pentru alegerea pasivității, legate de asemenea de unele interese de ordin material; astfel, un preot din Ighiu își justifica decizia de a nu a participa la alegerile din 1905 în favoarea lui Vaida-Veovod întâi pentru congruă, a doua pentru ajutorul de stat învățătoresc și a treia pentru că am o afacere financiară cu comuna, care încă nu e rezolvată și mi-i foarte adânc tăietoare de interese. Nu în ultimul rând, chiar și relațiile personale apropiate dintre preoții, învățătorii sau funcționarii români și diverși alți susținători maghiari ai guvernamentalilor făceau improbabilă susținerea cauzei candidaților naționaliști[266].
 Corupția și practica vânzării voturilor erau într-atât de răspândite încât recompensele în schimbul votului ajunseseră să fie percepute asemenea unui drept, atât de către alegătorii de rând, cât și de către cei care se remarcaseră drept „agenți” ai partidelor maghiare. În acest caz este relevantă descrierea de către un alegător a procesului electoral organizat în cercul Uzdin, din comitatul Torontal: toți românii din V. St-Mihai și în parte cei din Petrovaselo au ținut cu candidatul oficios, cu Botka Béla; ba ce e mai scandalos, alegătorii din V. Szt.-Mihai au amenințat public că dacă nu li se dă porția de mâncare – toți vor trece la candidatul naționalist, că ei nu au venit la alegeri ca să flămânzească! Îmi vine a crede că li se va fi dat – deoarece toți sân-mihaenții, 260, și-au dat voturile pentru Botka Béla[267]. O atitudine similară le-ar fi corespuns însă și preoților din Ceica, unde în 1905 Ioan Ciordaș ar fi intenționat să candideze ca reprezentant al PNR, descurajat însă de preoțime, care i-ar fi promis susținerea doar dacă le va cumpăra oroloj în turnul bisericii și fiecare alegător va primi diurn și trăsură. Și până când cu „sângele din sângele lor” au vorbit așa ca din spatele calului, până atunci pe Dési, pe jidanul francmason, l-au primit cu benderiu și muzică. Părinte Ternovane! Dési vă va cumpăra oroloj în turn[268]?
  
 Lipsa de educație politică și indiferența electoratului român
 Toate aceste relatări din presă, coroborate cu statisticile de la alegeri și cu dificultățile întâmpinate de candidații naționaliști în vederea atragerii electoratului român indică în direcția unei probleme general răspândite în rândul comunităților de români din Ungaria dualistă, la începutul secolului al XX-lea și chiar mult timp mai târziu: lipsa educației politice. De la modul în care o mare parte a electoratului român percepea alegerile, până la valoarea infimă a recompenselor pe care le aștepta în schimbul votului, majoritatea caracteristicilor comportamentului electoral demonstrează faptul că românii nu cunoșteau adevăratele consecințe ale alegerilor parlamentare. În acest context, în puține comitate problemele politice, rasiale, confesionale sau economice expuse de candidați reușeau să depășească indiferența politică a alegătorilor[269].
 Lipsa educației politice a fost demonstrată, în primul rând, de participarea la vot în anii pasivității decretate de PNR, exclusiv în ideea obținerii unor beneficii de ordin material. Ea a făcut ca românii să nu înțeleagă pasivitatea și motivele ei, așa cum fuseseră ele percepute de către liderii partidului; pe de altă parte, pasivitatea a dus la deconectarea elitei de popor și la pierderea controlului asupra acestuia, după cum admite presa românească în urma eșecului de la alegerile din 1905: rolul înalt al pasivității a fost interpretat în înțelesul cel mai prost al cuvântului, și intelighenția – pasivă și în chestiile care ar fi reclamat activitate – privea indiferentă la gloatele poporului, care mergeau la urnă, mânate dinapoi ca o turmă de dobitoace[270]. Autoritățile maghiare profitau la rândul lor de lipsa de educație a maselor electorale ale naționalităților, mizând pe izolarea lor de conducătorii politici, mita electorală și intimidarea fiind mult mai ușor de pus în practică astfel[271]. Pasivismul a avut consecințe negative pe termen lung, căci odată cu schimbarea tacticii de luptă a PNR în 1905 o mare parte a alegătorilor români l-au folosit ca motivație pentru abținerea de la vot, chiar în cercurile cu candidați naționaliști, deși adevăratele motive țineau de dorința beneficierii, în continuare, de avantajele aferente susținerii candidaților guvernamentali. O parte a acestora urmau chiar exemplul unora dintre reprezentanții păturii superioare românești; astfel, un alegător din cercul electoral Ighiu condamna atitudinea a doi mari proprietari români, care, în perioada pasivității și-ar fi declarat naționalismul înaintea tuturor românilor, dar care, odată cu decretarea activității, văzându-și periclitat câștigul uzitat la alte alegeri dietale, au dat-o pe față cu naționalitatea dumnealor[272].  
 Pe de altă parte, neparticiparea la procesul electoral poate avea multe alte motive, două dintre comportamentele asociate acesteia fiind desemnate, în limbajul de specialitate, cu termenii de „indiferență”, respectiv „alienare”. Indiferența față de procesul de votare se manifestă în cazul indivizilor pentru care victoria unui candidat sau a altuia nu are relevanță, întrucât programul politic al candidaților nu prezintă diferențe în punctele relevante pentru alegători, ei decizând astfel să nu se prezinte la urne[273]. Indiferența politică poate fi însă pusă în legătură nu doar cu menținerea unei atitudini pasive în raport cu procesul electoral, ci și cu alegerea unor diverși candidați fără o justificare ideologică. Astfel pot fi catalogați o mare parte a alegătorilor candidaților guvernamentali, care nu aveau motivații politice suficient de puternice pentru a avea conturată o opțiune electorală clar-definită[274]. Acestei indiferențe i se adăugau, desigur, acceptarea „impulsurilor” de natură materială, precum și luarea în calcul a presupuselor riscuri care însoțeau susținerea candidatului naționalist; în acest sens, un învățător român din cercul electoral Trascău își justifica votul acordat candidatului guvernamental prin faptul că șansele de câștig ale reprezentantului PNR erau reduse, decizând astfel să își acorde votul contracandidatului acestuia: văzând că și așa dl. candidat național, prin votul meu, nu ajunge la mandat, dar eu prin aceea, că i-aș fi dat votul fără niciun folos, o simțeam poate pe viață[275]! Mai mult decât atât, în unele cazuri, țăranii nemaghiari din Ungaria se consultau cu diverși avocați pentru a afla despre existența unei posibilități de renunțare la dreptul de vot, care venea la pachet cu șicane și intimidări la care erau expuși cei care îl dețineau[276].
 Alienarea este specifică indivizilor care nu votează din cauză că, deși una dintre opțiunile electorale îi este superioară celeilalte, totuși, aceasta rămâne una nepotrivită[277]. Măsura în care alienarea poate fi considerată drept un argument al lipsei de educație politică este însă discutabilă, având în vedere că alegătorul are capacitatea, mai mică sau mai mare, de a interpreta mesajele transmise de candidați, alegând în mod conștient neprezentarea la alegere, tot ca o formă de activitate electorală. Acesta era cazul unui preot greco-catolic din cercul Beiuș, care în 1906 decidea să se abțină de la alegeri, în lipsa unui candidat al cărui program să îl fi satisfăcut, chiar în condițiile candidaturii unui reprezentant al PNR și în cele ale calității sale de fost aderent al programului independentist: la partidul independentist m-am aliat din principiu, şi nu m-am retras de acolo, până ce nu m-am convins că întrebuinţează mijloace nevrednice pentru ajungerea scopului partidului. Atunci însă am avut curajul civic să mă declar tot în „Tribuna” că eu nu mă mai amestec în politica militantă de zi, până la timpuri mai cinstite. Cum că n-am intrat încă în partidul naţional român, are cauze multe, dar neegoiste. Purtarea bruscă şi nevrednică a unora din partid îmi face asta şi azi peste putinţă [...][278]. 
 Înaintea publicării unor cercetări amănunțite cu privire la comportamentul electoral, opinia generală se învârtea în jurul ideii că, asemenea elitelor lor, cetățenii de rând ai statelor votau pe baze ideologice, conturându-și astfel preferințe și viziuni politice diverse. Studiile ulterioare au demonstrat însă că votanții nu sunt determinați ideologic, fiind, de cele mai multe ori, neinteresați de viața politică[279]. Ca o altă formă a lipsei de educație politică a electoratului român poate fi identificată însăși atitudinea acestuia din cadrul alegerilor și capacitatea redusă de înțelegere a discursurilor electorale. În acest sens, românii din cercul electoral Radna, ascultând discursul electoral al candidatului guvernamental Gyula Vancsó, în traducerea unui alt român din mulțime, reacționau prin aclamații: strigau bieții români „trăiască”, dar nu Vancso, ci cel ce vorbea [...]. Bietelor guri-cască nu le era de Vancsó, cu atât mai puțin de vorbiri, ci le era de bani sunători[280]. 
 În cadrul campaniei electorale, cu cât un grup de alegători este mai ideologizat, cu atât el este mai greu de influențat. În acest context competiția electorală are să se desfășoare în special pentru atragerea alegătorilor nehotărâți, mai predispuși perspectivei schimbării votului, neutri din punct de vedere ideologic, care pot fi influențați de obiective mai pragmatice, adesea de natură materială[281]. Electoratul român s-a caracterizat prin inconsecvență și lipsă de unitate. În acest sens, după trecerea PNR la activism, o mare parte a votanților candidaților guvernamentali au migrat în direcția naționaliștilor, pentru ca, în 1910, o mare parte a votanților candidaților naționaliști să migreze în direcția guvernamentalilor[282]. În aceeași ordine de idei, la alegerile din Dobra din 1906, organizate în două runde, presa românească prezenta cazul a treisprezece români care și-ar fi dat votul candidatului naționalist, Ștefan Rozvan, în prima rundă a alegerilor, pentru ca la a doua rundă să se îndrepte în direcția taberei opoziționale[283]. La alegerile din cercul electoral Cristian, în 1905 și 1906 participau la cursa electorală aceiași doi candidați, naționalistul Nicolae Comșa și liberalul Wilhelm Gresskowitz. Dacă în 1905, Comșa avea câștig de cauză, cu un procent electoral de 51,9%, în 1906, mandatul îi era atribuit de către alegători lui Gresskowitz, cu un procent de 53%[284]. 
 Astfel de atitudini determinau Unirea să identifice în inconsecvența electoratului român de la alegeri o dovadă a lipsei de educație politică și o cauză a eșecurilor electorale repetate ale reprezentanților PNR: ei bine, cu un astfel de popor, nu se poate face politică națională [...]. Că se poate, ca al nost candidat să iasă cu o majoritate de mii de voturi la alegerea trecută, iar acumă să cadă cu tot atâtea mii, că alegătorii care, la alegerile din 1906 au luptat fanatic pentru biruința candidatului național au trecut acum în tabăra contrară fără pic de scrupul, votând în contra candidatului național cu sutele, cu miile chiar, e un fenomen ce nu are pereche în viața popoarelor conștiente de lupta ce o poartă[285]. Instabilitatea deciziilor alegătorilor români din Ungaria dualistă a rămas însă o constantă a acestora și ulterior dezintegrării Monarhiei Dualiste și a Marii Uniri din 1918. În primii ani electorali ai României Mari, electoratul românesc din Transilvania și Banat a avut preferințe diferite, toate acestea având însă un punct comun: partidul politic majoritar era mereu cel de guvernământ. Astfel, în 1919, în contextul existenței Consiliului Dirigent, PNR câștiga majoritatea voturilor. În 1919, Partidul Poporului aflat la guvernare câștiga 84 de mandate, spre deosebire de PNR, care obținea abia 23, pentru ca în 1922, PNL, aflat la guvernare, să câștige 81 de mandate de deputat, din cele 121, PNR câștigând abia 25[286].
 Alături de alți factori, unul dintre motivele inconsecvenței politice a electoratului român din Transilvania și Banat de după 1918 a fost de asemenea lipsa educației politice a acestuia, asociată condițiilor economice precare, care influențează direct procesul de dezvoltare a unei conștiințe politice independente. Acestor factori li se adăuga și „zestrea guvernamentală”, definită ca fiind numărul de voturi primit de către partidul aflat la guvernare din partea unor alegători lipsiți de opinii politice clar definite, care, în consecință, decid să voteze cu puterea, mai ales în condițiile unei situații economice nefavorabile, care nu le permite să se emancipeze și să își creeze opinii politice[287]. În acest context, în primii ani electorali ai României Mari, zestrea guvernamentală a scăzut direct proporțional cu îmbunătățirea nivelului de trai al diverselor regiuni ale țării: cea mai mică zestre guvernamentală a fost înregistrată în Banat, urmat de Ardeal, Bucovina, Vechiul Regat, Basarabia și Dobrogea[288]. Toți acești factori pot fi interpretați ca fiind determinanți ai instabilității opțiunilor electorale ale românilor nu doar după, ci și înaintea dezintegrării Monarhiei Habsburgice, în contextul exercitării dreptului de vot în cadrul Ungariei dualiste, chiar dacă în baza unui sistem electoral cenzitar.
  Criterii pragmatice în alegerea candidaților
 Deși coruptibilitatea, indiferența, lipsa educației politice și cea a stabilității deciziilor în alegeri caracterizau o parte importantă a electoratului român, acesta nu a fost lipsit, în unele ocazii, de liberul arbitru cu ajutorul căruia își contura opțiunea electorală, pe baza unor criterii mai mult sau mai puțin pragmatice. Dintre cele mai importante criterii menționate de alegătorii români în ceea ce privește alegerea unui candidat se numără proveniența și calitățile personale ale acestuia, performanța înregistrată în mandatele electorale anterioare, acolo unde era cazul, promisiunile din cadrul campaniei electorale în vederea îndeplinirii unor obiective pe plan local sau regional și, nu în ultimul rând, etnia și glasul identității naționale.
 Unul dintre criteriile avute în vedere ținea de regiunea de proveniență a candidaților, asupra lui mizând atât partidele maghiare, cât și partidele naționaliste. În privința Partidului Național Român, în cea mai mare parte, candidații săi de la alegerile din 1905, 1906 și 1910 erau originari din regiunile în care își depuneau candidatura. Majoritatea celor care câștigau mandate aveau să reprezinte comitatele în care se născuseră sau cel puțin unele învecinate acestora, acest fapt permițându-le unora dintre ei să se remarce printr-o activitate bogată la nivel local și anterior candidaturii. De altfel, originea era promovată în majoritatea campaniilor electorale, prin ideea conform căreia candidatul era, la rândul său, „unul dintre votanți”[289]. Discursurile din cadrul campaniilor electorale mizau pe necesitatea apartenenței la regiune, mai ales în contextul în care unul dintre candidați provenea din afara acesteia. Astfel, pentru a reduce susținerea pentru George Pop de Băsești de la alegerile din Oravița din 1909, broșura electorală Oravița făcea apel la atașamentul regional al cititorilor săi, prin formule precum Jos cu străinul ardelean!, vorbind în același timp, despre originile locale bănățene ale contracandidatului său, Iosif Siegescu[290]. În cadrul campaniei electorale din 1901, Ion Ciocan vorbea atât despre calitatea sa de fost reprezentant al Năsăudului, cât și despre aceea de locuitor al regiunii, candidând împotriva unui străin, popularizând sloganul Nu-ți da votul! Nu-ți pune soarta în mâna străinului[291].
  În rândul electoratului exista ideea generală potrivit căreia profilul politicianului implica un talent înnăscut, el având un comportament și o atitudine aparte în societate. Perioada de la sfârșitul secolului al XIX-lea marchează un proces de profesionalizare a clasei politice, care a implicat și acumularea de cunoștințe în domeniu. Pentru tinerii politicieni, mediul propice inițial de pregătire în vederea unei viitoare cariere politice era familia, care avea adeseori influență asupra vieții politice de la nivel local sau regional. Cu timpul a început și conturarea unei identități colective, profesionale, a politicianului ungar, care începea să se diferențieze de celelalte categorii socio-profesionale. În contextul procesului de creare a unei auto-percepții a politicianului ungar despre sine însuși, la începutul epocii dualiste el deținea ideea conform căreia rolul său era acela de a influența și controla opinia publică, iar nu cel de a respecta sau de a se conforma dorinței acesteia. Odată cu trecerea timpului, însă, acest lucru devenea imposibil, iar clasa politică tot mai ușor de controlat, prin intermediul educației și al mass-mediei. Opinia publică, în acest context, devine extrem de importantă pentru politicianul preocupat de imaginea sa[292].
 În privința calităților personale ale candidatului și a perceperii sale de către electorat, candidații guvernamentali români au avut adesea câștig de cauză din acest punct de vedere, cel mai relevant exemplu fiind cel al lui Ion Ciocan, votat ca reprezentant al Năsăudului în nenumărate rânduri. El era perceput atât de către români, cât și de apartenenții celorlalte națiuni ca având o serie de atuuri, printre care originea grănicerească, apartenența la greco-catolicism, precum și caracteristici personale precum inteligența, autoritatea sau capacitatea de a profita de oportunități. Acestea erau, de altfel, caracteristici ale unui grup exclusivist, suprapus zonei fostei granițe năsăudene, care lua mereu în considerare cultivarea unei duble identități, naționale și locale, specifice zonei[293]. Ca urmare, pentru alegerea lui Ion Ciocan, românii din Năsăud abandonau pasivismul la alegerile din 1896, mandatul fiind recâștigat de către acesta și în 1903, 1905, 1906 și 1910, chiar și în condițiile candidaturilor din 1906 și 1910 ale unui reprezentant al PNR. În acești ani electorali, Ciocan a glisat de la un program liberal (guvernamental) la unul constituțional (opoziția moderată), pentru ca la ultima sa candidatură din 1910 să fie inclus pe listele Partidului Național al Muncii. 
 Popularitatea lui Ciocan este argumentată chiar și de faptul că, în cadrul alegerilor din Năsăud din 1905, liderii locali naționaliști au fost de acord, cel puțin pentru o perioadă, cu ideea ca acesta să fie unicul candidat al cercului, chiar și în calitate de reprezentant al liberalilor maghiari. În urma unei conferințe organizate în 16 ianuarie, fruntașii naționaliști români ai cercului decideau să nu ofere candidatura niciunui român împotriva lui Ciocan, pe baza unor garanții făcute de acesta din urmă privind o serie de obiective locale ale comunității românești năsăudene[294]. Deși ulterior avea să fie anunțat candidat din partea PNR Vasile Pahone, acesta s-a retras în final, înainte de alegeri.
 Nicolae Șerban este un alt exemplu în privința importanței calităților personale ale candidatului, care îi determinau pe alegători să își contureze opțiunea electorală. Chiar mai mult decât Ciocan, se poate considera că Șerban s-a bucurat de susținerea electoratului românesc, în contextul în care în 1906 el avea să gliseze de pe listele partidelor de guvernământ pe cele ale PNR. Astfel, în condițiile în care el a beneficiat de sprijinul partidelor maghiare la alegerile câștigate în 1892, 1896, 1901 sau 1905, acesta a încetat cu siguranță odată cu depunerea candidaturii cu program naționalist din 1906 în Arpaș și din 1910 în Făgăraș. Mai mult decât atât, la candidaturile sale din 1892 și 1896, Șerban candida cu program independent, cu viziuni moderate, fiind inclus oficial pe listele Partidului Liberal abia la alegerile din 1901[295]. 
 Candidatura lui Șerban asigura prima alegere de deputat a unui naționalist român în cercul electoral Făgăraș, în 1910. Tot în 1910, în fața alegătorilor fostului său cerc electoral, Nicolae Șerban justifica renunțarea la candidatura din Arpaș, în favoarea lui Alexandru Vaida-Voevod; discursul său era reflecția încrederii și simpatiei de care se bucura în rândul alegătorilor români, care îl votaseră în numeroase cicluri electorale, indiferent de partidul din partea căruia candidase: pentru ca să putem avea în ambele cercuri ale comitatului nostru doi deputați români, am cedat conferinței naționale cercul acesta, ca să-l dea celui mai aprig și mai neobosit coleg al meu, lui Dr. Vaida-Voevod, pe care-l vedeți de față. Fiți și lui sprijinul, fala și bucuria, care mi-ați fost mie în 18 ani și care îmi veți fi și pe viitor, căci eu nu mă despart de voi, rămân tot al vostru, precum am fost până acum[296]. Așadar, dincolo de corupție și de influențarea votului, factorul personal conta și el destul de mult în economia procesului de vot. În unele cazuri, precum cele ale lui Ion Ciocan sau Nicolae Șerban, alegătorii votau ani la rând același candidat, indiferent de partidul pe listele căruia candida, demonstrându-se astfel existența unei relații pe termen lung între deputat și cercul electoral[297]. 
 Reprezentarea unui cerc în multiple cicluri electorale contribuia atât la acumularea experienței parlamentare de către candidați, cât și la crearea unei tradiții a acelorași candidaturi și la posibilitatea oferită alegătorilor în direcția „răsplătirii” candidatului care își îndeplinise promisiunile făcute în campania anterioară. Cercetările din domeniul științelor politice cataloghează acest comportament electoral ca fiind specific votului economic. Acesta se referă la faptul că alegătorii sunt influențați în acordarea votului de condițiile economice de la momentul alegerii. Există mai multe modele de vot economic, printre care modelul recompensă-pedeapsă, potrivit căruia alegătorii votează candidații guvernamentali în condițiile în care consideră că starea lor economică este îmbunătățită comparativ cu trecutul. În aceeași ordine de idei, alegătorii votează cu opoziția în cazul în care consideră că starea economică s-a înrăutățit. Electoratul apelează deci la rațiune, la judecăți retrospective, pentru a-și compara starea economică prezentă, considerând guvernul responsabil pentru circumstanțele economice în care se află[298].
 Nemulțumiți de candidatul naționalist numit în cercul lor electoral, un grup de preoți din Bega-Sângeorgiu expedia o scrisoare la adresa Tribunei, în care, alăturat deciziei de a nu-l susține pe reprezentantul PNR, comunica și motivele pentru care își îndreptase voturile în direcția candidatului guvernamental, Géza Pap, reprezentant al cercului încă din 1892. În acest sens, ei lăsau de înțeles faptul că reprezentantul guvernului ar fi meritat voturile românești, întrucât satele pe care acesta le reprezentase, deși majoritar românești, erau bine dezvoltate și îngrijite de către autorități: părintele Marius Tempea, văzându-se alterat, a mers de a votat cu acela care a mântuit comuna, de a edificat o școală comunală cu 40.000 cor. etc. etc[299]. Géza Pap avea să câștige, așadar, alegerile din 1905 cu 1.104 voturi, împotriva contracandidatului său naționalist, Vincențiu Petrovici, care obținea 867 de voturi[300].
 Potrivit teoriei raționaliste de analiză a comportamentelor politice sau electorale ale indivizilor, alături de alegătorii retrospectivi se remarcă alegătorii raționali, care urmăresc mai degrabă ideea beneficiilor promise de fiecare candidat pentru următoarea perioadă legislativă. Preferințele lor sunt conturate de factori precum performanțele guvernamentale, proximitatea tematică față de partide, așteptările pentru viitor, competența liderilor partidelor și candidaților[301]. Pentru o mare parte a alegătorilor români ai candidaților guvernamentali, promisiunile îndeplinirii unor obiective pe plan local au contat în abandonarea pasivismului, pe de o parte, și chiar în abandonarea cauzei națiunii, pe de alta. În contextul unui regim și al unei organizații politice a statului combătute de o mare parte a populației, autoritățile maghiare au încercat menținerea păcii prin intermediul satisfacerii unor obiective de la nivel local. Astfel, prin îndeplinirea unor nevoi personale sau, cel mult, locale, guvernamentalii își asigurau susținerea pentru regim, care se constituise mai puțin în urma încrederii acordate de către națiune[302].
 Liderii PNR și organele de presă aferente viziunilor partidului nu înțelegeau, la începutul secolului al XX-lea, importanța și influența oamenilor politici autohtoni, rolul lor de lideri și formatori de opinie, precum și competența lor în soluționarea doleanțelor comunitare și individuale ale românilor. Ei nu înțelegeau, pentru moment, nici modul pozitiv în care erau receptați, la nivel public, deputații guvernamentali, văzându-i exclusiv prin intermediul unui filtru naționalist, iar nu luând în considerare adevăratele aspecte pozitive ale compromisului sau negocierii cu oficialitățile[303]. Ca urmare a poziției lor, candidații guvernamentali români au devenit mediatori între interesele populației românești de rând și autoritățile centrale/comitatense, facilitând acordarea de burse către studenții români, autorizații pentru diverși antreprenori, reducerea de taxe etc. Prin aceste mijloace, în cadrul campaniilor electorale, ei se bucurau de sprijinul populației. Pragmatismul era cel care predomina de asemenea în discursurile electorale în cadrul cărora guvernamentalii puneau mai puțin accent asupra interesului național general, concentrându-se asupra obiectivelor economice, educaționale sau sociale de pe plan local și regional[304].
 Nu de puține ori alegătorii români au susținut cauza candidaților guvernamentali, invocând tocmai problemele locale și regionale pe care aceștia promiteau să le rezolve, în defavoarea obiectivelor generale ale națiunii române avute în vedere de către liderii PNR. La alegerile din Luduș din 1905, un corespondent al Tribunei deplângea situația mișcării naționale din cerc, unde, pe lângă lipsa unui candidat naționalist, reprezentantul guvernului ar fi întrunit numeroase voturi din partea românilor, unul dintre votanți fiind chiar președintele clubului național român, preotul Vasile Suciu. Alături sunt menționate numele unor preoți greco-catolici care au votat cu candidatul guvernamental și chiar numele lui Marius Elekes, cel care a fost și la conferința din Sibiu, unde a auzit cu urechile lui propri că s-a decretat activitatea [...]. Într-un număr ulterior al Tribunei, Marius Elekes venea cu o serie de justificări în ceea ce privește susținerea candidatului maghiar: când m-am pus în coînțelegere cu candidatul guvernamental din cercul Luduș am dovedit-o că sunt român adevărat, căruia îi zace la inimă interesul și bunăstarea poporului său, am făcut-o pentru comuna și biserica mea, care are lipsuri [...]. Parcă principiul nostru este ca să ne validăm pe toate terenurile, să câștigăm și la nici un caz să nu pierdem din puținul ce-l avem. Condus de principiul acesta, pentru binele comunei și al bisericii mele am stat cu candidatul guvernamental – nefiind candidat român – față de un jidan kossuthist [...]. Sunt liniștit în conștiință și mândru că am putut face ceva pentru comuna și biserica mea. „Scopul sfințește mijloacele”[305].
 În alte cercuri electorale, chiar și în condițiile existenței unor candidați români naționaliști, unii alegători ar fi fost îndemnați de către preoți în vederea susținerii candidaților guvernamentali, tocmai prin apelul la obiectivele de pe plan local ale acestora. În Boroșineu, în ziua alegerilor, românii din Sălăgani se prezentau la urne fără preot sau învățător, care i-ar fi îndrumat să îl susțină pe candidatul guvernamental, invocând deziderate mult mai pragmatice decât cele naționaliste: i-am întrebat pe oameni că cum a venit Romul Popoviciu ca preot să-i sfătuiască pe ei să se abată de către candidatul român. A răspuns că Romul Popoviciu s-a exprimat în fața lor că Suciu multe a promis și nimic nu va face; că nu Suciu le va face lor fântână să le aducă apă în sat și nu de la Suciu cumpără ei apă, ci de la proprietarul mare de pământ[306].
  Identitatea națională și atașamentul față de partid
             Chiar și în contextul numărului mare de mărturii referitoare la candidații guvernamentali, români sau nu, câștigători ai mandatelor cu ajutorul voturilor românești, nu trebuie neglijat faptul că, în perioada 1905-1910, PNR a reușit să trimită în Parlamentul de la Budapesta un număr de 28 de deputați. Cum au reușit aceștia să câștige alegerile, în condițiile nefavorabile conturate, pe de o parte, de sistemul electoral și de aparatul de stat caracterizat de corupție, iar pe de altă parte, de lipsa conștiinței naționale a electoratului român dominat, în mare măsură, de pragmatism local? Ce a făcut diferența între alegătorii români de la Moravița din 1906, care votau în favoarea candidatului maghiar, în schimbul alcoolului[307], și un funcționar român din cercul electoral Făget, care înainte de alegerile din 1906 decidea să demisioneze pentru ca, devenind „liber”, să poată susține cauza candidatului național român[308]? 
             Am menționat deja câteva detalii despre teoria raționalistă a comportamentului politic sau electoral, conform căreia alegătorul se informează, conturează strategii și este adesea influențat de mesajele din campania electorală în luarea deciziei. Alături de aceasta, teoria deterministă privind analiza comportamentului electoral presupune că individul este influențat în luarea deciziei electorale de contextul structurilor sociale cărora le aparține. În acest sens, campania electorală în sine are efecte minime, fiind importantă doar în contextul existenței unor atitudini latente până la momentul respectiv[309]. Ca o completare a acestei teorii, deficitară în explicarea schimbărilor opțiunilor electorale care se petrec din când în când, cercetătorii au alăturat determinismelor sociale și o componentă psihologică și o identificare a individului cu partidul în conturarea unei opțiuni electorale stabile în timp. Astfel, indivizii ajung să se identifice cu un partid politic la fel cum o fac în cazul religiei sau al grupului etnic din care fac parte. Identificarea este una pe termen lung, iar ea persistă chiar și când indivizii votează, din diverse motive, un candidat al partidului de opoziție[310].
 Definiția clasică a identificării cu partidul vorbește despre un simț al unui atașament personal pe care individul îl simte în legătură cu partidul ales de el[311]. Alegătorii au atașamente pe termen lung față de diverse partide, indiferent de candidații sau subiectele abordate în diferitele campanii electorale. Deși ei mai oscilează, din când în când, în direcția candidaților altui partid, pe termen lung ei vor alege mereu partidul față de care au dezvoltat atașament. Dincolo de faptul că ajută la conturarea alegerilor electorale ca urmare a loialității, atașamentul față de partid se definește printr-un întreg set de valori prin intermediul cărora sunt filtrate informațiile pe care alegătorii le primesc. Este o perspectivă din care sunt interpretate fapte și idei, legate chiar de viața politică. Identificarea cu partidul face posibilă predictibilitatea atitudinii unui votant, fie privind evaluarea candidaților din cadrul campaniei electorale, fie privind poziția luată față de diverse subiecte[312]. Astfel, românii care dezvoltau un atașament identitar față de PNR erau favorabili, în general, candidaților partidului și aveau, în cea mai mare parte, opinii similare acestora în privința subiectelor dezbătute în cadrul campaniei electorale.
 Atașamentele față de partide încep să se dezvolte încă din copilărie, având o legătură foarte strânsă cu opiniile părinților, ele fiind aproape similare religiozității. Alte teorii pun bazele atașamentului față de un partid în teoria identității sociale, astfel încât indivizii ajung să se identifice cu un grup, iar relația dintre respectivul grup și partid (națiunea – partidul național) se referă la faptul că alegătorii vor dezvolta un atașament față de organizarea politică potrivit identității lor sociale. Atașamentul față de partid se dezvoltă, așadar, aproape inconștient, fiind bazat mai mult pe afect decât pe cunoștințe, mult mai predispus rezistenței la testul timpului[313].
 Pentru a atrage voturile electoratului român, membrii și candidații Partidului Național Român au mizat, în cadrul tuturor campaniilor din 1905, 1906 și 1910, pe etnie, făcând apel la identitatea națională și la problema alterității. Astfel, în preajma alegerilor de după trecerea la activism, accentul era pus nu atât asupra ideologiei sau a programului politic, cât a etniei candidaților, ca un argument al necesității incontestabile de alegere a acestora. În articolele din presa românească existau românul și străinul: dacă e vorba ca alegătorul român să meargă la urnă și să voteze, atunci datoria lui națională este să nu dea ajutor străinilor, care n-au pricepere și inimă pentru necazul lui, ba-l urăsc și-l disprețuiesc, ci să-și dea votul pentru cei care au simț și bunăvoință către el. Si cine pot fi aceștia, dacă nu românii[314]? Glasul identității naționale ar fi fost și cel care i-ar fi determinat pe unii alegători români să își reconsidere opțiunile de vot influențate inițial de interesele de ordin material: un țăran – ni se spune – luase o sută de coroane mită. Ducându-se acasă, nevasta și copiii, deși abia aveau ce să mănânce, l-au cumpănit să meargă să dea îndărăt banii lui Iuda...”nici cei de acasă, nici sufletul nu mă iartă să primesc bani pentru vot...nu pot să nu votez cu sângele meu, iată banii, domnule” a zis omului de încredere al candidatului ungur. Acesta i-a răspuns: „eu banii îndărăt nu-i primesc, ce am dat, este dat. Dumneata fă însă ce vrei!”... Putea deci să ţină bani şi să voteze cum îi place. Totuşi, el banii i-a pus pe masa „corteşului” şi a ieşit uşurat şi a votat apoi fericit cu –   românul[315].
  Pentru majoritatea indivizilor, atașamentul resimțit pentru un anumit partid este acompaniat de antipatia manifestată pentru partidul aflat în opoziție[316]. În acest sens, dacă în cazul românilor aderenți ai PNR au existat constant atitudini negative față de candidații și adepții partidelor de opoziție, în cazul românilor votanți ai acestora din urmă, atitudinile de acest fel s-au manifestat mai puțin. Explicația stă, printre altele, în lipsa atașamentului față de partidele maghiare, votul fiind influențat, în multe situații, de elemente extrinseci. Nu de puține ori presa descrie atmosfera care domina în rândul alegătorilor români ai candidaților maghiari, marcată de remușcare și deziluzie, în comparație cu cea specifică grupurilor de români votanți ai PNR, dominată de veselie și însuflețire națională.
 În general, aceste sentimente negative resimțite față de opoziție și cele pozitive resimțite față de partid sunt rezultatul atașamentului față de partid văzut nu atât ca grup, cât ca și simbol[317]. Astfel, în timp ce atuurile candidaților guvernamentali români erau dependente de calitățile lor personale sau de programele politice caracterizate de prezența obiectivelor locale, ceea ce atrăgea electoratul român în direcția reprezentanților PNR nu era atât persoana candidaților, cât aderența lor la partidul național. Excepție fac personalitățile de seamă ale partidului, precum Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Vlad sau Iuliu Maniu, care, dincolo de poziția de lideri ai PNR, erau apreciați și pentru activitatea individuală în plan politic. În aceeași ordine de idei, nu trebuie neglijate nici excepțiile în care alegătorii și-au manifestat nemulțumirea față de candidatul propus de partid. În general aceasta se manifesta mai ales în rândul păturilor superioare ale populației românești din diferite cercuri electorale[318]. Astfel de atitudini au devenit însă mult mai răspândite după 1918, multe dintre candidaturile reprezentanților PNR fiind respinse de alegători în cadrul campaniei din 1919, răspunzându-li-se cu desemnarea unor candidați independenți cu program național, aleși în urma consfătuirii electoratului[319].
              Concluzii
             Comportamentul electoral al românilor din Monarhia Austro-Ungară este un subiect istoriografic cu un potențial semnificativ. Cercetarea sa este importantă nu doar în ceea ce privește atitudinile de vot, ci și în ideea în care el constituie unul dintre puținii indicatori cu privire la ideile politice ale populației românești. Puține, dar cu atât mai prețioase sunt sursele istorice care ne oferă informații în această privință, printre care cele mai importante sunt statisticile electorale, coroborate cu relatările din presă. În urma analizării acestora, concluzia potrivit căreia atitudinea de vot a românilor din Ungaria dualistă a fost influențată atât de pragmatismul local, cât și de identitatea națională, necesită o serie de lămuriri suplimentare.
             Comportamentul electoral al românilor din Ungaria dualistă nu s-a suprapus întru totul solicitărilor și îndemnurilor lansate de către liderii PNR. Cel mai evident argument în acest sens este faptul că, deși liderii naționaliști decretau pasivismul în 1881, atât în ceea ce privește depunerea candidaturilor pentru alegerile parlamentare, cât și participarea la vot, alegătorii români aveau să fie o prezență constantă la urnele electorale de-a lungul întregii perioade dualiste. Așadar, în perioada pasivismului, PNR a avut o receptivitate destul de scăzută în rândul românilor cu drept de vot, cel puțin în ceea ce privește coordonatele oferite privind orientarea în cadrul campaniilor electorale, având în centru, de cele mai multe ori, necesitatea abținerii de la participarea la vot. De asemenea, participarea la vot nu a fost legată exclusiv de candidaturile românilor guvernamentali, în condițiile în care un număr ridicat de candidați maghiari au fost trimiși în Parlamentul de la Budapesta cu ajutorul voturilor românești.
             Motivele prezenței la vot au ținut mai puțin de conștiința politică și mai mult de lipsa de educație politică, devenită o caracteristică a electoratului român din Ungaria dualistă. Acesta nu era conștient de importanța votului, percepând procesele electorale într-un mod eronat, deschis perspectivei schimbării votului cu o serie de beneficii dintre cele mai neînsemnate, unul dintre cele mai răspândite fiind alcoolul. Corupția sistemului electoral și coruptibilitatea alegătorilor devenise într-atât de răspândită la începutul secolului al XX-lea încât românii ajunseseră să privească beneficiile materiale obținute de pe urma votului asemenea unor drepturi. Au existat însă alegeri în cadrul cărora electoratul român a luat în considerare alte criterii în conturarea opțiunii electorale. În cazul alegerii multora dintre candidații guvernamentali, accentul a fost pus asupra calităților personale ale acestora, a provenienței lor, a performanțelor mandatelor din trecut sau a obiectivelor locale care urmau să fie îndeplinite conform programului politic. Adesea, candidații naționaliști români au avut de pierdut în fața guvernamentalilor, iar pragmatismul local a primat asupra idealului național enunțat de liderii PNR, prea abstract pentru a putea fi asumat de electoratul român compus, în mare parte, din țărani analfabeți.
 Pasivismul a făcut dificilă crearea unei conexiuni între liderii PNR și alegătorii români ai Ungariei dualiste, efectele acesteia fiind vizibile și la nivelul conștiinței naționale încă slab dezvoltate a românilor, la începutul secolului al XX-lea, după cum remarcau și organele de presă românești: limba, originea, religia în sine sunt o materie inertă, la care în zadar te provoci în luptele electorale, căci dacă lipsește duhul vieții – conștiința națională – la vreun alegător, e destul să vadă arginții sclipitori și de trei ori te va lepăda[320]. Toate mijloacele de „cumpărare” a voturilor nu au făcut decât să neutralizeze voința opiniei publice, în așa fel încât principiile au fost înlocuite de interese. Acest fapt a fost posibil pe fondul existenței unei caracteristici importante a acelei părți a societății Ungariei dualiste formată din minorități etnice: lipsa unei identificări emoționale și a unui atașament față de stat[321]. 
 În cazul alegătorilor celor 29 de candidați naționaliști ai PNR dintre 1900 și 1918, identificarea emoțională, dezvoltarea conștiinței naționale și atașamentul s-au dezvoltat nu în legătură cu statul ungar, ci cu Partidul Național Român. Identitatea națională a fost cea care a primat în cazul acestora, astfel încât, reprezentativitatea electivă a PNR a fost, în unele circumscripții electorale, suficient de ridicată pentru a pune probleme serioase candidaților guvernamentali maghiari învinși. Pe măsura trecerii timpului și a formării unei experiențe electorale mai bogate, candidații naționaliști și electoratul român ar fi avut șanse favorabile creării unei conexiuni mai strânse care să permită, în cele din urmă, primatul identității naționale asupra obiectivelor de natură personală sau locală. Alegerile din 1910 și puține alte procese electorale organizate în anii următori aveau să fie însă ultimele la care au luat parte românii din Ungaria dualistă, al căror ideal național a fost poate îndeplinit, în 1918, chiar înainte de a fi conștientizat.
 

     Majorități, minorități și identitate regională.
 Imaginea românilor despre maghiarii
 din Transilvania în perioada interbelică[322]
  Luminița Ignat-Coman
    Imaginea românilor despre maghiari și a maghiarilor despre români a fost expresia raporturilor politice dintre aceste două etnii, considerate unul dintre cuplurile imagologice de referință ale Europei. Viziuni opuse despre istoria provinciei au generat polemici între români și maghiari, fiecare parte utilizându-și toate energiile pentru a-și demonstra drepturile istorice asupra Transilvaniei.[323] O perioadă intensă din acest punct de vedere este, fără îndoială, epoca interbelică. Naționalismul românesc a prezentat Transilvania ca miez al civilizației românești și o parte importantă a moștenirii istorice și naționale. Din această perspectivă, Unirea din 1918 a primit semnificația unei mari realizări pentru români în opoziție cu perioada anterioară, a apartenenței la Imperiu, despre care s-a scris că a reprezentat un vis urât.[324] În contrast, maghiarii au considerat Trianonul o tragedie colectivă, iar situația rezultată în urma lui una provizorie. Schimbările majore și inversarea rolurilor, fosta majoritate devenind minoritate și vice-versa, a făcut ca relația să fie marcată în această epocă de sinuozități, accentuarea diferențelor, competiție. Felul în care românii i-au vazut pe maghiari poartă amprenta imposibilei reconcilieri dintre aceștia, într-o perioadă marcată de schimbări fundamentale pentru ambele etnii. 
 Articolul de față este consacrat analizei imaginii românilor despre maghiari imediat după realizarea Unirii și includerea Transilvaniei în noul stat creat, România Mare. Vom examina principalele teme care structurează viziunea românilor cu privire la maghiarii din Transilvania,  punctând totodată relația dintre majorități și minorități, suprapusă tranziției la o societate diversă în care prezența minorităților este una importantă, o societate în care națiunea se schimbă, iar naționalismul devine principiu normativ.
 Cercetarea are la bază în principal articolele publicate în revista Țara Noastră, organul de presă al Asociațiunii pentru literatura românilor și cultura poporului român, în primul său an de apariție, publicație aflată mult timp sub redacția marelui poet și a proeminentului om politic Octavian Goga. Istoria minorității maghiare din Transilvania, evoluția politică a acestei comunități, și, în general, relațiile româno-maghiare sunt lucruri foarte bine reprezentate în istoriografie. Ca atare, articolul de față sintetizează modul în care românii din Transilvania îi privesc pe maghiarii de aici imediat după realizarea Unirii cu Transilvania, contextualizând și punctând circumstanțele relevante din punct de vedere istoric.
 Sfârșitul Primului Război Mondial a forțat comunitatea maghiară din Transilvania să-și redefinească statutul și locul, o sarcină dificilă din perspectiva faptului că au considerat situația drept provizorie și Tratatul de la Trianon profund nedrept. Anul 1918 a avut o semnificație profundă pentru ambele etnii, presupunând inversarea statutului și rolului românilor și maghiarilor din Transilvania. Minoritățile din trecut au devenit majorități în noul stat, România, creat prin Unirea de la 1918, iar majoritatea (maghiarii) au devenit minoritate etnică. Acest statut a pus mai multe probleme, iar adaptarea la noile realități a fost complicată având în vedere schimbarea radicală care s-a produs peste noapte. Este interesant de subliniat că vorbim aici despre viziunea actualei majorități cu privire la fosta majoritate, ceea ce presupune, practic, raporturi de putere inversate.
 Perioada imediat următoare Unirii nu poate fi privită unitar din perspectivă politică. Toate politicile statului au avut un impact direct asupra evoluției minorităților, cea mai importantă dintre acestea fiind cea maghiară. În mod evident există o distincție clară între prima și a doua decadă a perioadei interbelice. Anii imediat următori Unirii (decada 1920-1930), dominați de liberali, sunt, în general, marcați de realizarea unirii legale, unde noțiunea de bază este aceea de egalitate a cetățenilor și respingere a necesității drepturilor specifice minorităților.[325] În ciuda acestui ultim aspect, caracterizarea generală a perioadei este nota liberală. Așa după cum subliniază Katherine Verdery, în practică, paradoxul a constat în faptul că anumite politici ale guvernelor care s-au succedat au tins, implicit, spre asimilare: excluderea limbilor minoritare din discursul public, reducerea constantă a numărului de școli și denumiri de locuri în acele limbi, presiunea de a scrie numele de familie după ortografia românească etc. Minorităților li se pretindea să acorde loialitate primordială țării în care își duceau existența și să renunțe la legături mai profunde cu țările de care aparțineau din punct de vedere etnic.[326] La începutul anilor 1920, demograful român Sabin Manoilă a sugerat ministrului educației că era nevoie nu de o politică de agresiune, ci de asimilare pașnică, ceea ce fixa ca atitudine necesară față de minorități dogma asimilării.[327]
 Cea de-a doua decadă, respectiv anii 30, în schimb, sunt anii în care în România, ca dealtfel în multe țări din lume, s-a înregistrat o creștere progresivă a sentimentului naționalist, având drept punct culminant extremismul și instalarea regimurilor autoritare sub presiunea mișcărilor de extremă dreaptă.[328] În acest context, discursul cu privire la minorități a devenit fără îndoială unul radical, îmbrățișarea naționalismului integral ca filosofie principală având impact direct asupra atitudinii cu privire la minorități. Singura diferență notabilă este că alte minorități sunt vizate cu prioritate în această etapă.
 În statul nou creat după Unire, drepturile minorității maghiare au fost stabilite în baza a două tipuri de documente: pe de o parte tratatele internaționale și, pe de alta, cele interne, în special Constituția adoptată în 1923. Viziunea românilor ardeleni cu privire la constituirea statului a fost expusă în Rezoluția Marii Adunări de la Alba Iulia, care, la articolul III, punctele 1și 2, prevedea: 1. Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc. 2.Egală îndreptățire și deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.[329] Fundamentul noului stat a fost, cel puțin principial, cel al deplinei libertăți naționale și al unui tratament echitabil pentru minorități. În realitate, România Mare în plină construcție nu a rămas fidelă acestor principii, care s-au dovedit foarte greu, chiar imposibil de aplicat, deși erau congruente cu prevederile prezente în Constituția adoptată în anul 1923. Constituția, conținând de asemenea principii democratice, a declarat egalitatea tuturor cetățenilor, indiferent de etnie, însă nu a reușit să cuprindă în mod real puținele drepturi ale minorităților.[330] Tratatele internaționale au creat nemulțumiri în rândul comunității maghiare, nefiind acceptate sau fiind privite ca provizorii. În acest cadru general, evoluția comunității maghiare a fost marcată de neacceptarea situației, o sursă de permanentă tensiune care se răsfrânge direct asupra imaginilor reciproce româno-maghiare. Modul în care s-au privit reciproc cele două etnii și reflecția în ochii celuilalt au influențat profund construcția propriei identități în noua realitate creată după Unire.
             În termenii identității, cei mai importanți factori care au divizat etniile maghiară și română au fost limba și religia. Maghiarii din Transilvania erau fie catolici, fie aparțineau uneia dintre confesiunile protestante. Românii se identificau în primul rând ca aderenți ai creștinătății orientale, ai ortodoxiei. Segregarea religioasă s-a suprapus în mod semnificativ peste diferențele etnice și lingvistice sau cele cu privire la tradiții.[331] Ceea ce a divizat însă în mod fundamental cele două etnii și a contribuit la o imposibilă reconciliere dintre acestea este percepția asupra trecutului. Acest lucru a fost și mai vizibil în perioadă interbelică, atunci când politica românească față de comunitatea maghiară era o mixtură de abordări diferite, toate însă supuse eșecului pe termen mediu și lung: asimilare culturală/discriminare legală.[332] 
  Teme ale discursului românesc despre maghiari după Unire
 Filosofia naționalismului integral, unitatea teritoriului ocupat de români în mod exclusiv, glorificarea trecutului și națiunea intangibilă, proiectată să construiască un viitor măreț[333] au fost dogme care au imprimat note particulare discursului românilor despre maghiari într-o Românie Mare aflată în construcție. În dezacord profund cu aceste dogme apare trecutul, care indică decalajul dintre unde suntem și unde am fi putut fi dacă nu eram atâta vreme sub stăpânire maghiară, dar și alte idei suprapuse, alterarea purității etniei datorită conviețuirii îndelungate sau rămânerea în urmă din punct de vedere cultural: „Suntem în fața ravagiilor sufletești pe care le-a produs în Ardeal apăsarea ungurească de atâta vreme. Este psihologia acelei mixturi intelectuale care s-a născut din încrucișarea cu cultura maghiară (...) este Budapesta care se răzbună (...) Înfrântă și umilită de oștile noastre, putreda cetate s-ar părea că vrea să ne facă rău prin această penetrație postumă.”[334]
 Într-o societate fluidă, în anumite contexte, pe fondul unor nemulțumiri și așteptări neîndeplinite, în Transilvania, anumite grupuri au vehiculat și reversul: „Era mai bine sub unguri”[335], având în vedere surprizele inoportune precum: corupția generalizată, înăbușirea regionalismului și ignorarea intereselor regionale, un centralism exacerbat, marginalizarea unor oameni politici din Transilvania în viața politică de la centru, uzanțe europene cvasinecunoscute în politica românească, aspecte evidente mai ales după trecerea lunilor de miere ale Unirii.[336] Pornind de la această realitate, o serie din articolele publicate în revista Țara Noastră sunt axate pe demontarea acestui mit, atribuit acelor grupuri care promovau regionalismul sau nu au dorit cu adevărat Unirea cu România. 
 Din punct de vedere cultural, influența maghiară în Transilvania a fost redusă la regres, stagnare, fiind expresiv asimilată unei temnițe intelectuale: „Adăugaţi la toate aceste ravagiile metodice ale culturii ungureşti în minţile noastre. S-ar putea scrie întunecate tragedii, ca să se înţeleagă groaznica temniţă intelectuală în care am tânjit, picurarea continuă a otrăvurilor străine care au falsificat un patrimoniu de gândire şi au produs o mentalitate hibridă cu toate consecinţele ei.”[337] Este o continuare a ideii vehiculate frecvent și în perioada anterioară, una dintre cele mai puternice nemulțumiri ale românilor, frânarea dezvotării lor culturale.
 Revista Țara Noastră (1907-1938), săptămânal care a apărut la Sibiu (1 ianuarie 1907-22 nov 1908), Cluj (15 oct. 1922-febr. 1926), Cluj și București (1927-1938) a publicat atât articole politice cât și versuri, proză, teatru sau traduceri, nota particulară fiind dată de accentele naționaliste.[338] Majoritatea articolelor publicate în această revistă prezintă românii și maghiarii din Transilvania ca fiind dușmani ireconciliabili, minoritățile în general și maghiarul în mod special este prezentat ca o sursă de neliniște și îngrijorare, manifestând constant atitudini provocatoare. Ca atare, o polemică continuă purtată și prin intermediul presei este generatoare de tensiune prin faptul că fiecare atacă valorile și tradițiile celuilalt. Realitatea Transilvaniei a fost analizată în această publicație ca o ciocnire a civilizațiilor, chiar dacă, pe alocuri, putem regăsi recunoașterea eforturilor comune de reconciliere venite dinspre ambele părți,  având drept corolar transilvanismul, doctrina culturală ce se prezenta ca o sinteză particulară a condițiilor istorice, culturale și economice comune.[339] Însă, în ansamblu, relațiile dintre români și maghiari sunt prezentate ca fiind marcate de neîncredere, suspiciune, brutalitate chiar. Ca atare, portretul maghiarului în articolele publicate în primii ani după Unirea cu România este unul în care predomină notele negative. Maghiarul este un potențial trădător, orientat spre Budapesta și loial acesteia, necceptând situația și oscilând între atitudinile de inferioritate dublate de victimizare și cele de superioritate, dar mereu nemulțumit și dornic de revenire la situația anterioară războiului. Analizând articolele revistei putem desprinde câteva teme, expresii ale viziunii românilor cu privire la maghiarii din Transilvania după realizarea României Mari. 
  Maghiarul incapabil de adaptare la noile vremuri
 Prima temă și poate cea mai invocată cu privire la maghiari după Unire se referă la incapacitatea acestora de a se adapta vremurilor în schimbare, atât datorită influenței maghiarilor din Ungaria, a Budapestei, față de care exista suspiciunea unei loialități primordiale, cât și datorită unei incapacități structurale a acestei etnii și a speranței că statutul său de minoritate etnică în Transilvania va fi unul provizoriu. Atitudinea maghiarilor imediat după Unire, de pasivitate și izolare, a survenit pe fondul lipsei de orizont și angajare, de neacceptare a situației schimbate radical după încheierea războiului mondial. Ca urmare, din perspectiva românilor, maghiarii se aflau în depresiune sentimentală[340], adoptând ca dogme comportamentale protestele și critica,[341] pe fondul succesiunii unor stări și atitudini contrastante: „Trecând zilele de înfricoşare ale războiului, intelectualii unguri de aici au afişat o pasivitate după care mocnea revolta, iar mai târziu în măsura în care s-au desmetecit din teroarea lor închipuită, în loc să pipăie noua situaţie ca să se adapteze la ea, confundând toleranţa cu slăbiciunea, par a mări zi cu zi distanţa între ei şi ţara care-i adăposteşte. Nici un plan constructiv nu se întrevede din gesturile lor de protestare, care din ce în ce se înmulţesc. Ei păstrează rolul lor de maghiari în exil şi în vreme ce dela Budapesta se întreţine mirajul revanşei, aici braţele se încrucişază şi ochii privesc în extaz peste hotar...”[342]
 Incapacitatea maghiarilor de a se adapta vremurilor în schimbare a fost din punct de vedere românesc și o consecință a educației primite, în măsura în care sistematic le-a fost inoculat visul mărețului imperiu care va dăinui mereu, iar grație ideilor de acest fel au considerat că situația lor din perioada interbelică nu este doar foarte nedreaptă, ci și limitată:(...) „Ungurii - grație unei educații seculare ultrașovine, nu pot să înțeleagă spiritul vremii. Visurile lor barbare nu s-au vaporizat nici de forța formidabilei legături morale, pe care le-a aplicat-o Antanta. Ca un pisc care supraviețuiește o lume demult scufundată stăruie Ungaria.” Tema Ungariei mutilate apare sistematic conturată de comunitatea maghiară de pretutindeni, dar folosirea ei de către maghiarii din Transilvania după 1918 este notată în articolele de presă ca fiind excesivă. Putem aminti că este o expresie care nu și-a pierdut nici astăzi actualitatea, maghiarii din Ungaria invocând și în prezent această sintagmă, la ocazii comemorative, așa cum este Tratatul de la Trianon.[343] 
 Așa cum subliniază autorii analizelor politice publicate în paginile revistei, retorica fiecărui guvern român a fost considerată profund anti-maghiară de către minoritatea maghiară din Transilvania, așa-numitul proces de românizare și de armonizare a diferențelor regionale a fost perceput ca fiind îndreptat împotriva etniei maghiare, fiind considerat mult prea agresiv și rapid.[344] Datorită inversării rolurilor și datorită faptului că s-au aflat atâta timp în postura de minoritate etnică, românii ardeleni pretindeau că dețin o sensibilitate aparte și multă înțelegere față de condiția de minoritar și că atitudinea lor era una pacifistă: „după o ură seculară noi am venit în fața apăsătorilor de ieri cu ramura de măslin.”[345] Percepțiile diamentral opuse sunt vizibile și în practică, având în vedere că lucrurile nu erau deloc simple.[346] 
 Trecutul perceput ca injust și neacceptarea situației din prezent de către maghiari au fost alți factori separatori între cele două etnii, marcând atitudinea românilor față de minoritatea maghiară de aici în toată decada interbelică. Este o etapă tumultoasă, în care raporturile majoritar-minoritar s-au inversat nu doar o singură dată, ci de trei ori: în 1918, 1940 și 1944.[347] Așa cum indică unul dintre articolele publicate în 1923, minoritatea maghiară a adoptat pe tot parcursul perioadei rolul de comunitate în exil (maghiari în exil),[348]ceea ce sugerează identificarea cu prototipul pribeagului, ca modalitate de gestionare psihologică a unei realități inacceptabile. La polul opus unei succesiuni de atitudini mai degrabă contrare, respectiv victimizare urmată apoi de aroganță și trufie, s-ar afla atitudinea declarat binevoitoare, dincolo de provocări, a românilor față de aceștia: „Vom rămâne şi mai departe calmi şi plini de respect pentru drepturile deaproapelui, oricâte injurii ni s'ar arunca...”[349]
  Maghiarul: victima propriilor fapte
 În timp ce viața de stat după Unire a fost bazată pe asumpția de egalitate și de tratament corespunzător pentru minorități, principii prezente în Constituția din 1923, în practică lucrurile au fost mai complicate. A existat un discurs în sfera publică propagat prin intermediul presei, care avea în centru ideea că românii aveau dreptul de a se răzbuna pentru felul în care fuseseră discriminați în trecut.[350] Spre exemplu, așa-numitele campanii de românizare au fost justificate într-o serie de articole prin inversiune, prin ideea că ceea ce au făcut ei, maghiarii, le vom face și noi astăzi, când raporturile s-au răsturnat. Spre exemplu, așa-numita campanie de românizare de nume (de localități și străzi) a fost prezentată ca un act răsturnat de răutate, de care etnia română, potrivit opiniilor exprimate de jurnaliștii de la Țara Noastră, nu ar fi fost capabilă în mod structural. Dar aceasta s-a întâmplat totuși în numele  unei cutume istorice, când are loc schimbarea rolurilor, iar așa numiții sclavi deveniți stăpâni folosesc aceleași arme utilizate anterior împotriva lor: „Este vremea, credem, să se isprăvească odată cu aceste mizerii pe care temperamentul românesc le refuză. S-ar părea că dintr-un rău plasat spirit de imitaţie o seamă de-ai noştri, desfăcuţi de impulsurile sufletului popular blând şi milostiv, cred că trebuie să introducă în administrarea Ardealului gesturi şi maniere învechite, ungureşti...”[351]
 Privind în urmă, la trecut, românii asimilau situația unui vis urât, în care limba, cultura și obiceiurile lor au fost anihilate cu grosolănie: „Ce să regretăm? Brutalitatea calculată a jandarmilor cu pene de cocoş, aceşti şampioni fără rival ai manierelor elegante? Furia cu care ni se batjocoreau cu orice prilej limba românească, tricolorul românesc, credinţa românească? Porecla de valah rău mirositor, care ni se arunca de trei ori pe zi? Ce să regretăm din trecut? A fost un vis urât. A ţinut o mie de ani. Nu se va mai întoarce niciodată. S-a luminat de ziuă.”[352] Din nou se desprinde imaginea maghiarului brutal, disprețuitor, arogant și provocator. Actele considerate astăzi prea agresive de către maghiari își găsesc explicația prin ideea că românii răspund acum cu aceeași monedă, chiar dacă acest lucru nu este justificat din punct de vedere moral.
  
 Maghiarul: primejdia națiunii
 Dacă după Unire imperativul era ștergerea diferențelor regionale, o piedică importantă a reprezentat-o caracterul hibrid, vizibil mai ales în orașele de graniță, o delicată problemă politică, având în vedere persistența situației mai vechi, caracterul mixt vizibil în fiecare aspect al vieții și mai ales la nivel cultural. Orașele de graniță au imaginea unor locuri care trădează imperativul fixat după unire, cel al omogenizării. Sunt locuri ale persistenței vechiului, unde noul pătrunde într-un ritm extrem de lent și unde raporturile dintre ei (maghiarii) și noi (românii) au rămas neschimbate în ciuda evenimentelor marcante care au avut loc. Un exemplu elocvent este reprezentat de orașul Oradea, subiectul unei analize ample, publicate în paginile revistei în anul 1922: „La vechiul spirit unguresc, care trăeşte încă în sufletele băştinaşilor, la desele lor manifestări de apatie şi inconştienţă, s-au adaus un spirit nou: de căpătuială şi de acaparare. Drumul acesta este desigur cel mai greşit pe care poate să pornească acest oraş de frontieră. Cu prea multă „psihoză post bellum”, cu prea mulţi jongleuri cuprinşi de delirul grandoarei, aici, în faţa unor minorităţi cari tac şi ne judecă cu asprime, desigur că nu se vor rezolvi marile probleme menite să consolideze ideia de stat român în oraşele Ardealului, atât de streine încă. Să sperăm însă că aceste fenomene cu toată nota lor de ridicol şi exagerare, sunt de natură trecătoare.”[353]
 Dincolo de caracterul hibrid vizibil în diferite locuri și domenii, cel cultural cu precădere, alte pericole vin din imposibilitatea detașării de trecut. Maghiarul, animat de sentimente de superioritate față de români, îi denigrează în continuare pe aceștia, obținând chiar succese în acest război psihologic anti-românesc: „O carte de citire atrăgea stăruitor atenţia elevilor asupra următorului vers atribuit lui Victor Hugo: „La Roumanie, produit des fruits sans saveur, des fleurs sans odeur,  des femmes sans pudeur, des hommes sans honneur”. În astfel de împrejurări şi, dat fiind faptul că această educaţie dura ani îndelungaţi, în sufletul unora a intrat un fel de sfială nelămurită, o ruşine că sunt români. S-au lăsat influenţaţi de cele spuse, s'au descurajat, s'au demoralizat şi le a întrat în sânge conştiinţa inferiorităţii noastre etnice.” [354]
 În numeroase articole apare imaginea maghiarului rupt de realitate, oscilând între grandoare și demoralizare, neîmpăcat cu situația, prins ca într-o capcană în realitatea brutală pentru el instalată după primul război mondial, dar primejdios prin dorința de a reveni la ceea ce a reprezentat în trecut: „Poporul unguresc, crescut sute de ani într-o ideologie hrănită de ficţiuni istorice, nu s-a putut regăsi încă pe sine însuşi. Vechii noştri stăpâni trăiesc tot în tradiţionala amăgire a trecutului, care cu visuri romantice înlocuia reţetele de normalizare a vieţii de stat.”[355] Prin atitudinea fluctuantă, prin suspiciunile de loialitate față de Budapesta pe care le stârnește și prin aversiunea manifestă față de etnia română, maghiarul este portretizat ca un potențial pericol și o sursă de neliniște.
  Maghiarul: portret de ansamblu
 Temperamentul încăpățânat, agresivitatea și conservatorismul sunt, în linii mari, notele dominante ale portretului maghiarului care trăiește în Transilvania după Unire, așa cum reiese dintr-o serie de articole care îi sunt consacrate. Inflexibilitatea maghiarului se reflectă în acțiunile lui politice și în atitudinea acestuia față de evenimentele pe care le traversează: „Guvernanţii maghiari prin virtutea temperamentului recalcitrant inerent firei turanice şi-au concretizat atitudinea faţă de noile orândueli din bazinul Dunării prin formula atât de elocvenţă: „Nem, nem, soha!” (Nu, nu, niciodată)” [356]Agresivitatea este o altă notă dominantă a caracterului maghiarului, evidentă în contactul cu românii din Transilvania, care îi numesc, datorită acestei atitudini, dușmani, simțind ostilitatea lor și în alte situații limită sau neprielnice: „Duşmanii noştri cei vechi, în neputinţa desnădejdii lor, s'au înhăitat în cete fioroase şi cutrieră satele româneşti, ca neşte tigrii, cum înşişi s-au numit, ducând omor şi pustiire. Săcui fără Dumnezeu, cătane ungureşti conduse de ofiţeri cu suflete negre, pică asupra satelor pacinice, schinjuesc şi omoară, voind să stârpească de pe faţa pământului oameni fără apărare, cărora nu le găsesc altă vină decât că s'au născut români şi grăiesc în limba moşilor şi strămoşilor lor. Îi ciuruiesc cu împuşcături şi îi spintecă în baionete, răcnindu-le în faţă cu furie de barbari: Na, vă mai trebuie România Mare?”[357]
 Perseverența maghiarului este pusă integral în slujba dorinței de revenire la situația dinaintea războiului și a refacerii Ungariei Mari. Chiar dacă schimbă mijloacele, maghiarul nu renunță, scopul urmărit animându-i acțiunile.[358] Alte însușiri, reflectă o suprapunere periculoasă între mândria maghiarului și firea lui obraznică, agitată: „Ştim însă atâta că Ungurii sunt din firea lor neastâmpăraţi şi fuduli”[359]
 Portretul de ansamblu al maghiarului se rezumă la două însușiri opuse: „Emanând din fondul sufletesc, specific ungar, această formaţiune este exteriorizarea însuşirilor celor mai caracteristice ale rasei ungare; impulsivitatea şi romantismul”[360] Această ultimă trăsătură este deseori invocată: „Mai adăugând la aceasta şi firea înclinată spre romantism a ungurului”.[361]
 În contrast cu caracterul visător, sunt evidențiate situații în care se reflectă caracterul impulsiv și agresivitatea maghiarului, atât de des invocate în articolele publicate. Analizând frământările politice din Ungaria, un articol publicat în anul 1924 documentează unele acte comise de maghiarii din Ungaria asupra minorității românești din această țară, expunând cazurile extreme, de violență asupra unor preoți, pentru fapte banale, care nu impun riposte: “Părintele Beleş din Ketegyan, întâlnind pe uliţă câţiva jandarmi nu le-a spus „bună seara". El a fost pălmuit şi lovit până la sânge cu cureaua. Părintele Cornea a fost dat în judecată zilele recente la Tribunalul din Seghedin, acuzat că a denigrat naţiunea maghiară şi a micşorat creditul statului în faţa străinătăţii, afirmând unor călători sosiţi din România că leul este monedă mai bună decât coroana ungară, şi că românii şi evreii sunt prigoniţi în Ungaria. Ceea ce este mai revoltător, din procesele verbale cetite la Tribunal reiese că siguranţa de stat maghiară îşi permite gestul temerar să întreţină la noi o ceată de agenţi, cari supraveghează mişcarea cetăţenilor români. Aşa a fost urmărită în România şi fiica părintelui Cornea,„fiind suspectă". În faţa acestor fapte pe cari le arătăm aci şi în faţa altora cari s-au petrecut, ce-ar zice, de pildă, Liga Naţiunilor?[362]
  
 Concluzii
 Atunci când au vorbit unii despre ceilalți după Unirea Transilvaniei cu România, românii și maghiarii au făcut-o subliniind ceea ce îi separă, mai degrabă decât ceea ce îi unește. Dihotomia mereu prezentă noi/ei, români/maghiari, majoritari/minoritari este o parte a identității celor două etnii, fiecare se definește și prin maniera în care se raportează la celălalt. Pentru înțelegerea acestor raporturi este necesar să contextualizăm și să avem în vedere perioada istorică la care se face referire, pentru că perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale este una dintre cele mai agitate sub raport politic și național. În ochii românului ardelean, maghiarul nu beneficiază deloc de un portret măgulitor, așa cum reiese din presa vremii. Este recongnoscibil după trăsături mai degrabă negative, agresivitatea, incapacitatea de a se adapta vremurilor. Cea mai caracteristică ipostază este aceea de victimă, frustrată de ceea ce s-a întâmplat la Trianon, ilustrată de metafora Ungariei mutilate. Postura de victimă se datorează și modului în care resimte procesul de românizare. Descriind maghiarul, românul ardelean se descrie, implicit, pe sine, în opoziție: triumfător, cel care înțelege perfect spiritul vremii, pașnic, tolerant și binevoitor, cel care, în ciuda a tot ceea ce a primit e dornic de echitate, în numele unei sensibilități datorate împrejurării că a trăit vreme îndelungată într-o situație similară.
 Principalele subiecte care despart cele două etnii după Unire sunt legate de resurse simbolice care au impact direct asupra identității lor: limba, proprietatea privată, educația, care se regăsesc pe agenda guvernelor românești ca aspecte esențiale în procesul unificării și armonizării diferențelor, dar sunt, totodată, principalele puncte contestate de maghiari. Politica agrară și cea școlară au fost percepute de etnia maghiară ca discriminatorii, făcând obiectul unor solicitări pentru protecție internațională.[363]
 Articolele de presă analizate nu fac distincție decât într-o mică măsură între maghiarii din Transilvania și cei din patria-mamă, Ungaria, în ideea în care linia principală urmată de maghiarii din Transilvania este trasată la Budapesta. Aceste referiri se fac în contextul unor suspiciuni de fidelitate excesivă față de Ungaria, de dorință de revenire la situația anterioară Unirii, de subliniere a educației șovine primite de-a lungul timpului. Se poate observa, de asemenea, nota mult mai intensă a articolelor din primii ani de după Unire, ca și un ton mai difuz și mult mai puține referiri la maghiari pe măsură ce ne apropiem de anii ‘30.
 Felul în care românii îi văd pe maghiarii din Transilvania în perioada interbelică în presă trebuie înțeles în contextul politic și ideologic al vremii. Portretul conturat maghiarilor în aceste articole putea fi destul de îndepărtat de ceea ce se întâmpla cu adevărat în diferite regiuni ale Transilvaniei, unde conviețuirea dintre cele două etnii nu a fost nici atât de conflictuală, nici imposibilă.
 

     „Trecutul comun” revizitat:
 imaginea românilor în scrisul istoric maghiar din perioada 1920-1948[364]
  Nicoleta Hegedűs
    „Toată lumea știe că în 1918 am pierdut Transilvania mai ales pentru că românii au formulat un drept istoric asupra acestui teritoriu. Cum a fost posibil ca teoria eronată a continuității daco-romane să cucerească opinia publică franceză, engleză și italiană? Și mai mult, de ce s-a întâmplat ca romaniști germani cunoscuți să își însușească această teorie până în zilele noastre? Dacă ne dorim cu adevărat să luptăm împotriva acestei idei false, trebuie să recunoaștem că în mare măsură este vina noastră că s-a ajuns aici”[365]. Acestea sunt cuvintele cu care istoricul, arheologul, epigrafistul și numismatul Alföldi András (1895-1981) își deschidea studiul publicat în volumul colectiv Erdély és népei (1941), arătând că „vina” oamenilor de știință maghiari a fost neglijarea istoriei spațiului central-european din perioada premergătoare descălecatului maghiarilor, tendință generală manifestată începând cu debutul secolului al XIX-lea și cu adoptarea limbii maghiare ca limbă a comunicării științifice. Descoperirile arheologice, deși numeroase și valoroase, au fost publicate de multe ori fără interpretarea istorică aferentă, iar rezultatele cercetărilor au fost rar puse la dispoziția comunității științifice internaționale prin publicarea lor în limbi de largă circulație. În același timp, știința românească a început și ea să se dezvolte și să se maturizeze, deși în a doua jumătate a secolului al XIX-lea „a fost capabilă să producă doar ciudățenii șoviniste subiective ce roiau în lumina teoriei continuității”. Însă „pe când la noi studierea istoriei antice a lâncezit, dincolo istoria romană și împreună cu ea istoria străveche a românilor a devenit principala disciplină națională, pentru dezvoltarea căreia s-au depus mari eforturi”[366].
 Așadar, în viziunea lui Alföldi, argumentele istorice formulate de români au fost folosite cu succes în propaganda politică, iar consecințele devastatoare pentru maghiari ar fi fost evitate dacă istoricii maghiari ar fi atribuit o atenție mai mare combaterii teoriilor eronate vehiculate de români cu scopul de a legitima pretențiile asupra Transilvaniei. Nerecunoașterea pericolului reprezentat de mișcarea națională a românilor, din ce în ce mai bine organizată și din ce în ce mai bine diseminată în rândul opiniei publice internaționale, a reprezentat marea greșeală a maghiarilor. În deceniile ce au urmat Tratatului de pace de la Trianon, istoricii maghiari au publicat o serie de lucrări dedicate istoriei românilor, mai ales din perspectiva raporturilor acestora cu maghiarii, de la începuturi și până în prezent, caracteristica generală a acestora fiind latura polemică.
 În ceea ce urmează, ne propunem analizarea unor lucrări maghiare dedicate istoriei comune a celor două popoare, scrise în perioada 1920-1948, din perspectiva caracterologiei etnice, cu scopul de a evidenția imaginea românilor în scrisul istoric maghiar în noul context politic creat prin Tratatul de pace de la Trianon. Întrebările puse la începutul demersului nostru au fost următoarele: s-au înregistrat schimbări în imaginea construită de intelectualii maghiari la adresa românilor de-a lungul secolelor anterioare? Dacă răspunsul este unul afirmativ, cât de semnificative sunt acele schimbări? În ce sens a influențat pierderea Transilvaniei imaginea despre români? Care era în viziunea oamenilor de știință maghiari contemporani imaginea generală a istoriografiei românești?
  Introducere
 În anii ce au urmat Primului Război Mondial, relațiile româno-maghiare au intrat într-o etapă nouă, marcată de schimbările politico-juridice implementate prin tratatele de pace care au consfințit destrămarea Imperiului Austro-Ungar și nașterea României Mari. Maghiarii din Transilvania au cunoscut o schimbare determinantă în statutul lor, devenind o minoritate națională supusă politicii deseori discriminatoare a statului român. Dificultățile de adaptare la noua configurație politică în care Ungaria era redusă semnificativ teritorial și un număr mare de maghiari erau plasați între granițele statelor vecine au modelat mentalitățile și ideologiile politice maghiare, iar noul climat mental și-a pus amprenta și asupra scrisului istoric.
 Dincolo de agenda politică mai mult sau mai puțin evidentă, istoriografia maghiară din perioada 1920-1948 s-a remarcat prin efortul de aliniere la paradigmele istoriografice ale epocii, înlocuind narativa bazată pe evenimente și personalități cu identificarea unor fenomene largi, a unor tendințe și evoluții colective, accentul trecând de la istoria politică la istoria socială[367]. Principalele trăsături ale noii istoriografii au fost pretenția de rigurozitate științifică (în continuarea pozitivismului secolului al XIX-lea), folosirea statisticilor și a graficelor în argumentare, colaborarea strânsă cu științele înrudite (sociologia, antropologia, psihologia etc.) și includerea printre sursele istorice a unor izvoare scrise din afara sferei documentelor oficiale, precum și a unor izvoare nescrise. Perioada interbelică a fost martora conturării unor veritabile „școli istoriografice” în jurul lui Szekfű Gyula („istoria spirituală” – Geistesgeschichte), Mályusz Elemér (etnoistoria), Domanovszky Sándor (istoria economică), Eckhart Ferenc (istoria dreptului și a constituționalității), Hajnal István (istoria universală cu accente sociologice)[368]. Odată cu adoptarea tendințelor noi în scrisul istoric, trauma războiului și transformările majore cauzate de acesta au determinat abordarea unor teme specifice, precum cea a declinului[369], ori cea a căutării sinelui național și a definirii identității naționale[370]. În acest context se înscriu preocupările istoricilor maghiari pentru istoria românilor (mai ales a românilor din Transilvania), fiind publicate în această perioadă o serie de lucrări cu scopul mărturisit de a combate anumite teorii susținute de istoriografia românească, fiind însă evidentă și finalitatea propagandistică. Printre cei mai activi participanți la dispută s-au numărat, desigur, istoricii maghiari din Transilvania, care s-au găsit în situația de a fi nevoiți să se adapteze vieții științifice din România, încercând în același timp să rămână parte integrantă a istoriografiei maghiare, în general. Temele abordate de istoricii maghiari ardeleni în perioada de după Primul Război Mondial reflectă această dublă apartenență, un accent deosebit fiind pus pe combaterea teoriei continuității, pe elucidarea problemei originii secuilor, pe prezentarea comparată a politicii statului ungar față de naționalități și analiza mișcării naționale a românilor, pe dovedirea efectelor pozitive ale influențelor culturale maghiare etc.[371]
 Descrierea „trecutului comun” a constituit încă din secolul al XVIII-lea un teren de dispută între istoricii români și maghiari, iar în perioada de după Primul Război Mondial polemica a devenit una și mai accentuată. Miza era dovedirea prin argumente istorice (geografice, demografice etc.) a apartenenței Transilvaniei la patrimoniul istoric al românilor sau maghiarilor, iar printre oamenii de știință care au contribuit la dezbatere s-au numărat, pe lângă istorici, lingviști, geografi, etnografi, antropologi etc. Discursul istoric românesc accentua ideea originii daco-romane a poporului român, formarea și prezența sa neîntreruptă în spațiul de la nord de Dunăre, autonomia Transilvaniei în perioada voievodatului, caracterul românesc al acesteia, contactele domnitorilor Țărilor Române cu Regatul Ungar și cu Transilvania, mișcarea pentru drepturi naționale a românilor oprimați în statul ungar, „eliberarea” Transilvaniei în 1918, leitmotivul argumentării științifice fiind ideea unității de limbă și religie, o conștiință a unității naționale românești într-un spațiu „predestinat” și geografic pentru unitatea statală. Istorici precum Ioan Lupaș, Silviu Dragomir, Gheorghe I. Brătianu, Ioan Nistor, Zenovie Pâclișanu etc. și-au publicat lucrările atât în limba română, cât și în limbi de circulație internațională (în special franceză și germană), cu scopuri propagandistice interne și externe, în sensul convingerii opiniei publice despre justețea pretențiilor românești asupra Transilvaniei[372]. În contradicție cu acest discurs, istoricii, lingviștii, etnografii maghiari precum Eckhart Ferenc, Tamás Lajos, Domanovszky Sándor, Kniezsa István, I. Tóth Zoltán, Alföldi András, Deér József, Kornis Gyula și alții accentuau eforturile maghiarilor, încă de la stabilirea lor în Europa, de organizare a teritoriului Transilvaniei actuale, stabilirea românilor în acest teritoriu abia în secolul al XIII-lea, dobândirea superiorității numerice abia în secolul al XVIII-lea, caracterul păstoresc și transhumant al stilului de viață „românesc”, legătura organică a Transilvaniei cu Ungaria, marea influență pozitivă a culturii maghiare superioare asupra evoluției poporului român, caracterul nedrept al „dictatului” de la Trianon etc.[373]
 În viziunea istoricilor maghiari, românii urmăreau să-și „făurească” o istorie care să susțină construcția politică a prezentului, România Mare, în timp ce istoricii români îi acuzau pe maghiari de tendințe revizioniste. Una dintre cele mai intense dispute a fost cea purtată de Nicolae Iorga cu Domanovszky Sándor, o polemică exprimată mai ales în franceză, așadar accesibilă opiniei publice internaționale, în care au fost atinse majoritatea aspectelor controversate ale „istoriei comune” româno-maghiare, Iorga învinuindu-l pe Domanovszky de denigrarea românilor și de crearea unei imagini false despre istoria lor, în contextul necunoașterii României și a rezultatelor cercetărilor istorice românești, iar istoricul maghiar, la rândul său, caracterizând opera lui Iorga drept una tributară presiunilor ideologice și destinată propagandei politice, prin urmare lipsită de profesionalism și de rigurozitate științifică[374]. 
 Așadar, contextul istoriografic în care s-au născut operele în limba maghiară dedicate istoriei românilor și a raporturilor acestora cu maghiarii, selectate pentru acest studiu, a fost unul complicat, marcat de conflicte și polemici cu substrat politic și aflat sub semnul refuzului recunoașterii realizărilor științifice ale părții adverse și al eșecului în găsirea unei modalități de comunicare constructivă.
    Opere, istorici și imaginea istoriografiei românești
 În procesul de selecție a lucrărilor, principalul criteriu a fost concordanța tematică, perioada studiată evidențiindu-se, mai ales spre finalul ei, prin publicarea unor opere dedicate prin excelență istoriei comune româno-maghiare, în care se surprinde evoluția în timp a raporturilor dintre cele două popoare (cartea lui Makkai Sándor, Magyar-román közös múlt[375], cele două volume de studii coordonate de Deér József și Gáldi László, intitulate Magyarok és románok[376]). Alte opere prezintă istoria românilor (Gáldi László, Makkai László, ed., A románok története[377]) sau istoria Transilvaniei (Májusz Elemér, ed., Erdély és népei[378]), lucrări de sinteză în care sunt atinse numeroase aspecte utile pentru conturarea unei imagini etnice. O a treia categorie include câteva studii care abordează teme punctuale, ce se înscriu în rândul subiectelor controversate din cele două istoriografii (Pataki József, Anjou királyaink és a két román vajdaság[379], Makkai László, Az erdélyi románok a középkori magyar oklevelekben[380], Tamás Lajos, Rómaiak, románok és oláhok Dácia Trajánában [381].
 Cartea lingvistului Tamás Lajos (1904, Timișoara – 1984, Budapesta), Rómaiak, románok és oláhok Dácia Trajánában, apărută în 1935 la Budapesta, la editura Academiei Maghiare de Științe, și-a propus demontarea teoriei continuității prin mijloacele deținute de un specialist în romanistică și cercetător al influențelor lingvistice româno-maghiare (mai ales a etimologiei cuvintelor de origine maghiară din limba română)[382]. Lucrarea debutează cu constatarea că după Trianon, în urma transferului de putere de stat, oamenii de știință români, pentru a legitima istoric noua situație, se străduiesc „să modifice istoria medievală a poporului lor după chipul actual al României Mari, acest norocos vameș al istoriei”[383]. De aceea, motivația autorului în scrierea acestei lucrări a fost dorința ca opinia publică internațională să cunoască nu numai interpretarea „unilaterală” a românilor despre această „problemă importantă a istoriei Europei Răsăritene”, ci și versiunea părții adverse, iar prin „parte adversă” înțelege nu numai oamenii de știință maghiari, ci pe toți specialiștii străini care pot să facă diferența între „argumentele formulate pe baze solide și elucubrațiile izvorâte din sentimentalisme pure”. Altă motivație a constituit-o încercarea de a combate indiferența cu care maghiarii, dincolo de politică, se raportează la viața științifică a poporului vecin.[384]
 A románok története különös tekintettel az erdélyi románokra (1941), sinteza de istorie a românilor editată de Gáldi László (1910-1974) și Makkai László sub egida Societății Istorice Maghiare (Magyar Történelmi Társulat) este rodul efortului depus de această instituție, de la încheierea războiului mondial încoace, în vederea popularizării în rândul opiniei publice maghiare a istoriei popoarelor vecine, după cum scria în cuvântul introductiv istoricul Lukinich Imre (1880-1950)[385], întrucât indiferența generalizată a societății maghiare din epoca dualistă față de istoria naționalităților conlocuitoare și a statelor vecine este în mare măsură cauza pentru care finalul războiului i-a găsit pe oamenii politici maghiari atât de nepregătiți. Hunfalvi Pál și Jancsó Benedek s-au numărat printre cei puțini care au încercat să tragă semnalul de alarmă asupra pericolului din ce în ce mai mare reprezentat de „chestiunea românească” și să arate importanța cunoașterii în profunzime a scopurilor propagandei românești și a ecoului acesteia pe plan extern. Trăgând învățămintele necesare din greșelile trecutului, Societatea Istorică Maghiară a decis să publice această primă istorie a românilor scrisă în limba maghiară, bazată nu pe compilarea lucrărilor străine, ci pe cunoașterea directă a surselor, în speranța că cititorul maghiar va găsi în ea „un ghid obiectiv și de încredere spre înțelegerea alcătuirii spirituale, a concepției despre lume și a viziunii politice specifice poporului român, un popor atât de diferit de noi în spirit, în gusturi și în gândire”.[386]
 Colecția de studii Magyarok és románok a fost publicată în 1943-1944, în două volume (ca anuare ale Institutului Maghiar de Istorie pe anii respectivi), sub coordonarea istoricului Deér József (1905-1972) și a lingvistului și istoricului literar Gáldi László (1910-1974). Studiile reunite aici aparțin unor oameni de știință din diverse domenii, lista autorilor îi include, alături de editori, pe mai sus menționatul arheolog și istoric al antichității Alföldi András, pe lingvistul și expertul în slavistică Kniezsa István (1898-1965), pe lingvistul Tamás Lajos, pe istoricul și etnograful Mikecs László (1917-1944), pe etnograful Gunda Béla (1911-1994), pe etnograful și istoricul de artă Balogh Ilona (1912-1947), pe istoricul, bibliotecarul și arhivistul Berlász Jenő (1911-2015), pe antropologul Malán Mihály (1900-1968), pe istoricul și arhivistul Benda Kálmán (1913-1994), pe istoricul și pedagogul Bíró Sándor (1907-1975), pe juristul și scriitorul Mikó Imre (1911-1977), pe teologul reformát Juhász István (1913-1984), pe folcloristul și cercetătorul de muzică populară Vargyas Lajos (1914-2007), pe istoricii Makkai László, Jakó Zsigmond, Elekes Lajos, I. Tóth Zoltán (1911-1956), Lukinich Imre. Această impresionantă listă reunește oameni de știință tineri, majoritatea dintre ei transilvăneni, care și-au propus analiza a câte unui aspect al relațiilor româno-maghiare, potrivit mijloacelor oferite de știința pe care o practică. Imaginea rezultată, deși alcătuită din fragmente aparent disparate, este una surprinzător de unitară, accentuându-se superioritatea maghiară pe toate planurile și influența benefică a culturii și civilizației maghiare asupra românilor, pe care i-a familiarizat cu valorile occidentale încă de la stabilirea lor în Transilvania, în secolul XIII. Data publicării acestor volume de studii nu este una întâmplătoare, sunt anii în care o parte a Transilvaniei a revenit temporar Ungariei, iar editorii erau conștienți de eticheta atribuită în general acestui tip de lucrări, întrucât ele sunt de obicei dovada că „istoriografia zilelor noastre, în urma identificării cu cultul dreptului istoric moștenit din secolul al XVIII-lea și cu anumite naționalisme, s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de la reconstituirea veridică a trecutului și a devenit un instrument al propagandei...”[387]. Editorii au pretins de la colaboratori respectarea rigorii științifice și cunoașterea realizărilor românești în domeniu, astfel încât ideile prezentate, care în fond nu diferă de ceea ce istoriografia maghiară afirmase și înainte despre români, să fie solid argumentate.
 Volumul de studii Erdély és népei, apărut în 1941, sub coordonarea lui Mályusz Elemér, prezintă istoria popoarelor conlocuitoare în Transilvania, capitolele dedicate românilor fiind scrise de Alföldi András, Bíró Sándor, Elekes Lajos, Gáldi László, Kniezsa István și Fekete-Nagy Antal. Cartea cuprinde prezentările conferinței din primăvara acelui an, organizate de Institutul de Știință a Maghiarității (Magyarságtudományi Intézet), și a fost publicată, după cum scria editorul Mályusz, pe fondul interesului crescut față de istoria Transilvaniei în contextul revenirii unei părți a acesteia Ungariei. Mályusz, fidel viziunii sale asupra istoriei, arată în cuvântul introductiv că  «în loc de luptele romantice ale „epocii de aur”, în loc de confruntările dintre principi și partide, omul de azi este intrigat  mai degrabă de modul în care poporul maghiar a transformat pământul Ardealului în locuință a sa, de felul în care a întemeiat prin munca a generații întregi ogoare de arat și livezi, sate și orașe, o bază solidă pentru viețuirea a mii și mii de familii, dar și de modul în care sașii și românii au devenit partenerii poporului maghiar pionier și ce legături culturale au inițiat cu maghiarii»[388]. Multe dintre articolele apărute în acest volum au fost reluate în varianta îmbogățită cu date noi și cu aparat critic în colecția de studii Magyarok és románok.
 Istoricul Pataki József (Iacobeni, 1908 – Cluj-Napoca, 1993) a predat în limba maghiară, timp de două decenii (1959-1979) istoria medie universală la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, remarcându-se și printr-o bogată activitate de cercetare și de publicare de izvoare istorice referitoare la istoria economică a Transilvaniei, la istoria secuilor, scrierile sale în limba română contribuind la familiarizarea publicului român cu trecutul maghiarilor[389]. Lucrarea Anjou királyaink és a két román vajdaság a fost teza de doctorat a lui Pataki, tipărită la Cluj, în 1944, cu sprijinul Societății Muzeului Ardelean (Erdélyi Múzeum-Egyesület). În cuvântul introductiv, autorul arată că s-a scris mult pe tema raporturilor celor două voievodate românești cu Regatul Ungar al dinastiei angevine atât în istoriografia maghiară, cât și în cea română, de cele mai multe ori însă fără coroborarea rezultatelor. De asemenea, mulți istorici români au dat dovadă de subiectivitate în aspectele referitoare la maghiari. De aceea, tinerii maghiari cunoscători ai limbii române trebuie să aibă misiunea de a clarifica aceste aspecte și de a demonstra și părții adverse „marea influență exercitată de statul maghiar și de maghiarime asupra existenței poporului român”[390].
 Makkai László (Cluj, 1914 – Budapesta, 1989) a fost unul dintre cei mai importanți istorici maghiari cu preocupări legate de istoria românilor. Născut la Cluj, în 1914, în familia episcopului reformat Makkai Sándor, a urmat cursurile Colegiului Reformat din orașul natal și studii universitare la Cluj, Budapesta și Basel. În perioada 1940-1944 a lucrat ca și profesor la Institutul Transilvănean de Științe (Erdélyi Tudományos Intézet) și la Universitatea din Cluj, după care s-a stabilit la Budapesta, unde din 1945 a activat la Institutul Teleki Pál, mai apoi la Institutul de Istorie al Academiei Maghiare de Științe. Preocupările sale dedicate istoriei Transilvaniei și istoriei românilor s-au concretizat în publicarea de izvoare documentare (Documenta Valachorum in Hungaria historiam illustrantia, 1941, în colaborare cu Fekete-Nagy Antal[391]), de sinteze (A románok története, 1941, în colaborare cu Gáldi László; Erdély története, 1944[392]), de numeroase studii referitoare la stabilirea românilor în Transilvania, la istoria voievodatelor românești, la istoria economică, cea a orașelor, cea confesională etc.[393]. Studiile teologice urmate la Geneva între 1946-1949 l-au ajutat să dobândească o pregătire filosofică ce a venit în completarea competențelor deja impresionante ale unui istoric care scria la nivel academic în limba română și era bun cunoscător al limbii germane, larga paletă a preocupărilor sale aducându-i atributul de „polihistor” al istoriografiei maghiare, după cum îl caracteriza istoricul Miskolczy Ambrus[394].
 Studiul Az erdélyi románok a középkori magyar oklevelekben s-a născut ca o reacție la recenzia critică publicată de istoricul Ioan Moga[395] la adresa volumului Documenta Valachorum in Hungaria historiam illustrantia, reluând o dată în plus polemica pe marginea continuității și a așezării românilor în Transilvania.
 Lucrarea Magyar-román közös múlt, publicată inițial în 1948[396], reeditată în 1989 cu păstrarea integrală a textului inițial (însoțit de un cuvânt introductiv la ediția a doua), reprezintă în opinia mai multor specialiști cea mai bună operă a lui Makkai László[397], o sinteză a preocupărilor istoriografice de până atunci. Lucrarea urmărește istoria relațiilor româno-maghiare de la „prima întâlnire” (plasată la începutul secolului al XIII-lea) și până la 1918, prezentarea situațiilor conflictuale fiind însoțită de descrierea imaginilor etnice construite de cele mai multe ori plecând de la aceste conflicte. Lucrarea ar fi putut reprezenta, în opinia lui Miskolczy Ambrus, o deschidere spre o nouă etapă în raporturile dintre cele două istoriografii, o etapă în care granițele să devină permeabile, în care să se identifice calea spre comunicare științifică[398]. Cartea a fost însă prost primită de ambele părți, întrucât pe lângă susținerea tezelor maghiare fundamentale în multe dintre subiectele controversate, erau punctate și greșelile comise de maghiari de-a lungul istoriei comune, precum și preconcepțiile dăunătoare care au stat deseori la baza conflictelor.
 Analizând argumentele aduse de autorii maghiari pentru operele cu tematică românească, observăm că, pe lângă intenția de a face cunoscut trecutul românilor pentru cititorii de limbă maghiară, motivația oficială a multora dintre aceste lucrări a fost nevoia de a combate teoriile elaborate de istoricii români în aspecte istorice în care sunt implicați și maghiarii. Referindu-se la scrisul istoric românesc dintre cele două războaie mondiale, Makkai László constata, în 1943, că istoriografia românească se găsea în situația ingrată de a-și regăsi unele dintre cele mai importante surse de istorie politică în arhivele și în colecțiile de documente din afara țării și de a depinde în mare măsură de rezultatele publicate de alte istoriografii. De aceea, istoricul român ar trebui să cultive relații științifice amiabile, să aibă grijă să nu copieze slugarnic rezultatele altora, dar nici să nu cadă în extrema cealaltă și să respingă teoriile competente ale străinilor în privința românilor dintr-un „orgoliu național prost înțeles”. Istoricii români ar trebui să fie deschiși spre colaborare în vederea elucidării problemelor comune[399]. Numai că scrisul istoric românesc s-a dezvoltat în condiții politice nefavorabile atitudinii critice și obiective, întrucât „conștiința națională românească, erupând cu forță la mijlocul secolului al XIX-lea, după antecedente modeste, a avut ca ideal dobândirea independenței politice, economice și culturale și a transpus aceste aspirații asupra trecutului, voind să vadă și în trecut independență și originalitate sau cel puțin o luptă conștientă pentru dobândirea acestora. De aceea, a avut dificultăți în a recunoaște rolul jucat de vreo națiune străină în istoria românilor sau a influenței străine în evoluția lor, cu atât mai puțin cu cât principalul impediment în calea obiectivelor politice actuale ale românilor păreau să fie tocmai acele puteri care în trecut au avut un astfel de rol și o astfel de influență”[400]. Nu înseamnă că la sfârșitul secolului al XIX-lea și la începutul secolului XX nu au existat și istorici români onești și cu spirit critic, buni profesioniști (îi numește pe Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, C. Giurescu), însă prima treime a secolului XX a fost marcată, nu numai pe teren istoriografic, ci în multe privințe pe palierul întregii vieți intelectuale, de „personalitatea fără îndoială fascinantă” a lui Nicolae Iorga, care a fost un istoric „mai puțin scrupulos, mai prolific și dornic să servească iluziile naționale”[401]. Prezintă interes părerea lui Makkai despre istoricii români transilvăneni ai perioadei interbelice, care au frecventat școli maghiare și care ar fi fost în primul rând meniți să reliefeze raporturile istorice româno-maghiare, dar care prin scrierile lor au adâncit și mai mult prăpastia dintre cele două istoriografii, promovând imaginea unei Transilvanii puternic polarizate, în care românii reprezintă, desigur, binele, ei sunt locuitorii băștinași, înrădăcinați, cu o cultură și o organizare socială strâns legată de acest spațiu, iar maghiarii sunt categoria inferioară numeric venită peste ei, care și-a instituit și menținut poziția dominantă prin forță brută. „Transilvania scrisului istoric românesc este un iad social în care iobagul român este exploatat de niște venetici barbari, care nu au nici inimă, nici cultură”[402]. Istoricii români nu vor să accepte că organizarea politică, misiunea istorică și cultura Tranilvaniei sunt strâns legate de maghiari, nu realizează că dacă maghiarii sunt șterși din trecutul Transilvaniei, aceasta rămâne „pur și simplu fără istorie”. Ei uită că mai tot ce e valoros în istoria Transilvaniei (sacrificiile aduse în apărarea civilizației occidentale, toleranța religioasă, clădirile și spiritul cultural al orașelor maghiare și săsești, oameni de stat, comandanți militari, gânditori, artiști și operele lor etc.) are puține legături cu românii, care nu pot să fundamenteze pretenția lor asupra Transilvaniei pe contribuțiile aduse la dezvoltarea culturii și civilizației acesteia, ci numai pe asuprirea îndurată de-a lungul secolelor. Aceasta este cauza pentru care ei accentuează și dezvoltă cu precădere acest aspect, cu toate că le place să sublinieze nașterea în Ardeal a culturii în limba română și a conștiinței naționale românești (câțiva mai obiectivi dintre ei recunoscând, fără a sesiza paradoxul, că maghiarii au jucat un rol în toate acestea prin efortul de a transmite valori culturale)[403]. Cu toate că recunoaște că istorici români ardeleni precum Ioan Lupaș, Silviu Dragomir și alții au adus contribuții punctuale de valoare pentru dezvoltarea științei istorice, imaginea istoriografiei românești este în viziunea lui Makkai una negativă, principalul reproș formulat fiind acela că românii refuză să recunoască influența binefăcătoare a maghiarilor, pe care istoricii maghiari o identifică la tot pasul, de-a lungul istoriei comune (problema unor eventuale influențe românești pozitive asupra maghiarilor rareori este pusă, întrucât descrierea raporturilor dintre cele două popoare se face în termeni ce implică, direct sau indirect, poziții de superioritate-inferioritate).
  Teme, teorii și imaginea românilor
 În prima jumătate a secolul al XIX-lea, interesul istoriografiei maghiare pentru trecutul românilor a fost unul relativ mic, problematicile recurente (originea și stabilirea în Transilvania, organizarea în Evul Mediu, Iancu de Hunedoara și Mihai Viteazul, răscoala lui Horea, revoluția de la 1848 – în primii ani de după eveniment etc.) erau aduse în discuție de obicei în cadrul unor tematici mai largi, uneori cu tonalitate polemică, dar fără să se acorde problemei o încărcătură ideologică puternică[404]. În perioada dualistă, mai ales spre finalul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, văd lumina tiparului câteva lucrări dedicate românilor, cum sunt cele semnate de juristul, etnograful și lingvistul Hunfalvi Pál[405] sau de pedagogul și publicistul Jancsó Benedek[406], în care interesul istoric este deja clar tributar conflictului politic. Perioada interbelică însă, mai ales începând din deceniul al treilea, a înregistrat apariția unor lucrări cu tematică românească scoase sub egida instituțiilor științifice, scrise de istorici de profesie, cu evidentă finalitate polemică și propagandistică. Perioada de apogeu a publicării acestor lucrări istorice a fost intervalul 1941-1944, o perioadă extrem de tensionată a relațiilor româno-maghiare, întrucât ambele state își doreau Transilvania exclusiv pentru ele și scindarea ei în urma Dictatului de la Viena era percepută ca o măsură temporară de către cele două tabere. Maghiarii și-au propus consolidarea poziției lor în Nordul Transilvaniei, urmărind pe termen lung obținerea și a părții sudice[407]. În acest context se înscrie publicarea volumelor de sinteză dedicate istoriei comune româno-maghiare.
 Teoria continuității
 Discuția în jurul continuității daco-romano-românești la nord de Dunăre implică întreaga tematică a nașterii poporului român: locul formării, elementele etnice constitutive, caracteristicile atribuite de sursele epocii. După cum arăta istoricul I. Tóth Zoltán, ideea continuității daco-romane este pilonul de bază al conștiinței istorice românești și al naționalismului românesc, cu toate că ea reprezintă o pură ficțiune, întrucât nu încape îndoială că poporul român s-a format în Balcani și nu în Dacia Traiana[408]. Importanța tezei continuității pentru români este ilustrată de susținerea ei unanimă, de la istorici de excepție precum Vasile Pârvan, până la personalități cu angajamente politice, precum Iorga și Gheorghe Brătianu sau legionarul Vasile Christescu, fiind evident că „nu este vorba aici de știință, ci de politică” și că „în această chestiune nu există divergențe de opinie între român și român”[409]. „Putem afirma cu curaj că teza daco-romană (mai exact romano-română din Dacia) este una dintre cele mai prolifice ficțiuni din istoria universală”[410], scria același I. Tóth Zoltán. Ideea construirii întregii identități naționale românești pe o ficțiune conferă viziunii istorice românești un anumit fatalism. Astfel, istoricul român este pus în fața unei grele dileme: ori se lasă cuprins de sentimentele naționale și ignoră adevărul istoric, ori recunoaște adevărul istoric și se supune disprețului opiniei publice naționale. Dar nu numai că s-ar supune oprobriului public, ci ar fi nevoit să vadă prăbușindu-se în fața ochilor săi toți stâlpii naționalismului și să creeze confuzie și îndoială în întreaga națiune. Istoricul român este pus în fața unei grele dileme morale și nu este pregătit să sacrifice naționalismul de dragul adevărului istoric. De aceea, în problema originilor poporului român, istoricii de alte naționalități pot avea viziuni mult mai apropiate de adevăr decât românii înșiși. De asemenea, este de înțeles nevoia istoriografiei românești de a apăra teoria continuității daco-romano-românești printr-un consum disproporționat de energie și prin publicarea unei „literaturi propagandistice” de dimensiuni incredibile. Totuși, buna-intenție și analiza onestă nu lipsesc din arsenalul unor istorici români cu adevărat capabili și bine pregătiți, însă posibila reacție a opiniei publice îi împiedică să dezvăluie adevărul.[411]
 Ideea formării poporului român la sud de Dunăre este una dintre tezele fundamentale susținute de istoriografia maghiară atunci când se referă la trecutul românilor. Arheologul și istoricul Alföldi András sublinia în articolul său din volumul colectiv Magyarok és románok în principal două aspecte: lipsa referințelor în izvoarele narative la o populație romanizată pe teritoriul fostei Dacii după retragerea aureliană (completată și de lipsa dovezilor arheologice) pe de o parte și numeroasele vestigii arheologice care dovedesc prezența unor goți, gepizi, avari în zonă în toată perioada cuprinsă între părăsirea Daciei de către romani și venirea maghiarilor, pe de altă parte (ceea ce oferă indicii despre populația ce ocupa spațiul viitoarei Transilvanii în acea perioadă). Așadar, pe teritoriul Transilvaniei nu a existat nici o continuitate dacă sau romană. Totuși românii nu greșesc prea mult atunci când își caută strămoșii în tracii romanizați. Însă ei se aflau la sud de Dunăre și au pătruns în Ardeal în evul mediu târziu. Nașterea poporului român în Balcani este suficient dovedită de lingviști, etnologi și medieviști[412].
 Înlocuind stilul științific cu unul mai mult eseistic, același Alföldi se concentrează în articolul său din Erdély és népei[413] pe combaterea virulentă a argumentelor aduse de Vasile Pârvan pentru susținerea continuității daco-romane. Acest „visător romantic” și-a imaginat că statul dac a lui Burebista, care a reușit să reunească sub sceptrul său toată regiunea danubiano-balcanică, a reprezentat o putere ce se ridica la nivelul Imperiului Roman însuși. «Pe lângă Dacia Mare, astfel dublată în imaginație, Pannonia mai că se reduce până la dispariție, abia putem citi ceva despre rolul ei istoric în operele lui Pârvan. Astfel, Dacia Mare se leagă de Italia aproape fără punți intermediare și preia direct esența sa romană străveche. Așa s-a născut acea fabulație pe care literatura de specialitate românească o numește cu mare căldură și devotament „miracle roumain”, miracolul românesc, adică acel miracol că dacii (care în opinia lor au supraviețuit războaielor de exterminare duse de Traian) au devenit romani de o mie de ori mai repede și de o sută de ori mai temeinic decât oricare dintre vecinii lor sudici sau vestici»[414]. 
 Formarea poporului român pe teritoriul viitoarei Transilvanii nu poate fi dovedită, așadar, nici de izvoarele scrise, nici de vestigiile arheologice. Lingvistul Tamás Lajos contribuie la combaterea teoriei continuității cu argumente lingvistice. Dacă Pârvan identifica însăși denumirea de „român” ca dovadă a continuității, Tamás considera că numele poate la fel de bine să susțină teoria formării poporului român la sud de Dunăre, întrucât acolo s-au format celelalte ramuri ale limbii române: aromâna, istroromâna și meglenoromâna (influențele lingvistice româno-albaneze demonstrează că cele două popoare s-au format într-un spațiu comun), iar conviețuirea în Dacia a coloniștilor veniți din „toată lumea romană” nu a durat suficient de mult pentru ca populația romanizată de acolo să se poată închega într-o masă unitară care să se autodesemneze cu un nume comun. De altfel, la sfârșitul antichității, toată populația romanizată de la limesul dunărean purta denumirea generală de romani, prin care se deosebea de migratori. Iar dacă o populație romanizată închegată a ales să își păstreze această denumire și ulterior, asta arată că ea trăia relativ izolată în munți, că nu a fost expusă în așa mare măsură hoardelor migratoare (de la care unele popoare europene și-au preluat numele), așadar în Munții Balcanici și nu în Transilvania, teritoriu prea afectat de expedițiile a numeroase popoare migratoare și unde, tocmai din această cauză, este foarte puțin probabil să se fi păstrat orice element de viață romană dincolo de antichitate[415]. Reticența manifestată de români față de denumirea de „oláh” nu este una justificată, întrucât termenul în sine nu este unul peiorativ și demonstrează, la fel ca numele „român”, originea latină, pentru că în izvoare „vlah”, „valach” erau folosite și pentru a desemna populație romanizată în general, în unele cazuri sensul fiind acela de păstor[416].
 Cel din urmă sens al termenului „vlah” arată că la origini poporul român era un popor de păstori nomazi. Oamenii de știință români refuză, în general, să recunoască rolul păstoritului în istoria veche a românilor și susțin că ocupația străveche a acestora este agricultura, cu scopul evident de a aduce un argument în plus pentru ideea continuității[417].
 Așadar, originea romanică a românilor nu este contestată de reprezentanții scrisului istoric maghiar, de altfel umaniștii maghiari i-au „învățat” pe corifeii Școlii Ardelene despre romanitatea românilor, în lipsa unei tradiții populare, a unor legende despre nașterea poporului român, întrucât la nivelul culturii folclorice nu se știa nimic despre Traian și Aurelian[418]. Esențială rămâne ideea etnogenezei românilor în Balcani, și nu în Transilvania, considerată de partea adversă drept „leagănul poporului român”.
 Așezarea în Transilvania și dobândirea superiorității numerice
 Chiar dacă poporul român s-ar fi format la sud de Dunăre, cert era că la un moment dat românii au ajuns să reprezinte populația cea mai numeroasă din Transilvania. Conta însă foarte mult data la care și-au făcut apariția în acest teritoriu (înainte sau după descălecatul maghiarilor) și modul în care au ajuns să populeze întreaga Transilvanie.
 Majoritatea istoricilor maghiari susțin că românii s-au așezat în Transilvania la începutul secolului al XIII-lea (sau cel mult în a doua jumătate a secolului al XII-lea[419]), mai întâi în Hațeg și Făgăraș, fiind colonizați de regii maghiari cu scopul de a apăra granițele Transilvaniei[420]. Teoria privind prezența românilor în Transilvania înainte de secolul IX s-ar putea susține dacă această prezență ar fi consemnată în documente mai timpurii decât cele de secol XIII, sau dacă măcar aceste documente ar menționa prezența românilor înainte de descălecatul maghiarilor. În lipsa izvoarelor scrise, dovezi ar putea aduce toponimele românești ce datează înainte de secolul al XIII-lea sau descoperirile arheologice care să demonstreze fără echivoc prezența românilor în Transilvania înainte de acest secol. Numai că nu există dovezi de acest gen. Partea adversă argumentează că tăcerea surselor scrise, lingvistice, arheologice nu înseamnă neapărat că românii nu erau prezenți, numai că acest argument nu are consistență[421].
 Kniezsa István a analizat toponimele transilvănene ajungând la concluzia că dintre popoarele ale căror prezență poate fi dovedită prin toponime (slavi, maghiari, sași, români) românii s-au stabilit, fără îndoială, cel mai târziu. În lipsa unui fond toponimic românesc anterior secolului al XIII-lea, susținătorii teoriei continuității s-au bazat pe toponimele de origine slavă din limba română, în ideea că slavii deja nu mai existau în zonă în secolul X, la venirea maghiarilor, și supraviețuirea denumirilor de origine slavă dovedește conviețuirea slavo-română în Ardeal înainte de acel secol. Însă există și în maghiară și în limba sașilor toponime de origine slavă, deci este foarte probabil ca la venirea maghiarilor și a sașilor să fi existat încă slavi în Ardeal, iar românii au preluat toponimele de origine slavă de la sfârșitul secolului XII încolo, când încep să apară în Ardeal. Iar teoria că aceste denumiri de origine slavă ar fi fost preluate de maghiari și sași prin filieră românească i se pare de-a dreptul absurdă (de ce să fi tradus maghiarii și sașii din română denumiri slave care nu au nici în limba română nici un sens?)[422].
 Invazia tătară din 1240-1241 a decimat populația maghiară lucrătoare de pământ, iar regele ungar a fost nevoit să apeleze la românii „rămași nevătămați datorită stilului lor de viață de păstori montani” pentru a reorganiza granițele sudice (astfel au apărut Banatul de Severin, cnezatele lui Ioan și Fărcaș, „probabil maghiari”, voievodatele lui Litovoi și Seneslau)[423]. Până în secolul al XVI-lea, românii au fost colonizați în mod organizat pe domeniile regale și nobiliare, însă după acea dată, ei s-au așezat unde au dorit. Conflictele militare ale secolului al XVI-lea și distrugerile care au lăsat în paragină pământuri și așezări, unde se puteau stabili noii veniți, dar și schimbările aduse la sfârșit de secol prin scurta domnie a lui Mihai Viteazul (sub care românii au putut năvăli mai ușor, cu modul lor de viață mai primitiv și păstoresc cu tot) au determinat modificări în profilul demografic. Dacă în timpul colonizării conștiente românii puteau fi controlați și constrânși să se adapteze la modul de viață maghiar, pustiirile războaielor și slăbirea elementului maghiar au determinat o instalare mai puțin controlată a românilor în comitate (fie că veneau din zona muntoasă a Transilvaniei, fie de dincolo de Carpați, mânați de presiunea otomană). În secolul al XVII-lea numărul mare de români stabiliți în Transilvania avea modul de viață diferit de cel de sorginte apuseană practicat de maghiari, ceea ce a însemnat și o serioasă înapoiere economică. Valurile de migrări ale românilor au continuat și în prima jumătate a secolului al XVIII-lea[424]. Dacă prezența maghiarilor în cele două voievodate românești de la sud și de la est de Carpați demonstrează că maghiarii se găseau cândva în superioritate numerică în Transilvania și că și-au revărsat surplusul demografic dincolo de Carpați[425], din secolul al XVIII-lea balanța numerică a început să încline în favoarea românilor.
 Voievodatele românești de dincolo de Carpați
 Scrisul istoric maghiar accentuează rolul maghiarilor în constituirea Țărilor Române, statutul de model deținut de Regatul Ungar și influența „apuseană” datorită căreia voievodatele românești au fost ferite de „bizantinizarea” sau „balcanizarea” totală. Coloritul „occidental” a prins pentru că au existat factorii care să faciliteze implementarea sa, în sensul că elita românească s-a format în contextul dependenței față de Regatul Ungar și după caracteristicile acelui sistem. Voievodul a început să pretindă de la boierii săi aceeași supunere și fidelitate cu care el însuși era dator suzeranului său, răsplătindu-i sau pedepsindu-i în mod similar, cu dăruirea sau pierderea de posesiuni, în conformitate cu sistemul de vasalitate apusean.[426]
 Regatul Ungar a încercat să îi atragă pe români în sfera catolicismului, însă prozelitismul catolic nu a avut succes asupra românilor din voievodate. Cu toate că le lipsea la început o organizare bisericească, românii aveau relații strânse cu popoarele slave și erau foarte atașați de ortodoxie, care se preta mai bine spiritualității lor. Însă un impediment serios a fost limba, pentru că cei mai mulți misionari nu vorbeau limba română[427].
 Ideea voievodatelor românești ca „pavăză a creștinătății” în fața pericolului otoman face parte din mitologia națională a românilor, dar a fost preluată de voievozii români vasali de la maghiari. Ungaria a fost „bastionul creștinătății”, iar voievozii români se doreau a fi părtași la acest statut prestigios. Voievodatele române ar fi trebuit să fie „porți” ale bastionului, însă ele nu au fost în stare să împiedice expansiunea otomană și, în cele din urmă, maghiarii s-au sacrificat și au apărat Europa creștină de turci, cu prețul pierderii statutului de mare putere[428]. 
 După cum arăta și Benda Kálmán, Regatul Ungar a avut în Evul Mediu o putere care a depășit-o de departe pe cea a micilor state dezorganizate din vecinătatea sudică și sud-estică. Maghiarii au dominat bazinul carpatic, nordul Balcanilor și regiunea Dunării de Jos, iar aceste raporturi de putere s-au menținut până la intervenția turcilor. După dezmembrarea regatului ungar, voievodatele române și-au pierdut principalul sprijin împotriva turcilor, însă diverșii domni maziliți și pretendenți la tron și-au găsit mereu refugiu printre maghiari[429].
 Portretul lui Mihai Viteazul, așa cum a fost el creionat de maghiari, reprezintă un exemplu al modului în care erau percepuți „eroii” românilor în scrisul istoric maghiar, imaginile rezultate sunt profund diferite, eroul fiind „dezbrăcat de haina mitică” și descris conform însemnătății sale istorice pentru maghiari. Mihai Viteazul, atunci când a ocupat Ardealul și Moldova, nu era mânat de dorința unității naționale într-o epocă în care conștiința națională nu exista, el a fost condus strict de „setea personală de putere”. Mihai s-a instalat în Ardeal nu pentru că ar fi fost suficient de puternic pentru a învinge, ci din cauză că a fost sprijinit de elementele autohtone nemulțumite de domnia lui Bathori. De altfel, el nu a făcut deosebire între supușii săi în funcție de naționalitate. Se înțelege că probabil se simțea mai bine între români (pentru că îi uneau cultura și obiceiurile), dar în Ardeal s-a înconjurat de maghiari, iar comandații oștirii sale erau în majoritate maghiari. „[Mihai] a avut planuri mari, setea sa de putere a fost nemărginită și în urmărirea scopului era gata să apuce pe orice cale, fără mustrări de conștiință. Nu avea însă deloc consecvență”[430]. „Determinarea, talentul său militar l-au scos în evidență printre contemporanii săi, iar îndrăzneala i-a și asigurat succesul pe termen scurt, dar nu a fost în stare să își mențină cuceririle. Nu a avut niciodată capacitatea de a vedea dincolo de limitele voievodatului său, dincolo de tradițiile orientale, nu a fost un om de stat”[431].
 Măreția de odinioară a maghiarilor a fost recunoscută chiar și de cronicarii români, însă ei preferă să pună accentul pe declinul înregistrat în urma luptelor cu turcii, iar unii istorici maghiari observă o anumită „satisfacție” a românilor în această privință. Astfel cronicarul Grigore Ureche remarcase cât de mare era Ungaria odinioară și cât de ruptă în bucăți e astăzi, sub stăpânire otomană și habsburgică, Ardealul fiind încă în mâinile maghiarilor, dar tot sub suzeranitate otomană. Din cuvintele lui Ureche, Makkai extrage acest subînțeles: „cândva [Ungaria] a fost mare, acum nu este cu nimic mai presus de noi”. „Pierderea puterii politice a maghiarilor i-a eliberat pe români de sub conștiința apăsătoare a inferiorității inspirată de superioritatea maghiarilor în evul mediu. Acesta este bilanțul relației dintre români și maghiari la sfârșitul epocii otomane”[432].
 În secolul al XVIII-lea între Ardeal și cele două Țări Române nu au mai existat relații la nivel de state, întrucât toate și-au pierdut autonomia în politica externă. În această perioadă s-a format în opinia publică maghiară imaginea Țărilor Române ca simple componente ale Imperiului Otoman, incluse în rândul statelor „balcanice” înapoiate, de unde nu te poți aștepta la altceva decât la „ciumă, pestă bovină și la sărăntoci semisălbatici care se refugiază din fața impozitelor”. Iar pentru românii din Țările Române, maghiarii s-au contopit în termenul general de „austrieci”[433].
  „Modul de a fi” al românilor și influențele culturale maghiare
 Din toate lucrările cu tematică românească reiese ideea fundamentală că românii sunt diferiți de maghiari. După cum constata Makkai László, încă de la prima întâlnire, cele două popoare conlocuitoare prezentau diferențe semnificative. Românii erau păstori de oi, trăind izolați mai ales în zonele mai înalte, organizați în clanuri sau ginți, cu un aspect fizic cu influențe mediteraneene, cu o limbă neo-romanică și cu un univers religios înclinat spre misticismul răsăritean, în care puteau să supraviețuiască și să înflorească nestingherit credințele de origine păgână (de aceea de atunci și până astăzi maghiarii consideră religiozitatea românilor drept „superstiție” – „babona”). Maghiarii, odată stabiliți, și-au ordonat cutumele sociale în jurul muncii pământului și s-au dezvoltat într-o societate feudală clasică, stabilindu-se mai ales în zona de câmpie. Aveau aspect fizic cu influențe turanice și est-baltice, o limbă profund diferită, o viziune religioasă specifică popoarelor pustei, adaptată apoi creștinismului apusean[434].
 Dacă până în secolul al XVI-lea, românii au fost colonizați în mod controlat, astfel încât să fie facilitată preluarea modului de viață maghiar, după acea dată statul maghiar a pierdut controlul asupra lor, manifestându-se pe deplin caracterul lor seminomad, refuzul de a trăi după statutul de iobag. În secolele XVII-XVIII românii au fost într-o continuă mișcare dinspre voievodatele românești înspre Transilvania, în interiorul Transilvaniei, din Transilvania în Partium. Domeniile agricole din care populația autohtonă maghiară a dispărut (fie ucisă în războaie, fie de epidemii, fie relocată în orașe) aveau mare nevoie de mână de lucru. Însă mâna de lucru românească era de proastă calitate, românii nu numai că erau greu de convins să se stabilească definitiv într-un loc, dar nu aveau nici o etică a muncii corespunzătoare, ceea ce a determinat o productivitate mai mică și un important regres economic[435]. Practic, românii sunt vinovați pentru degradarea Transilvaniei de la statutul de provincie prosperă din Evul Mediu la cel de provincie înapoiată până la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Românii se instalaseră în număr mare în zonele de câmpie și deluroase locuite înainte de maghiari și sași și au „balcanizat” modul de viață în Transilvania[436].
 Cu toate acestea, o analiză comparată din punct de vedere etnografic, efectuată de Gunda Béla, arată că maghiarii au influențat viața românilor în numeroase aspecte, cum ar fi practicarea agriculturii, a păstoritului, portul popular, gătitul, construitul caselor etc. Până și în ceea ce privește păstoritul sau prepararea mămăligii, maghiarii făceau aceste lucruri mai bine decât românii! De altfel, românii stabiliți în Câmpia Ungară „nu aveau nici o forță politică, culturală sau socială și s-au adaptat cu plăcere modelului maghiar, cu întregul lor mod de viață” [437]. S-ar presupune că între etniile conlocuitoare influențele și împrumuturile sunt reciproce, însă în cazul românilor și maghiarilor nu se poate vorbi despre reciprocitate, Coriolan Petranu greșește flagrant când vorbește despre influența românească asupra culturii populare maghiare, întrucât „confundă simpla preluare a unor forme cu influența care schimbă conduita unei etnii, care schimbă modul de viață”[438]. Nu e totuna preluarea unor forme exterioare, ca rezultat al conviețuirii, cu influența care schimbă modul de a fi.
 Literatura românilor ardeleni, deși s-a aflat sub puternica influență a literaturii maghiare, nu a reușit să reproducă „nici complexitatea sa, nici vârfurile sale”. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, când maghiarii au produs scriitori de talie europeană precum Balassi, Zrínyi, Gyöngyösi, Mikes, Bessenyei, literatura română era încă „extrem de săracă și naivă”. Iar marii clasici ai literaturii maghiare, precum Arany sau Vörösmarty, nu au găsit ecou în creația literară românească. Evoluția literaturii române din Ardeal, mult întârziată și cu mari lacune față de maghiari, nu se poate explica doar prin „lupta pentru limbă, politizarea exagerată, rămânerea în urmă în privința gusturilor sau pur și simplu prin lipsa talentului”[439]. Explicația este acea dilemă continuă privind modelele de urmat, astfel încât românii ardeleni au refuzat influența „naturală” și „altruistă” pe care ar fi putut-o exercita literatura maghiară, dar nu au putut să implementeze nici modelul românesc de dincolo de Carpați, care era unul provenit dintr-un „peisaj cultural profund diferit față de cel ardelean”[440].
 Cultura românilor din Transilvania prezintă anumite diferențe față de cea a românilor de dincolo de Carpați, întrucât prima s-a îmbogățit cu elemente preluate din cultura maghiară și din cultura occidentală transmisă prin intermediul maghiarilor, iar cealaltă, păstrând trăsăturile ortodoxe, bizantino-slave, a dobândit elemente turce și mai apoi franceze. Însă între influențele maghiare mai vechi și mai noi și între cele franceze există o diferență fundamentală. Influența maghiară s-a produs în urma conviețuirii îndelungate a celor două popoare, iar cea franceză este una mai nouă și care a prins numai la pătura cultă. Cuvintele de origine maghiară au o „atmosferă familială”, cuvinte precum a făgădui, a îngădui, pildă nu sunt înlocuite în limbajul celor mulți de termeni precum a promite, a permite sau exemplu[441].
 Maghiarii au făcut prozelitism religios în rândul românilor, din pur idealism, nu din interes politic, după cum îi acuză istoriografia românească, care ea însăși recunoaște binefacerile aduse de prozelitismul occidental în privința folosirii limbii naționale în biserică și școală, a evoluției pe scara socială, a privilegiilor preoțești, a accesului la cultura occidentală[442].
 În Transilvania, întregul „mod de a fi” românesc a fost influențat de maghiari, elementele occidentale din „caracterul național românesc” sunt rodul conviețuirii cu aceștia.
 Naționalismul românesc
 Cu toate că românii refuză să recunoască, până și mitologia lor națională este de sorginte maghiară. Nu numai ideea originii latine și continuității pe teritoriul Transilvaniei a fost preluată de Școala Ardeleană de la umaniștii maghiari, ci și legenda lui Dragoș, ca mit al întemeierii Moldovei, s-a inspirat din legenda „cerbului miraculos” (csodaszarvas) al cronicilor maghiare, care i-ar fi condus pe strămoșii maghiarilor în Pannonia.[443]
 I. Tóth Zoltán arăta că naționalismul unitar românesc este o creație „foarte tânără”, el s-a născut după jumătatea secolului al XIX-lea, prin sinteza naționalismului transilvănean cu cel moldovean și muntean. În Transilvania, Inochentie Micu a fost cel care prin politizarea ideii daco-romane și prin revendicarea statutului de a patra stare a ridicat „conștiința de popor” la rangul de „conștiință de naționalitate”[444]. Următoarea etapă în evoluția naționalismului românesc este ilustrată de Supplex, a cărui importanță nu constă în documentația sa istorică („la fel de naivă ca și viziunea nobilimii maghiare asupra trecutului”), nici în programul său social („care, de fapt, bătea la porți deja deschise”), ci în ideea că situația inferioară a românilor este cauzată de lipsa lor de autonomie națională. Adică elita românească transilvăneană a făcut o legătură organică între emanciparea socială și cea națională și a formulat astfel conceptul integral al națiunii române din Transilvania[445]. Odată cu desființarea sistemului de stări, naționalismul românesc și-a stabilit ca obiectiv fundamental „refacerea” unui stat național român unitar care nu existase niciodată, pe ruinele vechii provincii Dacia[446].
 Revoluția de la 1848 a fost unul dintre cele mai semnificative momente de confruntare majoră dintre naționalismul românesc și cel maghiar. Discutând motivele pentru care s-a ajuns la confruntarea sângeroasă, Makkai arată că mare parte a vinei o poartă elita maghiară, care nu a fost în stare să vadă seriozitatea și profunzimea mișcării românilor pentru drepturi naționale (Wesselényi, în contextul agitațiunilor crescânde, a început să îi numească pe români „román” în loc de „oláh”, crezând în mod greșit că în acest fel i-ar mai putea îmbuna pe români, iar Kossuth a comis o mare greșeală tactică atunci când s-a adresat românilor livrându-le mai mult amenințări decât promisiuni). Dar radicalizarea revoluției s-a produs și pentru că în fruntea ei s-au ridicat „tineri șovini”, precum Iancu, Bărnuțiu, Papiu-Ilarian, Axente, Buteanu, în locul unor naționaliști „mai politicieni”, precum Șaguna sau Bariț. La fel și în tabăra maghiară, i s-a permis unui șovin ca Berzenczey László să țină adunarea de la Agyagfalva, unde s-a decis înarmarea imediată a secuilor și ridicarea lor împotriva românilor[447]. Învățătura trasă de ambele tabere în urma revoluției nu a fost nevoia de colaborare, ci hotărârea de a se înverșuna și mai mult în lupta pentru hegemonie în Transilvania[448].
 Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, atât naționalismul maghiar cât și cel românesc s-au debarasat de mai toate caracteristicile pozitive și s-au „șovinizat”[449]. Această constatare a fost făcută de istoricul Makkai László în lucrarea sa scrisă în 1948, ca o încercare de identificare a „greșelilor istorice” săvârșite de maghiari, însă în lucrarea propagandistică Erdély és népei (1941), Bíró Sándor considera că în perioada dualistă, „continua încordare” în relațiile româno-maghiare a fost cauzată de neîncetatele uneltiri ale românilor, care au „otrăvit cu bună știință” această relație, în timp ce conducătorii maghiarilor „au dat nenumărate dovezi de comportament împăciuitor și lipsit de ură”[450].
 După 1918, maghiarii din Transilvania au avut de suportat, ca minoritari, toate măsurile discriminatoare și deznaționalizatoare prin care noua putere politică urmărea consolidarea statului român pe baze naționale. Maghiarii au fost nevoiți să învețe pe propria piele „ce înseamnă naționalismul consecvent pentru naționalitatea care nu e făuritoare a statului”[451].
  Încheiere
 Istoriografia maghiară a perioadei 1920-1948 a moștenit o imagine despre români construită de-a lungul timpului de cultura maghiară, un portret cu elemente negative și pozitive, ce oscila între viziunea nobiliară despre „tâlharii” epocii medievale și fascinația romanticilor pentru „bunul sălbatic”. Interesul culturii maghiare față de români nu era unul pronunțat, românii erau descriși din perspectiva celui conștient la tot pasul de superioritatea sa culturală, a celui care nu identifică niciun pericol real în mașinațiunile politice ale unui adversar mult sub rangul său[452].
 După 1918, când s-a produs ceea ce „nici un om politic român serios nu îndrăznea nici măcar să viseze înainte de război”[453], scrisul istoric maghiar și-a asumat rolul de a combate cu argumente științifice dreptul istoric formulat de români asupra Transilvaniei. Teoria continuității daco-romano-românești în Transilvania a fost supusă criticii încă de la nașterea sa, în secolul al XVIII-lea, acum însă vocile sunt mai numeroase, mai vehemente și au în spate un prestigiu academic ce le conferă greutate. Multe voci aparțin unor oameni de știință tineri, de origine transilvăneană (Makkai László, I. Tóth Zoltán, Pataki József etc.), formați în atmosfera marcată de puternicele manifestări ideologice ale perioadei interbelice, dar aflați și sub influența noilor tendințe istoriografice.
 Cele mai importante lucrări dedicate „trecutului comun” româno-maghiar au fost tipărite în perioada 1941-1944, ani în care relațiile dintre cele două state au fost mai reci ca oricând, ambele percepând situația Transilvaniei divizate ca una provizorie și dorind-o în întregime numai pentru ele. În contextul politic dat, aceste lucrări au avut un indubitabil rol propagandistic, dar dincolo de anumite formulări tăioase la adresa istoriografiei românești, ele sunt sinteze ale unor preocupări științifice de lungă durată, cu o documentare solidă și cu concluzii care reflectau stadiul cercetării și paradigmele științifice ale momentului. Caracterul lor propagandistic  nu derivă în primul rând din conținutul teoriilor referitoare la istoria românilor (care sunt, în general, în concordanță cu viziunea anterioară a istoriografiei maghiare, nu aduc ceva nou în liniile generale de interpretare), ci ține mai ales de momentul în care s-a ales publicarea și de modul de prezentare al volumelor respective.
 Interesul pentru istoria românilor și pentru evaluarea critică a producțiilor istoriografice românești a crescut în contextul politic specific perioadei studiate, istoricii, lingviștii, etnografii, antropologii maghiari reunindu-și forțele în efortul de a demonstra diferențele semnificative dintre cele două popoare, influența benefică a culturii maghiare în evoluția românilor, în cadrul unei narațiuni potrivit căreia maghiarii sunt cei care au organizat sistemul statal al Transilvaniei, i-au construit orașele (alături de sași), i-au făurit bunurile culturale și au făcut-o faimoasă pentru toleranța religioasă, în timp ce românii s-au așezat târziu, au rămas fideli modului lor de viață primitiv, au refuzat să se adapteze sistemului și au dăunat prestigiului unei provincii odinioară renumite, dar care a intrat irevocabil pe panta declinului.
 Imaginea românilor în scrisul istoric maghiar al perioadei 1920-1948 păstrează, așadar, elementele deja formulate de-a lungul secolului al XIX-lea, se menține poziția de „superioritate culturală” de la nivelul căreia se raportează maghiarii la români. Diferența semnificativă este aceea că românii s-au transformat din factor politic neglijabil într-un adversar cu adevărat periculos, a cărui subestimare i-a costat scump pe maghiari.
 

 
   [1] Anders E. B. Blomqvist, Constantin Iordachi, Balázs Trencsényi (eds.), Hungary and Romania Beyond National Narratives. Comparisons and Entanglements, Bern, Peter Lang, 2013, pp. 6-7.
 
  [2] Deér József, Gáldi László (ed.), Magyarok és románok, vol. I-II, Budapest, Athenaeum, 1943-1944; Makkai László, Magyar-román közös múlt, Budapest, 1989; I. Tóth Zoltán, Magyarok és románok. Történelmi tanulmányok, Akadémiai Kiadó, Budapest, Héttorony Könyvkiadó, 1966; Dániel Csatári, Dans la tourmente. Les relations hungaro-roumaines de 1940 à 1945, Budapest, Akadémiai Kiadó, 1974.
 
  [3] Szász Zoltán, A románok története, Budapest, Bereményi Könyvkiadó, 1993; Köpeczi Béla, Nemzetképkutatás és a XIX. századi román irodalom magyarságképe, Budapest, Akadémiai Kiadó, 1995; Béla Borsi-Kálmán, Liaisons risquées. Hongrois et Roumains aux XIXe et XXe siècles, Pécs, Jelenkor, 1999.
 
  [4] Ambrus Miskolczy, Romanians in historic Hungary, Boulder, Columbia University Press, 2008; idem, A pásztor  bölcsessége. A bárányka útja Sovejától Párizsig  és vissza: fejezetek 150 esztendő román eszmetörténetéből a romantikus nacionalizmustól napjainkig, Kolozsvár, Kriterion, 2013.
 
  [5] Alexandru D., Xenopol, Histoire des Roumains de la Dacie Trajane. Depuis les origines jusqu’a l’Union des Principautés en 1859, Paris, Ernest Leroux, 1896; Nicolae Iorga, Histoire des Roumains de Transylvanie et de Hongrie, vol. I-II, Bucarest, Göbl, 1915-1916; Ștefan Pascu, Ștefan Ștefănescu, (eds.), The Dangerous game of falsifying history. Studies and articles, Bucharest, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1987.
 
  [6] Ioan-Aurel Pop, Romanians and Hungarians from the 9th to the 14th Century. The genesis of the Transylvanian medieval state, Cluj, Centrul de Studii Transilvane, 1996; Ioan-Aurel Pop, “De manibus Valachorum scismaticorum...”. Romanians and power in the mediaeval Kingdom of Hungary, Frankfurt am Main, Peter Lang, 2013.
 
  [7] Lucian Boia, History and Myth in Romanian Consciousness, Budapest – New York, Central European University Press, 2001.
 
  [8] Lucian Nastasă, Studii istorice româno-ungare, Iași, Ed. Academică „A. D. Xenopol”, 1999; Balázs Trencsényi et al. (eds.), Nation-Building and Contested Identities. Romanian & Hungarian Case Studies, Budapest, Polirom–Regio Books, 2001; Anders E. B. Blomqvist, Constantin Iordachi, Balázs Trencsényi (eds.), Hungary and Romania Beyond National Narratives. Comparisons and Entanglements, Bern, Peter Lang, 2013.
 
  [9] Gábor Egry, The Strangers within. National identity, everydays encounters and regionalism in Transylvania 1918-1944, în vol. Viktória Semsey (ed.), National identity and modernity 1870-1945. Latin America, Southern Europe, Central Eastern Europe, Budapest – Paris, LʼHarmattan, 2019, pp. 249-272.
 
  [10] Rogers Brubaker et al., Nationalist politics and everyday ethnicity in a Transylvanian town, Princeton, Princeton University Press, 2018.
 
  [11] Sorin Mitu, National Identity of Romanians in Transylvania, Budapest – New York, Central European University Press, 2001; Luminița Ignat-Coman, Imagine de sine la românii ardeleni în perioada dualistă, Cluj, Argonaut, 2009; Nicoleta Hegedűs, Imaginea maghiarilor în cultura românească din Transilvania (1867–1918), Cluj, Argonaut, 2012; Valer Rus, Imaginea românilor în cultura maghiară transilvăneană în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Teză de doctorat, „Universitatea Babeș-Bolyai”, Cluj, 2008; Melinda Mitu, Sorin Mitu, Die Rumänen aus ungarischer Perspektive. Entstehung eines ethnischen Bildes, Wien, New Academic Press, 2017.
 
  [12] Acest studiu a fost realizat cu sprijinul UEFSCDI, în cadrul proiectului de cercetare Românii despre maghiari, maghiarii despre români: două secole de oglindire reciprocă (1789-2007), cod proiect: PN-III-P4-PCE-2021-0262.
 
  [13] Makkai László, Magyar-román közös múlt, Budapest, Héttorony Könyvkiadó, 1989, p. 107.
 
  [14] Gheorghe I. Brătianu, Makkai László, Tündérkert. Grădina zînelor. Az erdélyi fejedelmi kor magyar és román szemmel. Epoca principatului transilvan în viziunea maghiară și română, ed. Miskolczy Ambrus, Budapest, ELTE BTK, 1994, p. 72.
 
  [15] Ovidiu Pecican, Troia, Veneția, Roma, vol. I, București, EuroPress Group, 2007.
 
  [16] Ibidem, pp. 361-372.
 
  [17] O formulă care pare să combine numele regelui Ladislau cel Sfânt – Szent László –, 1077-1095, cu supranumele succesorului său, Coloman Cărturarul – Könyves Kálmán –, 1095-1116; dar ar putea fi o contaminare și cu amintirea lui Ladislau al IV-lea Cumanul, 1272-1290, care s-a luptat într-adevăr cu tătarii, și nu cu pecenegii, ca înaintașul său.
 
  [18] Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, București, Minerva, 1978, pp. 13-14.
 
  [19] Ibidem, p. 16.
 
  [20] Așa după cum și țăranii chinezi din epoca dinastiei Qing vor fi obligați să se asimileze simbolic în rândurile cuceritorilor manciurieni tot prin intermediul frizurii, respectiv al binecunoscutelor codițe împletite. În cazul țăranilor ardeleni, unii observatori vor evidenția tonsura lor scurtă, pe care o legau de originea romană, în timp ce alții erau interesați de părul purtat în cozi al acestora, care a dat numele țopilor din Munții Apuseni (Zopf) și care apare în reprezentările conducătorilor răscoalei țărănești din 1784.
 
  [21] În mod paradoxal, am putea spune că susținea teza originii latine a românilor cu singurele argumente credibile în limitele orizontului de așteptare al celor cărora li se adresa. Dacă a existat vreodată vreo urmă de conștiință a originii latine în imaginarul popular, țărănesc (lucru greu demonstrabil însă, din lipsă de izvoare), exprimarea ei nu ar fi fost posibilă decât în asemenea modalități, naive, pre-științifice. Vezi Ela Cosma, Ideea de întemeiere în cultura populară românească, Cluj, Presa Universitară Clujeană, 2000.
 
  [22] Ovidiu Pecican, op. cit., pp. 85-140, 361-378.
 
  [23] Ibidem, pp. 388-393.
 
  [24] Vezi Ela Cosma, Întemeierile, în vol. Sorin Mitu (ed.), Enciclopedia imaginariilor din România. III. Imaginar istoric, Iași, Polirom, 2020, pp. 71-75.
 
  [25] Ovidiu Pecican, op. cit., pp. 477-479.
 
  [26] Ibidem, pp. 140-155, 343-357.
 
  [27] Sorin Mitu, Transilvania mea. Istorii, mentalități, identități, Iași, Polirom 2013, pp. 488-496.
 
  [28] Mihai Florin Hasan, „Aspecte ale relațiilor matrimoniale dinastice munteano-maghiare din secolele XIV-XV”, în Revista Bistriței , XXVII, 2013, pp. 128-159.
 
  [29] Sorin Mitu, op. cit., pp. 305-318.
 
  [30] Ovidiu Pecican, op. cit., pp. 462.
 
  [31] Ovidiu Pecican, Povestea fraților Roman și Vlah și a urmașilor lor. Legende despre originea românilor desprinse din vechile cronici românești, Cluj, Mega, 2019.
 
  [32] Gheorghe I. Brătianu, Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești, București, Eminescu, 1980.
 
  [33] Neagu Djuvara, Thocomerius – Negru Vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Țării Românești. Răspuns criticilor mei și neprietenilor lui Negru Vodă, București, Humanitas, 2015; Matei Cazacu, Dan Ioan Mureșan, Ioan Basarab, un domn român la începuturile Țării Românești, Chișinău, Cartier, 2013.
 
  [34] Acest studiu a fost realizat cu sprijinul UEFSCDI, în cadrul proiectului de cercetare Românii despre maghiari, maghiarii despre români: două secole de oglindire reciprocă (1789-2007), cod proiect: PN-III-P4-PCE-2021-0262.
 
  [35] David Prodan, Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării națiunii române, București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1984, p. 172.
 
  [36] David Prodan, Răscoala lui Horea, București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1979, vol. II, pp. 258, 262, 273-276. Majoritatea citatelor reproduc izvoare de epocă rezumate în mod fidel de David Prodan.
 
  [37] Ibidem, pp. 274-276.
 
  [38] Ibidem, p. 223.
 
  [39] Sorin Mitu, Transilvania mea. Istorii, mentalități, identități, Iași, Polirom, 2013, pp. 368-369.
 
  [40] Yuval Noah Harari, Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, Iași, Polirom, 2017, p. 164.
 
  [41] David Prodan, op. cit., vol. II, p. 232.
 
  [42] Ibidem, pp. 299, 377.
 
  [43] Ibidem, p. 274.
 
  [44] Vezi, de exemplu, bustul lui Horea (Romulus Ladea, 1964) sau grupul statuar Horea, Cloșca și Crișan (Ion Vlasiu, 1974), ambele ridicate la Cluj.
 
  [45] Acest studiu a fost tipărit cu sprijinul UEFSCDI, în cadrul proiectului de cercetare Românii despre maghiari, maghiarii despre români: două secole de oglindire reciprocă (1789-2007), cod proiect: PN-III-P4-PCE-2021-0262.
 
  [46] Klaus Heitmann, Imaginea românilor în spațiul lingvistic german, ed. a II-a, Ed. Polirom, Iași, 2014; Sorin Mitu, Geneza identității naționale la românii ardeleni, Ed. Humanitas, București, 1997; Luminița Ignat-Coman, Imaginea de sine la românii ardeleni în perioada dualistă, Ed. Argonaut, 2009; Melinda Mitu, Sorin Mitu, Ungurii despre români. Nașterea unei imagini etnice, Ed. Polirom, Iași, 2014; Nicoleta Hegedűs, Imaginea maghiarilor în cultura românească din Transilvania (1867-1918), 2 vol., Ed. Argonaut & Mega, 2012; Sorin Mitu, Identități moderne în Transilvania, Ed. Argonaut, Cluj, 2016; Luminița Mihaela Iacob, Etnopsihologie și imagologie, Ed. Polirom, Iași, 2003; Cosmin Budeancă (ed.), Imaginea etnicilor germani la românii din Transilvania după 1918. Interviuri, 3 vol., Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2019; Mirel Bănică, Bafta, Devla și Haramul. Studii despre cultura și religia romilor, Ed. Polirom, Iași, 2019.
 
  [47] Szentkirályi Elemér, Kalauz Széchenyi István megismeréséhez, Országos Műszaki Inform. Kp., 1987; Szentkirályi rezumă, tematic, toată bibliografia referitoare la Széchenyi din timpul vieții acestuia până în 1987; lucrări reprezentative din ultimele trei decenii: Csorba László, Széchenyi István, M-érték Kiadó, 2010; Gergely András, Széchenyi István, Kalligram Könyvkiadó, 2006; Oplatka András, Széchenyi István, Osiris Kiadó, Budapest, 2010.
 
  [48] James O. Noyes, România, țară de hotar între creștini și turci. Cu aventuri din călătoria prin Europa Răsăriteană și Asia apuseană, Ed. Humanitas, București, 2016, pp. 32–33; John Paget, Magyarország és Erdély, Rubicon Intézet Nonprofit Kft., 2022, pp. 134 –149.
 
  [49] Gergely András, Széchenyi István (Magyar Szabadelvűek), Új Mandátum Könyvkiadó, 1998, p. 149; Széchenyi István, Napló, Válogatta, szerkesztette, a forditást ellenörizte és a szerkesztői útószót irta Oltványi Ambrus, Osiris Kiadó, Budapest, 2002, 1825, december 28, p. 368; Wolfram Siemann, Metternich. Strategist and Visionary, Harvard University Press, 2019.
 
  [50] H.C. Andersen, Bazarul unui poet. Memorii de călătorie în Germania, Italia, Grecia, Orient și țările dunărene 1840 – 1841, Ed. Humanitas, București, 2021, pp. 382–384.
 
  [51] Ács Tibor, Széchenyi katonaévei, Zrinyi Kiadó, 1994; Ács Tibor,Katonaként is magyar. Széchenyi István katonaélete és hadügyi reformeszméi, Zrinyi Kiadó, 2009.
 
  [52] Mark Jarett, The Congress of Vienna and its Legacy. War and Great Power Diplomacy after Napoleon, I.B. Tauris, 2016, pp. 69–158; Brian E. Vick, The Congress of Vienna. Power and Politics after Napoleon, Harvard University Press, 2014, pp. 66–112.
 
  [53] Helmut Rumpler, Eine Chance für Mitteleuropa. Bürgerliche Emanzipation und Staatsverfall in der Habsburgermonarchie, Österreichische Geschichte 1804–1914, Heraugegeben von Herwig Wolfram, Verlag Carl Ueberreuter, Wien, 1997, p. 173.
 
  [54] Deák Antal András, Amelie Lanier, Széchenyi István és Sina György közös vállalkozásai, L’Harmattan, Budapest, 2005.
 
  [55] Széchenyi către Pavel Kiseleff, 31 iulie 1833, Orșova, în “Ezt köztünk! Isten áldja!” Széchenyi István válogatott levelei, Kovács Henriett et ali, MTA BTK, Budapest, 2014, pp. 144–146.
 
  [56] Széchenyi către Alexandru D. Ghica, 3 iulie 1836, Mehadia, în “Ezt köztünk!”...,op.cit., 246–248; Széchenyi István, Napló, pp. 686–687, 901–902.
 
  [57] Péter György, Gróf Széchenyi István közgazdasági eszméi és hatásuk az erdélyi gazdasági gondolkodásra, în Egyed Ákos, Csetri Elek, Péter György, Somai József, Széchenyi és Erdély. Tanulmányok, Romániai Magyar Közgazdász Társaság, Kolozsvár, 2002, p. 101.
 
  [58] Romsics Ignác, Nemzet, nemzetiség és állam. Kelet–Közép–és Délkelet–Európában a 19. és 20. században, Helikon Kiadó, 2020, p. 94.
 
  [59] Melinda Mitu, Sorin Mitu, Ungurii despre români. Nașterea unei imegini etnice, Ed. Polirom, Iași, p. 159.
 
  [60] Széchenyi István, Napló, 1821 július 16...p. 176; respectivul episod este, parțial, redat și în Călători străini despre Țările Române în sec. XIX, vol. I: 1801 – 1821, volum îngrijit de Georgeta Filitti, Ed. Academiei, București, 2004, p. 45; Egyed Ákos, Széchenyi István hatása Erdélyben, în Egyed Ákos et alii, op.cit., p. 16.
 
  [61] Gergely András, Egy nemzetet az emberiségnek. Tanulmányok a magyar reformkorról, Magvető Könyvkiadó, Budapest, 1987, pp. 171–202; PajkossyGábor, A Reformkor (1830–1848), în Gergely András (Szerk.), Magyarország története a 19. században, Osiris Kiadó, Budapest, 2019, pp. 191–233.
 
  [62] Wilhelm Bleek, Vormärz: Deutschlands Aufbruch in die Moderne, Verlag C.H. Beck, München, 2020.
 
  [63] Nemzeti Társalkodó, 1834 Október 28, I. Szám., apud. Egyed Ákos, Széchenyi István hatása... în Egyed Ákos et alii, op.cit., p. 26.
 
  [64] Ion Codru Drăgușanu, Călătoriile unui român ardelean în țară și în străinătate (1835–44) (Peregrinul transilvan), Ed. Tipografiei Societății Neamul Românesc, Vălenii de Munte, 1910, p. 53, 74.
 
  [65] Idem., op.cit., pp. 52–53; Bitay Árpád, Még egy román kortárs magasztaló megemlékezése Széchenyi Istvánról, Erdélyi Irodalmi Szemle, 1929, 6. évfolyam, 1–2 szám, p. 105; Széchenyi István, Napló..., 1825 szemtember 27, p. 339.
 
  [66] Ion Codru Drăgușanu, Barbara, Călindariu pentru poporul român (1861–1863), apud. George Em. Marica, Studii de istoria și sociologia culturii române ardelene din secolul al XIX-lea, Ed. Dacia, Cluj, 1977, p. 326.
 
  [67] Bitay Árpád, Román dicsőitő irás és vers a Széchenyiekről 1839, Erdélyi Irodalmi Szemle, 1928, 5. évfolyam, 1–4 szám, pp. 93–94.
 
  [68] Bitay Árpád, Széchenyi és a románok, Pásztortűz, 1925, XI. Évfolyam, 22 szám, p. 475.
 
  [69] Bitay Árpád, Gróf Széchenyi Istvánnak és apjának hire és egykorú ismertetése Romániaban, Erdélyi Irodalmi Szemle, 1924, LVI. Évfolyam, 2 szám, p. 141.
 
  [70] Bitay Árpád, Széchenyi és a románok...,p. 475; Bitay Árpád, Gróf Széchenyi Istvánnak és apjának...,p. 140.
 
  [71] Vasile Netea, George Barițiu. Viața și activitatea sa, Ed. Științifică, București, 1966, pp. 152–153.
 
  [72] Vasile Netea, op.cit., p. 172.
 
  [73] Zaharia Carcalechi, Biblioteca românească, nr. 9, Sibiu, 1834, apud. George Em. Marica, op.cit., p. 228.
 
  [74] Victor Neumann, Convergențe spirituale, Ed. Eminescu, București, 1986, pp. 90–98.
 
  [75] George Cipăianu, Vincențiu Babeș (1821–1907), Ed. Facla, Timișoara, 1980, p. 22.
 
  [76] George Barițiu, Părți alese din Istoria Transilvaniei. Pre doue sute de ani din urmă, vol. I, Tipografia Krafft, Sibiu, 1889, pp. 632–633; George Em. Marica, op.cit., vol II, p. 291.
 
  [77] Vasile Netea, op.cit., p. 48.
 
  [78] George Barițiu, Părți alese...,vol. I, p. 571.
 
  [79] Ibidem.
 
  [80] Idem, op.cit., p. 576.
 
  [81] Idem, op.cit., p. 569.
 
  [82] Benkő Samu, Széchenyi eszméinek és cselekedeteinek korabeli erdélyi fogadtatása, Erdélyi Tudományos Füzetek, 213, Kolozsvár, 1992.
 
  [83] George Barițiu, Privire asupra negoțului în Ungaria, Transilvania, Moldova, Țara Românească și Serbia, Gazeta de Transilvania, nr. 22, Brașov, 22 noiembrie 1838 – acest articol rezumă toate ideile economice împrumutate de la Széchenyi; Vasile Netea, op.cit., p. 152, 172–173. 
 
  [84] Brassai Sámuel, Gróf Széchenyi István credója, Vasárnapi Újság, Kolozsvár, 1836, április 13, pp. 595–599.
 
  [85] George Bariț, Credeul politic a domnului graf Stefan Seceni, Foaie pentru minte, inimă și literatură, nr. 40, Brașov, 15 octombrie 1841 (transcrierea textului cu caractere chirilice îi aparține lui Vlad-Florin Toma).
 
  [86] Keith Hitchins, Afirmarea Națiunii: mișcarea națională românească din Transilvania 1860–1914, Ed. Enciclopedică, București, 2000, pp. 211–251; Victor Jinga, Gândire economică românească în secolul al XIX-lea, Tipografia Ardealul, Cluj, p. 82.
 
  [87] Însuși Széchenyi menționează și subscrie la perspectiva sumbră a predicției herderiene, vezi Széchenyi István, Napló...1829, junius 20, p. 521.
 
  [88] Wesselényi Miklós, Szózat a magyar és szláv nemzetiség ügyében, Lipcse, 1843; Hermann Róbert, Nemzetépités és államkoncepciók Magyarországon a Reformkorban és 1848–49-ben, in Szarka László (szerk.), Párhuzamos nemzetépités, konfliktusos együttélés. Birodalmak és nemzetállamok a közép-európai régióban (1848–1938), Országház Könyvkiadó, Budapest, 2017, p. 68; Széchenyi István, Napló..., 1848 április 12, p. 1114; 1848 április 28, p. 1122; 1848 május 10, p. 1127; 1848 május 18, p. 1132; 1848 május 19, p. 1132.
 
  [89] Spira György, Concepția lui István Széchenyi despre problema națională, în Camil Mureșanu, Nicolae Bocșan, Ioan Bolovan (coord.), Revoluția de la 1848-1849 în Europa Centrală. Perspectivă istorică și istoriografică, Presa Universitară Clujeană, 2000, p. 112.
 
  [90] Ioan Lupaș (1880–1967). Scrieri alese, vol.II, ediție îngrijită de Camil Mureșanu, Ed. Academiei, București, 2017, p. 263; Ion Zamfirescu, Spiritualități românești, Imprimeria națională, București, 1941, p. 292.
 
  [91] Alexandru Papiu-Ilarian, Independența constituționale a Transilvaniei, Tip. Adolf Bermann, Iassi, 1861, p. 22.
 
  [92] Széchenyi István, A’magyar Akadémia körül, Trattner-Károlyi, Pest, 1842, pp. 20–21.
 
  [93] Idem, op.cit., p. 46.
 
  [94] Alexandru Papiu-Ilarian, Istoria Românilor din Dacia Superioară, vol.II., Viena, 1852, pp. XLVIII–XLVIII.
 
  [95] Simeone Bărnuțiu, Raporturi româniloru cu ungurii și principiele libertate națiunali: desfășurate de Simeone Bărnuțiu la 14/2 mai 1848 în siedința preliminare a Adunarei națiunale, in besearica catedrale din Blasiu, Editiunea 2., Viena, 1852, p. 25; Ioan Chindriș, Simion Bărnuțiu. Suveranitate națională și integrare europeană. O hermeneutică de text, Cluj-Napoca, 1999, p. 91.
 
  [96] Melinda Mitu, Sorin Mitu, op.cit., pp. 166–167; Tomasz Kamusella, The Politics of Language and Nationalism in Modern Central Europe, Foreword by Peter Burke, Palgrave Macmillan, 2012 p. 437.
[97] Pajkossy Gábor, A Reformkor (1830–1848), în Gergely András (Szerk.), op.cit., pp. 216–219; Jean Bérenger, Kecskeméthy Károly, Országgyűlés és parlamenti élet Magyarországon 1608 – 1918, Napvilág Kiadó, 2008, pp. 249–253; Lackó Mihály, Széchenyi és Kossuth vitája, Gondolat, 1977.
 
  [98] George Barițiu, Părți alese..., vol.I., p.596; Spira György, Concepția lui István Széchenyi despre problema națională..., p. 111.
 
  [99] Pentru participarea lui Széchenyi la revoluția din 1848, vezi: Spira György, 1848 Széchenyije és Széchenyi 1848-a, Akadémiai Kiadó, Budapest, 1964.
 
  [100] Ioan Chindriș, op.cit., p. 91.
 
  [101] Széchenyi István, Napló..., 1848 junius 23, p. 1151; Egyed Ákos, Széchenyi hatása..., în Egyed Ákos et alii, op.cit., pp. 40–41. 
 
  [102] Széchenyi István, Napló..., 1848 junius 10, p. 1144; 1848 junius 25, p. 1152; 1848 julius 8, p. 1158.
 
  [103] Comitetul Națiunii Române către frații săi români, Sibiu, 1 noemvrie (20 oct) 1848, în I. Chindriș, op.cit., p. 127.
 
  [104] George Barițiu, Părți alese..., vol.II., p. 225.
 
  [105] András Gergely, Das Letzte Lebeskapitel Széchenyis in Wien, in István Fazekas, Stefan Malfér, Peter Tusor (Hg.), Széchenyi, Kossuth, Batthyány, Deák. Studien zu den ungarischen Reformpolitikern des 19. Jahrhunderts und ihren Beziehungen zu Österreich, Wien, 2011, pp. 41 – 48; Kosáry Domokos, Széchenyi Döblingben, Magvető Könyvkiadó, Budapest, 1981.
  
  [106] Gazeta Transilvaniei, 16/4 septembrie 1858.
 
  [107] George Em. Marica, op.cit., p. 312.
 
  [108] George Bariț, Memori’a contelui Stefanu Sechenyi, Gazeta Transilvaniei, nr. 16, Brasiovu, 14 aprilie 1860, p. 61 (transcrierea textului cu caractere chirilice îi aparține lui Vlad-Florin Toma).
 
  [109] Ibidem, p. 62.
 
  [110] Ibidem, p. 63.
 
  [111] George Bariț, Memori’a contelui Stefanu Sechenyi, Gazeta Transilvaniei, nr. 17, Brasiovu, 17 aprilie 1860, pp. 65–66 (transcrierea textului cu caractere chirilice îi aparține lui Vlad-Florin Toma).
 
  [112] Ibidem, p. 66.
 
  [113] Helmut Rumpler, Eine Chance für Mitteleuropa..., pp. 396–426; Ernst Bruckmüller, Österreichische Geschichte. Von der Urgeschichte bis zur Gegenwart, Böhlau Verlag, 2019, pp. 372–374; Kozári Monika, A dualista rendszer (1867–1918), Pannonica Kiadó, 2005, pp. 7–30; Hermann Róbert, Ligeti Dávid (szerk.), Megosztó kompromisszum. Az 1867. évi kiegyezés 150 év távlatából, Országház Könyvkiadó, Budapest, 2017.
 
  [114] Traian I. Farkas, Istoria Gimnasiului Gr. Cat. De Beiuș/ A Belényesi Gör. Kath. Főgymnásium története, Tipografia “Aurora” A. Todoran, Beiuș, 1896, p. 125.
 
  [115] Lupta, nr. 1382, anul VIII, 5 aprilie 1891, p. 3.
 
  [116] Telegraful Român, nr. 10, anul XLVIII, 27 ianuarie 1900, p. 38; Tribuna Poporului, nr. 18, anul IV, Arad, 27 ianuarie 1900, p. 1; Tribuna Poporului, nr. 18, anul X, Arad, 7 februarie 1906, p. 5.
 
  [117] Tribuna, nr. 143, anul XIV, Arad, 9 iulie 1910, p. 7; Tribuna, nr. 145, Anul XIV, Arad, 11 iulie 1910, p. 2; Biserica și Școala, nr. 13, Anul XXXIV, Arad, 28 martie 1910, p. 4.
 
  [118] “O epistolă din lumea ce’alalta”, Albina, anul III, nr. 38, Viena, 7 aprilie 1868, p. 1.
 
  [119]Széchenyi István, Napló...1846, február 4, p. 998.
  [120] Pentru inventarierea întregului spectru al stereotipurilor etnice din cultura română, vezi Nicoleta Hegedűs, op.cit., vol.II, pp. 13–39, 124–140.
 
  [121] Tribuna, anul, XI, nr. 209, Arad, 22 septembrie 1907, p. 4; Tribuna, anul XIV, nr. 21, Arad, 27 ianuarie 1910, p. 3.
 
  [122] Tribuna, anul XI, nr. 109, Arad, 16 mai 907, p. 1.
 
  [123] Tribuna, anul XV, nr. 10, Arad, 14 ianuarie 1911, p. 1.
 
  [124] Albina, anul VI, nr. 92, Pesta, 11 noiembrie 1871; Tribuna Poporului, anul VII, nr. 112, Arad, 19 iunie 1903, p. 2; George Bariț, Studii și articole, cu o prefață de Ioan Lupaș, Ed. ‘Asociațiunii’, Sibiu, 1912, p. 58.
 
  [125] Ábrahám Barna, A románok és a magyar nemzetállam-épités, in Csibi Norbert, Schwarczwölder Ádám (Szerk.), Modernizáció és Nemzetállam-épités. Haza és/ vagy haladás dilemmája a dualizmus kori Magyarországon, Kronosz Kiadó, Pécs, 2018, pp. 341–365; Robert A. Kann, Despre problema naționalităților în Monarhia Habsburgică (1848 -1918), în Monarhia Habsburgică (1848–1918), vol.III: Problema națională, ediție în limba română coordonată de Rudolf Gräf, Academia Română/Centrul de Studii Transilvane/Polirom, Iași, 2021, pp. 243–273.
 
  [126] Nicoleta Hegedűs, op.cit., vol.II, p. 18.
 
  [127] Tribuna Poporului, anul VII, nr. 197, Arad, 28 octombrie 1903, p. 1.
 
  [128] Albina, anul VIII, nr. 17, Pesta, 4 martie 1873, p. 2.
 
  [129] Nicoleta Hegedűs, op.cit., vol.II, p. 77.
 
  [130] Teodor V. Păcățian, Cartea de Aur sau Luptele politice-naționale ale românilor de sub Coroana Ungară, vol.I, Tipografia Iosif Marschall, Sibiu, 1904, p. 294; Gheorghe Adamescu, Luptele pentru naționalitate ale românilor de peste munți în 1848–49, Tipografia Modernă Gregorie Luis, București, 1892, p. 2.
 
  [131] Albina, anul III, nr. 114, Viena, 3 noiembrie 1868, p. 2.
 
  [132] Albina, anul I, nr. 58, Viena, 24 august 1866, p. 2; Albina, anul IV, nr. 83, Pesta, 9 octombrie 1869, p. 2; TribunaPoporului, anul II, nr. 114, Arad, 17 iunie 1898, p. 559; TribunaPoporului, anul II, nr. 127, Arad, 7 iulie 1898, p. 623; TribunaPoporului, anul III, nr. 4, Arad, 6 ianuarie 1899, p. 1; TribunaPoporului, anul III, nr. 14, Arad, 20 ianuarie 1899, p. 3; TribunaPoporului, anul III, nr. 54, Arad, 18 martie 1899, p. 2; Tribuna, anul XI, nr. 42, Arad, 22 februarie 1907, p. 2; Tribuna, anul XII, nr. 149, Arad, 6 iulie 1908, p. 1; Biserica și Școala, anul XXXV, Arad, 13 februarie 1911, p. 2; A.C. Popovici, La question en Transylvanie et en Hongrie, Librairie Payot, Lausanne/Paris, 1918, p. 169.
 
  [133] Gheorghe Adamescu, op.cit., p. 36; TribunaPoporului, anul II, nr. 44, Arad, 5 martie 1898, p. 210.
 
  [134] Albina, anul II, nr. 79–186, Viena, 19 iulie 1867, p. 2.
 
  [135] Nicoleta Hegedűs, op.cit., vol.II, p. 130.
 
  [136] TribunaPoporului, anul VI, nr. 151, Arad, 1 august 1902, p. 1.
 
  [137] Tribuna, anul XI, nr. 75, Arad, 1 aprilie 1907, p. 4.
 
  [138] Telegraful Român, anul LI, nr. 66, Sibiu, 17 iunie 1903, p. 265; Eugen Brote, Cestiunea Română în Transilvania și Ungaria, Tipografia Voința Națională, București, 1895, p. 66.
 
  [139] Albina, anul III, nr. 21, Viena, 21 februarie 1868, p. 2; Biserica și Școala, anul III, nr. 18, Arad, 29 aprilie 1879, p. 143.
 
  [140] G. Constantin Râmniceanu, Românii Transcarpatini: doué conferințe publice ținute la Ateneul din Berlad, Tipografia George Cațafany, Berlad, 1891, p. 51; Lupta, nr. 1430, 5 iunie 1891, pp. 1–2.
 
  [141] Ioan Slavici, Politica națională română. Articoli scriși  dela 1871 până la 1881, Editura Autorului, București, 1915, p. 20.
 
  [142] Septimiu Albini, 1848 în Principatele Române, Imprimeriile „Independența”, București, 1910, p. 53; I. Rusu Abrudeanu, Habsburgii, ungurii și românii, Institutul de Arte Grafice, București, 1915, p. 90.
 
  [143] George Popoviciu, Istoria românilor bănățeni, Tiparul Tipografiei „Poporul român”, Lugoj, 1904, pp. 363–364; Nicoleta Hegedűs, op.cit., vol.II., p. 137
 
  [144] Ioan Lupaș (1880–1967). Scrieri alese, vol. II..., p. 295.
 
  [145] TribunaPoporului, anul IV, nr. 189, Arad, 11 octombrie 1901, p. 1.
 
  [146] Eugen Brote, Cestiunea Română..., pp. 25–26.
 
  [147] Ibidem, p. 26.
 
  [148] Albina, anul II, nr. 101–208, Viena, 10 septembrie 1867, p. 1.
 
  [149] Ibidem, p. 1.
 
  [150] TribunaPoporului, anul XIII, nr. 238, Arad, 3 noiembrie 1909, p. 1.
 
  [151] Mihaela Mehedinți-Beiean, Străinul, în Sorin Mitu (coord.), Enciclopedia Imaginariilor, vol. III: Imaginarul istoric, Editura Polirom, Iași, 2020, p. 233.
 
  [152] Tribuna Poporului, anul IV, nr. 21, Arad, 3 februarie 1901, p. 2; Tribuna, anul XIII, nr. 281, Arad, 24 decembrie 1909, p. 4; Tribuna, anul XV, nr. 31, Arad, 9 februarie 1910, p. 4; Tribuna, anul XIV, nr. 137, Arad, 2 iulie 1910, p. 4.
 
  [153] Tribuna Poporului, anul VII, nr. 107, Arad, 12 iunie 1903, p. 2.
 
  [154] Tribuna Poporului, anul IV, nr. 197, Arad, 22 octombrie 1900, p. 1.
 
  [155] “Wir haben wohl nie daran gezweifelt, dass es in magyarischen Kreisen – wie einst einen Széchenyi, Eötvös und Deák – auch heute Männergeben müsse, die sich nicht haben mitreissen lassen von der herrschenden Strömung und die mit Besorgniss den Endresultaten der chauvinistischen Stürme entgegensehen”, Romänische Revue, nr. 002, Herausgegeber Cornelius Diaconovich, Resicza, 1886, p. 90.
 
  [156] Tribuna Poporului, anul IV, nr. 8, Arad, 13 ianuarie 1900, p. 1.
 
  [157] Emil Babeș, Diagnoza: studiu asupra situațiunii politice a românilor din Ungaria, Tipografia „Poporul Român”, Budapesta, 1910, p. 112.
 
  [158] Tribuna Poporului, anul II, nr. 111, Arad, 13 iunie 1898, Procesul nostru. Vorbirea de apărare rostită de Dl. Dr. I. Suciu la Curtea de Jurați din Oradea Mare, p. 545.
 
  [159] Tribuna, anul XIII, nr. 206, Arad, 24 septembrie 1909, p. 3.
 
  [160] Tribuna Poporului, anul VIII, nr. 196, Arad, 29 octombrie 1904, articolul de fond „Procesele noastre”, p. 3; citatul este realuat și în Tribuna Poporului, anul VIII, nr. 199, Arad, 2 noiembrie 1904, p. 4.
 
  [161] Albina, anul VI, nr. 92, Pesta, 11 noiembrie 1871, p. 2.
 
  [162] Ibidem, p. 2.
 
  [163] Joachim von Puttkamer, Schulalltag und nationale Integration in Ungarn. Slovaken, Rumänen und Siebenbürger Sachsen in der Auseinandersetzung mit der ungarischen Staatsidee 1867–1914, Gruyter Oldenbourg, München, 2003.
 
  [164] Tribuna, anul XIII, nr. 95, Arad, 3 mai 1909, p. 1.
 
  [165] Albina, anul II, nr. 135–242, Viena, 7 decembrie 1867, p. 2.
 
  [166] Tribuna, anul, XIV, nr. 100, Arad, 8 mai 1910, p. 3.
 
  [167] Pentru părți antologice din textul original, vezi: Hegedűs Nicoleta, Önarckép. Erdélyi magyar identitás a XVIII.–XIX. században. Antológia és bibliográfia, Argonaut & Mega, Kolozsvár, 2012, pp. 15–21, 74–79.
 
  [168] Tribuna, anul XI, nr. 90, Arad, 20 aprilie 1907, p. 2.
 
  [169] Tribuna, anul XV, nr. 27, Arad, 4 februarie 1911, p. 3.
 
  [170] Pentru succinta prezentare a celor două modele, vezi: Guy Hermet, Istoria națiunilor și a naționalismului în Europa, Institutul European, Iași, 2005, pp. 144–163; Michael N. Forster, Herder’s Philosophy, Oxford University Press, 2018, pp. 16–74.
 
  [171] Tribuna, anul XII, nr. 247, Arad, 5 noiembrie 1908, p. 1.
 
  [172] Tribuna, anul XI, nr. 71, Arad, 28 martie 1907, p. 6.
 
  [173] Tribuna, anul X, nr. 96, Arad, 2 iunie 1906, pp. 4–5.
 
  [174] Tribuna, anul XV, nr. 266, Arad, 4 decembrie 1911, p. 5.
 
  [175] Romanulu, nr. 12, Bucureșci, 22 august 1868, p. 717.
 
  [176] Tribuna, anul X, nr. 214, Arad, 14 iulie 1906, p. 2.
 
  [177] Titlul de baron era utilizat în mod eronat, familia Széchenyi a fost înnobilată printr-o diplomă emisă de împăratul Ferdinand al II-lea la data de 26 noiembrie 1629; ulterior, membrii familiei au obținut rangul de conți sub împăratul Leopold I, în 1697, pentru servicii militare în campaniile antiotomane ale lui Eugeniu de Savoia.
 
  [178] Desbaterile Adunării Deputaților, nr. 22, Bucureșci, 15 decembrie 1890, p. 173.
 
  [179] Tribuna, anul XII, nr. 5, Arad, 9 ianuarie 1909, p. 5.
 
  [180] Telegraful Român, anul L, nr. 120, Sibiu, 26 octombrie 1902, p. 488.
 
  [181] Tribuna, anul XIII, nr. 200, Arad, 17 septembrie 1909, p. 1.
 
  [182] Pentru o discuție despre profilul liderului providențial, vezi Sorin Mitu, Conducătorul providențial, în Enciclopedia imaginariilor..., pp. 308–326.
 
  [183] Tribuna, anul X, Arad, 23 iunie 1906, p. 6.
 
  [184] Tribuna Poporului, anul IV, nr. 172, Arad, 16 septembrie 1900, p. 7.
 
  [185] Tribuna Poporului, anul IV, nr. 168, Arad, 10 septembrie 1900, p. 3.
 
  [186] Iosif Sterca Șuluțiu, Discursurile Prezidentului Asociațiunii, Iosif Sterca Șuluțiu de Cărpeniș, cu ocazia sărbătorilor Asociațiunii ținute în Sibiiu la 19 August, Tipariul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiiu, 1905, p. 4.
 
  [187] Stefan Berger, Chris Lorenz (ed.), Nationalizing the Past: Historians as Nation Builders in Modern Europe, Palgrave Macmillan, 2010; Stefan Berger (ed.), Engaged Historian: Perspectives on the intersections of politics, activism and the historical profession, Berghan Books, 2019.
 
  [188] A.D. Xenopol, Românii și Austro–Ungaria, Tipografia H. Goldner, Iași, 1914, p. 20.
 
  [189] Nicolae Iorga, Istoria romînilor din Ardeal și Ungaria, vol. 2: De la mișcarea lui Horea până astăzi. Lecții ținute la Universitatea din București, București, 1915, pp. 119–120.
 
  [190] Idem, op.cit., p. 142.
 
  [191] Nicolae Iorga, Originea și desvoltarea statului austriac. Zece lecții făcute la Iași în 1917, Ed. a II-a, București, 1938, pp. 119–120.
 
  [192] Idem, op.cit., p. 124.
 
  [193] Ballabás Dániel, Széchenyi István két világháború közötti kultusza és a Széchenyi nemzetség, Acta Academiae Agriensis, Sectio Historiae, XLIV, 2017, pp. 559–560.
 
  [194] Nagy György, Széchenyi az erdélyi magyar szellemi életben a két világháború között, Erdélyi Múzeum, 1992, 54 kötet, 1–4 füzet, p. 46.
 
  [195] Victor Jinga, Gândirea economică românească în secolul al XIX-lea, Tipografia Ardealul, Cluj, 1938, p. 82.
 
  [196] Andrei Rădulescu, Pravilistul Flechtenmacher, în Academia Română, Memoriile secțiunii istorice, seria III, tomul I, București, 1923, pp. 140–141. 
 
  [197] Aurel A. Mureșianu, Teofil Frâncu, Tip. „Unirea”, Brașov, 1935, p. 4
 
  [198] Nicolae Iorga, Istoria românilor în chipuri și icoane, Ed. Ramuri S.A, Craiova, 1921, p. 163.
 
  [199] Nicolae Iorga, Elemente de unitate ale lumii medievale, moderne și contemporane, vol. 3: Revoluții politice și întregiri naționale, Ed. „Cultura Neamului Românesc”, 1922, p. 82.
 
  [200] Silviu Dragomir, Studii și documente privitoare la revoluția românilor din Transilvania în anii 1848–49, vol. 5. Partea 1: Istoria revoluției, Cartea românească, Cluj, 1946, p. 56.
 
  [201] Idem, op.cit, p. 74.
 
  [202] Nicolae Buta, Avram Iancu și epoca sa, Imprimeria Dr. Bornemisa, Cluj, 1924, p. 23.
 
  [203] Alexandru Vaida Voevod, Memorii, vol I., Editura Dacia, 1994, p. 137.
 
  [204] Silviu Dragomir, Studii și documente..., p. 91.
 
  [205] Biserica și Școala, anul XLII, nr. 50, Arad, 9 decembrie 1918, p. 2.
 
  [206] Biserica și Școala, anul LII, nr. 42–43, Arad, 21 octombrie 1928, p. 14.
 
  [207] Sever Bocu, Să punem în valoare Marea și Dunărea, în Adevărul, anul 51, nr. 16.441, București, 4 septembrie 1937, pp. 1–2.
 
  [208] Onisifor Ghibu, Prolegomena la o educație românească, Ed. Cultura Românească, S.A.R, București, 1941, p. 556.
 
  [209] Ibidem.
 
  [210] Acest studiu a fost realizat cu sprijinul UEFSCDI, în cadrul proiectului de cercetare Românii despre maghiari, maghiarii despre români: două secole de oglindire reciprocă (1789-2007), cod proiect: PN-III-P4-PCE-2021-0262.
 
  [211] Unirea, nr. 3, 21 ianuarie 1905.
 
  [212] Idem, nr. 4, 28 ianuarie 1905.
 
  [213] Câteva exemple: Ioan Tomole, Românii din Transilvania în luptele național-electorale de la începutul secolului al XX-lea, Baia Mare, Editura Gutinul, 2001; Stelian Mândruț, „Dinamica electoral-politică în Transilvania între anii 1892-1910”, în Anuarul Institutului de Istorie din Cluj, 42, 2003; Vlad Popovici, Ovidiu Iudean, “The Elective Representation of the Romanians in the Hungarian Parliament”, în Studia Universitatis Petru Maior, 11, 2011; Ovidiu Emil Iudean, Oana Valentina Sorescu, “From Protest Petitions to Parliamentary Action: The Attitude of the Leadership of the Nationalities in Hungary in Regards to the Minister Ágoston Trefort’s Magyarization Policy”, în Antonello Biagini, Giovanna Motta (eds.), Empires and Nations from the Eighteenth to the Twentieth Century, vol II, Newcastle upon Tyne, Cambridge Scholars Publishing, 2014; Ovidiu Emil Iudean, Alexandru Onojescu, “Politics, Nationalism and Parliamentarianism. Romanian Representatives in the Budapest Parliament (1861-1918)”, în Transylvanian Review, XXII, 4, 2013; Judit Pál, “Electoral Corruption in Austro-Hungarian Transylvania at the Beginning of the Dualist Period (1867-1872)”, în Frédéric Monier, Olivier Dard, Jens Ivo Engels (eds.), Patronage et corruption politiques dans l’Europe contemporaine. 2. Les coulisses du politique à l’époque contemporaine XIXe-XXe siècles, Paris, Armand Colin (Recherches), 2014; Vlad Popovici, „Procesul electoral în Banat (1861-1918). Statistici. Evoluții. Prosopografie”, în Studii și cercetări. Actele Simpozionului “Banat – istorie și multiculturalitate”, Novi-Sad – Zrenianin, Editura Fundației – Editura ICRV, 2014; Ovidiu Emil Iudean, The Romanian Governmental Representatives in the Budapest Parliament (1881–1918), Cluj-Napoca, Editura Mega, 2016; József Pap, Parliamentary Representatives and Parliamentary Representation in Hungary (1848-1918), Frankfurt am Main, Peter Lang, 2017; Judit Pál, Vlad Popovici, Andrea Fehér, Ovidiu Emil Iudean (eds.), Parliamentary Elections in Eastern Hungary and Transylvania (1865–1918), Berlin, Peter Lang, 2018.
 
  [214] Câteva exemple: Gheorghe Iancu, „Partidul Național Român și alegerea parțială pentru parlamentul maghiar în cercul electoral Bocșa (1907)”, în Sorin Mitu et alii, Biserică, societate, identitate. In honorem Nicolae Bocșan, Cluj-Napoca,  Presa Universitară Clujeană, 2007; Ovidiu Emil Iudean, „Solidarități politico-naționale la românii năsăudeni în timpul alegerilor parlamentare de la începutul secolului XX”, în Constantin Bărbulescu, Ioana Bonda, Cecilia Cârja, Ion Cârja, Ana Victoria Sima (eds.), Identitate și alteritate V. Studii de istorie politică și culturală, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2011; Vlad Popovici, „Reprezentanții Sebeșului în Parlamentul Ungariei (1866-1918)”, în Terra Sebus. Acta Musei Sabesiensis, 6, 2014; Vlad Popovici, Ovidiu Iudean, “Romanian Election Newssheets in Banat and Transylvania before 1918”, în Analele Banatului, XII, 2014; Stelian Mândruț, Adrian Onofreiu, „Radiografia unui scrutin electoral (octombrie 1901, Năsăud)”, în Varga Atilla, Iosif Marin Balog, Diversitate culturală, realități politice și multiconfesionalism în Transilvania și Banat (sec. XVIII-XX), Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2014; Ovidiu-Emil Iudean, “The Romanian Parliamentary Elite from Banat on the Eve of the First World War”, în The Romanian Journal of Modern History, VI, 1-2, 2015.
 
  [215] Câteva exemple: Stelian Mândruț, Mişcarea naţională şi activitatea parlamentară a deputaţilor Partidului Naţional Român din Transilvania între anii 1905-1910, Oradea,  Fundația „Cele Trei Crișuri”, 1995; Ovidiu Emil Iudean, “The Involvement of Romanian Candidates in the Hungarian Parliamentary Elections during the Last Decade of the 19th Century Reflected in the Transylvanian Romanian Press”, în Transylvanian Review, XX, supp. nr. 2:1, 2011; Judit Pál, Vlad Popovici (eds.), Elites and Politics in Central and Eastern Europe (1848–1918), Peter Lang, 2014; Ovidiu Emil Iudean, ”Political Options and Electoral Behaviour in the Case of the Arad Romanian Elite at the end of the Nineteenth Century”, în Analele Banatului, S. N. Arheologie – Istorie, XXIV, 2016;  Judit Pál, Vlad Popovici, “The Parliamentary Elite from Eastern Hungary and Transylvania ( 1867-1918). A Generation-based Approach”, în Lukas Fasora, Ewald Hiebl, Petr Popelka (eds.), Generationen in der Geschichte des langen 20. Jahrhunderts – methodisch-theoretische Reflexionen, Viena, Lit Verlag, 2017; Ovidiu Emil Iudean, “National Sentiment and Political Pragmatism. The Parliamentary Representative Constantin Burdia and the “Romanian People Affair”, în Banatica, 28, 2018.
 
  [216] Câteva exemple: Gelu Neamțu, „Activitatea parlamentară a lui Alexandru Roman. 1866-1887”, în Anuarul Institutului de Istorie din Cluj, 12, 1969; Gelu Neamțu, „Deputaţii români în dieta de la Pesta 1848-1849”, în Anuarul Institutului de Istorie din Cluj, 13, 1970; Nicolae Roșuț, „Activitatea politică a deputaților arădeni între anii 1905-1918”, în Ziridava, 9, 1978; Gelu Neamțu,  „Activitatea parlamentară a lui George Pop de Băseşti în 1879”, în Acta Musei Porolissensis, 12, 1988.
 
  [217] József Pap, Parliamentary Representatives and Parliamentary Representation in Hungary (1848-1918), Frankfurt am Main, Peter Lang, 2017; Judit Pál, Vlad Popovici, Andrea Fehér, Ovidiu Emil Iudean (eds.), Parliamentary Elections in Eastern Hungary and Transylvania (1865–1918), Berlin, Peter Lang, 2018.
 
  [218] Judit Pál, Vlad Popovici, Andrea Fehér, Ovidiu Emil Iudean (eds.), Parliamentary Elections in Eastern Hungary and Transylvania (1865–1918), Berlin, Peter Lang, 2018, pp. 25-29.
 
  [219] József Pap, Parliamentary Representatives and Parliamentary Representation in Hungary (1848-1918), Frankfurt am Main, Peter Lang, 2017, p. 103.
 
  [220] Ibidem, p. 161.
 
  [221] Vlad Popovici, „Reprezentanții Sebeșului în Parlamentul Ungariei (1866-1918)”, în Terra Sebus. Acta Musei Sabesiensis, 6, 2014, p. 464.
 
  [222] Ovidiu Emil Iudean, Alexandru Onojescu, “Politics, Nationalism and Parliamentarianism. Romanian Representatives in the Budapest Parliament (1861-1918)”, în Transylvanian Review, XXII, 4, 2013, p. 6.
 
  [223] Calcule după: Judit Pál et alii, Parliamentary Elections, passim.
 
  [224] Stelian Mândruț, „Partidele maghiare în viața politică a Transilvaniei (1867-1919)”, în Anuarul Institutului de Istorie “George Bariț” din Cluj-Napoca, XLI, 2002, p. 149.
 
  [225] Judit Pál, “Parliament and the Political System in Hungary During the Dualist Period”, în Judit Pál et alii, Parliamentary Elections, p. 19.
 
  [226] Teodor V. Păcățian, Cartea de Aur sau luptele politice ale românilor de sub coroana ungară, vol. VII, Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, 1913, p. 32.
 
  [227] Ibidem, p. 204.
 
  [228] Ibidem, p. 352.
 
  [229] Apel către alegătorii români, în Unirea, nr. 2, 13 ianuarie 1905.
 
  [230] Judit Pál et alii, Parliamentary Elections, p. 145.
 
  [231] Ibidem, p. 145, 331.
 
  [232] Ibidem, p. 174.
 
  [233] Tribuna poporului, nr. 175, 22 septembrie/5 octombrie 1901.
 
  [234] Drapelul, nr. 76, 22 septembrie/5 octombrie 1901, nr. 76.
 
  [235] Árpád E. Varga, Erdélyi etnikai és felekezeti statisztikája 1850-2002, ediţie on-line, http://www.kia.hu, accesat la 20.10.2022.
[236] Judit Pál et alii, Parliamentary Elections, p. 119.
 
  [237] Tribuna, nr. 15, 23 ianuarie/5 februarie 1905.
 
  [238] Tribuna, nr. 85, 4/17 mai 1906.
 
  [239] Ovidiu Emil Iudean, The Romanian Governmental Representatives in the Budapest Parliament (1881–1918), Cluj-Napoca, Editura Mega, 2016, p. 63.
 
  [240] Drapelul, nr. 46, 22 aprilie/5 mai 1906.
 
  [241] Andrei Corteanu, “Rolul țărănimii în modernizarea și civilizarea țării”, în Revista vremii politice, literare și economice, IV, 1, 1924, p. 12, apud. Sorin Radu, Electoratul din România în anii democrației parlamentare (1919-1937), Iași, Institutul European, 2004, p. 98.
 
  [242] Libertatea, nr. 21, 13/26 mai 1906.
 
 [243] András Gerö, The Hungarian Parliament, 1867-1918: A Mirage of Power, New York, Columbia University Press, 1997, p. 62.
   [244] E.-G. Valentin Groebner, Gefahrliche Geschenke: Ritual, Politik und die Sprache der Korruption in der Eidgenossenschaft im spaten Mettelalter und am Beginn der Neuzeit, Konstanz, Universitatsverlag, 2000, apud. Judit Pál, “Electoral Corruption in Austro-Hungarian Transylvania at the Beginning of the Dualist Period (1867-1872)”, în Frédéric Monier, Olivier Dard, Jens Ivo Engels (eds.), Patronage et corruption politiques dans l’Europe contemporaine. 2. Les coulisses du politique à l’époque contemporaine XIXe-XXe siècles, Paris, Armand Colin (Recherches), 2014, p. 108.
   [245] Karsten Fischer, „Korruption als Problen und lement politischer Ordnund. Zu der Geschichtlichkeit eines Skandalond und methodologischen Aspekten historischer Komparatistik”, în Geld – Geschenke – Politik. Korruption im neuzeitlichen Europa, Munchen, R. Oldenbourg, 2009, pp. 52.53, apud. Ibidem.
   [246] András Gerö, The Hungarian Parliament, pp. 61-62.
   [247] Ovidiu Emil Iudean, The Romanian Governmental Representatives, p. 65.
   [248] András Gerö, The Hungarian Parliament, pp. 69-76.
   [249] Ibidem, p. 64.
   [250] Cea mai populară relatare din epocă este probabil lucrarea lui R. S. Watson, Corruption and Reform in Hungary. A Study of Electoral Practice, Londra, Constable&Co. Ltd, 1911. În anii ’90 András Gerö publică The Hungarian Parliament, 1867-1918: A Mirage of Power (New York, Columbia University Press, 1997), cu extrem de multe detalii referitoare la corupția sistemului electoral din Ungaria dualistă.
   [251] Libertatea, nr. 21, 13/26 mai 1906.
   [252] Tribuna, nr. 14, 22 ianuarie/4 februarie 1905.
   [253] Judit Pál et alii, Parliamentary Elections, p. 186.
   [254] Tribuna, nr. 12, 19 ianuarie/1 februarie 1905.
   [255] Unirea, nr. 24, 11 iunie 1910.
   [256] Ibidem.
   [257] Judit Pál, Electoral Corruption in Austro-Hungarian Transylvania, pp. 111-112.
   [258] András Gerö, The Hungarian Parliament, pp. 82-96.
   [259] Ovidiu Emil Iudean, “The Romanian Parliamentary Elite from Banat on the Eve of the First World War”, în The Romanian Journal of Modern History, VI, 1-2, 2015. p. 54.
   [260] Idem, The Romanian Governmental Representatives, pp. 61-62.
   [261] Vlad Popovici, Ovidiu Emil Iudean, “Romanian Election Newssheets in Banat and Transylvania before 1918”, în Analele Banatului, XII, 2014, p. 358.
   [262] Ovidiu Emil Iudean, The Romanian Parliamentary Elite from Banat, p. 54.
   [263] Ioan Tomole, Românii din Transilvania în luptele național-electorale de la începutul secolului al XX-lea, Baia Mare, Editura Gutinul, 2001, p. 49.
   [264] Tribuna, nr. 11, 18/31 ianuarie 1905.
   [265] Unirea, nr. 5, 5 februarie 1905.
   [266] Libertatea, nr. 6, 22 ianuarie/4 februarie 1905.
   [267] Tribuna, nr. 14, 22 ianuarie/4 februarie 1905.
   [268] Unirea, , nr. 7, 18 februarie 1905.
   [269] R. W. Seton-Watson, Corruption and Reform in Hungary. A Study of Electoral Practice, Londra, Constable&Co. Ltd, 1911, p. 38.
   [270] Unirea, nr. 6, 11 februarie 1905.
   [271] R. W. Seton-Watson, Corruption and Reform in Hungary, p. 113.
   [272] Tribuna, nr. 16, 25 ianuarie/7 februarie 1905.
   [273] John H. Aldrich, Libby M. Jenke, “Turnout and the Calculus of Voting. Recent Advances and Prospects for Integration with Theories of Campaigns and Elections”, în Justin Fisher, Edward Fieldhouse, Mark N. Franklin, Rachel Gibson, Marta Cantijoch, Christopher Wlezien (eds.), The Routledge Handbook of Elections, Voting Behavior and Public Opinion, Londra și New York, Routledge, 2018, p. 89.
   [274] Mattei Dogan, Comparații și explicații în știința politică și sociologie, Iași, Institutul European, 2010, p. 248.
   [275] Libertatea, 26 februarie/11 martie 1905, nr. 11.
   [276] R. W. Seton-Watson, Corruption and Reform in Hungary, p. 7.
   [277] Ibidem.
   [278] Tribuna, nr. 99, 25 mai/7 iunie 1906.
   [279] Vincent L. Hutchings, Hakeem J. Jefferson, “The Sociological and Social-Psychological Approaches”, în Justin Fisher et alii, The Routledge Handbook of Elections, p. 21.
   [280] Tribuna, nr. 8, 13/26 ianuarie 1905.
   [281] Keith Dowding, “Ration Choice Theory and Voting”, în Justin Fisher et alii, The Routledge Handbook of Elections, p. 34.
   [282] Ovidiu Emil Iudean, The Romanian Governmental Representatives, pp. 63-64.
   [283] Libertatea, nr. 22, 20 mai/2 iunie 1906.
   [284] Judit Pál et alii, Parliamentary Elections, p. 140.
   [285] Unirea, nr. 25, 18 iunie 1910.
   [286] Sorin Radu, “Electoratul din Transilvania în primii ani după Marea Unire”, în Apulum, 2, 2000, p. 243.
   [287] Marcel Ivan, Evoluţia partidelor noastre politice în cifre şi grafice. 1919 – 1932, Sibiu, 1933, p. 28, apud. Ibidem, p. 244.
   [288] Sorin Radu, Electoratul din România, p. 131.
   [289] Ovidiu Emil Iudean, The Romanian Governmental Representatives, pp. 50-52.
   [290] Vlad Popovici, Ovidiu Emil Iudean, Romanian Election Newssheets, p. 357.
   [291] DJANBN, Colecţia personală Ion Ciocan, dosar 7, f. 3., apud. Ovidiu-Emil Iudean, „Solidarități politico-naționale la românii năsăudeni în timpul alegerilor parlamentare de la începutul secolului XX”, în Constantin Bărbulescu, Ioana Bonda, Cecilia Cârja, Ion Cârja, Ana Victoria Sima (eds.), Identitate și alteritate V. Studii de istorie politică și culturală, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2011, p. 39.
   [292] András Cieger, “Politics as a Profession in Nineteenth-Century Hungary?”, în Korall - Társadalomtörténeti folyóirat, 42, 2010, pp. 106-114.
   [293] Stelian Mândruț, Adrian Onofreiu, „Radiografia unui scrutin electoral (octombrie 1901, Năsăud)”, în Varga Atilla, Iosif Marin Balog (eds.), Diversitate culturală, realități politice și multiconfesionalism în Transilvania și Banat (sec. XVIII-XX), Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2014, p. 321.
   [294] Libertatea, nr. 5, 15/28 ianuarie 1905.
   [295] Judit Pál et alii, Parliamentary Elections, p. 118.
   [296] Gazeta Transilvaniei, nr. 94, 30 aprilie/13 mai 1910.
   [297] András Gerö, The Hungarian Parliament, p. 68.
   [298] Marianne C. Stewart, Harold D. Clarke, “Economic Voting”, în Justin Fisher et alii, The Routledge Handbook of Elections, p. 192.
   [299] Tribuna, nr. 31, 16 februarie/1 martie 1905.
   [300] Judit Pál et alii, Parliamentary Elections, p. 192.
   [301] Adrian Basarabă, Comportamentul electoral al populației Banatului. Studiu longitudinal, Timișoara, Solness, 2008, pp. 146-148.
   [302] András Gerö, The Hungarian Parliament, p. 84.
   [303] Stelian Mândruț, Adrian Onofreiu, Radiografia unui scrutin electoral, p. 314.
   [304] Ovidiu-Emil Iudean, The Romanian Parliamentary Elite from Banat, p. 57.
   [305] Tribuna, nr. 14, 22 ianuarie/4 februarie 1905; Ibidem, nr. 24, 6/19 februarie 1905.
   [306] Tribuna, nr. 15, 23 ianuarie/5 februarie 1905.
   [307] Libertatea, nr. 21, 13/26 mai 1906.
   [308] Drapelul, nr. 48, 27 aprilie/10 mai 1906.
   [309] Adrian Basarabă, Comportamentul electoral al populației Banatului, p. 146.
   [310] Vincent L. Hutchings, Hakeem J. Jefferson, The Sociological and Social-Psychological Approaches, pp. 21-22.
   [311] Angus Campbell, The Voter Decides, Oxford, Row, Peterson, 1954, pp. 88–89, apud. Shaun Bowler, ”Party Identification”, în Justin Fisher et alii, The Routledge Handbook of Elections, p. 146.
   [312] Shaun Bowler, Party Identification, pp. 146-148.
   [313] Shaun Bowler, Party Identification, pp. 146-149.
   [314] Gazeta Transilvaniei, nr. 6, 11/24 ianuarie 1905.
   [315] Tribuna, nr. 81, 29 aprilie/12 mai 1906.
   [316] Steven Greee, “Understanding Party Identification: A Social Identity Approach”, în Political Psychology, 20, 2, 1999, p. 395.
   [317] Ibidem.
   [318] Candidatura lui Vincențiu Petrovici din 1905 din cercul electoral Bega-Sângeorgiu stârnea numeroase nemulțumiri din partea unui grup de preoți și învățători, cf. Tribuna, nr. 31, 16 februarie/1 martie 1905.
   [319] Gheorghe Iancu, „Campania electorală pentru alegerile parlamentare din 1919 în circumscripțiile Transilvaniei”, în Studia UBB Historia, 1, 1973, pp. 92-96.
   [320] Gazeta de Duminecă, nr. 24, 24 iunie 1906.
   [321] András Gerö, The Hungarian Parliament, p. 102.
   [322] Acest studiu a fost realizat cu sprijinul UEFSCDI, în cadrul proiectului de cercetare Românii despre maghiari, maghiarii despre români: două secole de oglindire reciprocă (1789-2007), cod proiect: PN-III-P4-PCE-2021-0262, director de proiect Sorin Mitu.
   [323] Giuseppe Motta, The legacy of the First World War: the minority question in Transylvania, Târgu-Mureş: "Petru Maior" University Press, 2014, p.18.
   [324]„ Presa românească din Ardeal”, în Țara Noastră, VI, nr. 24, iunie 1925, p.761.
   [325] Gabor Egri, ”Phantom Menaces? Ethnic Categorization, Loyalty and State Security in Interwar Romania”, în The Hungarian Historical Review, No. 3, Vol. 3, 2014, pp.653-654.
   [326] Vezi Katherine Verdery, “The Unmaking of an Ethnic Collectivity: Transylvania's Germans“, în American Ethnologist, No. 1, vol. 12, 1985, p. 63; Stefano Bottoni, “National Projects, Regional Identities, Everyday Compromises: Szeklerland in Greater Romania (1919-1940) ”, în The Hungarian Historical Review, No. 3, Vol. 2, 2013, pp. 486.
   [327] Irina Livezeanu, Cultural Politics in Greater Romania: Regionalism, Nation building and Ethnic Struggle, 1918- 1930, Ithaca: Cornell University Press, 1995, p.139.
   [328] Egri, op.cit, pp.653-654.
   [329] Vezi Rezoluția Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia: https://centenarulromaniei.ro/rezolutia-adunarii-nationale-alba-iulia-1-decembrie-1918/ , accesat 24.10.2022, ora 14.
 [330] Egri, op.cit, pp. 653-654.
   [331] Ferenc A. Váli, “Transylvania and the Hungarian Minority”, în Journal of International Affairs, no. 1, Vol.20, 1966, p. 33.
   [332] Bottoni, op.cit, p. 486.
   [333] Marius Turda, “The Nation as Object: Race, Blood, and Biopolitics in Interwar Romania”, în Slavic Review, No. 3, Vol, 66 , Fall, 2007, p. 427.
   [334] Octavian Goga, „Regionalismul”, în Țara Noastră, III, nr. 2, 22 octombrie 1922, pp. 42-43.
   [335] Idem, „Ideia Națională”, în Țara Noastră, IV, nr. 2, 1923, p. 51.
   [336] Idem, „Rehabilitarea Ardealului”, în Țara Noastră, IV, nr. 3, ianuarie, 1923, p. 81.
   [337] Ibidem, p. 83.
   [338] Hangiu Ioan, Dicționarul presei literare românești(1790-2000),București: Editura Institutului Cultural Român, 2004.
   [339] Motta, op. cit., pp. 140-141.
   [340] Octavian Goga, „Problema maghiară”, în Țara Noastră, IV, nr.4, 28 ianuarie 1923, p. 115.
   [341] Ibidem, p. 115.
   [342] Octavian Goga, „Concepții minoritare”, în Țara Noastră, IV, nr. 8, 25 februarie 1923, p. 246.
   [343] Ioan Balint, „Executarea tratatelor de pace”, în Țara Noastră, IV, nr. 5, februarie, 1923, p. 156.
   [344] Lucian Nastasă, „Maghiarii din România și etica minoritară. Repere istorice, 1920-1940”, în Lucian Nastasă și Levente Salat (coordonatori), Maghiarii din România și etica minoritară (1920-1940), Cluj: Centrul de Resurse Pentru Diversitate Etnoculturală, 2003, p.28.
   [345] Goga, „Concepții minoritare” , p. 245.
   [346]Levente Salat, „Etica minoritară maghiară interbelică din perspectiva provocărilor contemporane ale diversității”, în Maghiarii din România.., p. 10
   [347] Ibidem, p. 10.
   [348] Goga, Concepții minoritare, p. 246.
   [349] N. O., „ Gesturi inutile”, în Țara Noastră, III, nr. 2, 22 oct., 1922, p. 58.
   [350] Vezi articolele din ziarul Transilvania Românească, cu o aparție scurtă între 1921-1922.
   [351] I .T, „Mizerii mărunte” în Țara Noastră, III, nr.2, 22 octombrie, p.63.
   [352] „Presa românească din Ardeal” în „Țara Noastră, VI , nr. 24, iunie 1925, p. 761.
   [353] Gheorghe Tulbure, „Oradia de ieri și de azi. Portrete și aspecte”, în Țara Noastră, III, nr.12, 1922, p. 370.
   [354] Corneliu I. Codarcea, „Budapesta care se răzbună”, în Țara Noastră, VII, nr.40, 1926, p. 1185.
   [355] O. Goga, „Ungaria bolnavă”, în Țara Noastră, VII, nr. 4, 24 ianuarie 1926, p. 106.
   [356] M. Rucăreanu, „Scrisoare din Budapesta”, în Țara Noastră, IV, nr. 40, oct 1923, p. 1282.
   [357] „Mucenicii zilelor noastre”, în Unirea Poporului, anul XXIX, nr.36, Blaj, joi, 20 Februarie,1919, p.1.
   [358] M. Rucăreanu, „Scrisoare din Budapesta: Propaganda maghiară”, în Țara Noastră, V, nr. 14, 1924, p. 434.
   [359] „Românii din Austro-Ungaria”, în Țara Noastră, IV, nr. 12, 25 martie, 1923, p. 388.
   [360] M. Rucăreanu, „Scrisoare din Budapesta..”, p. 437.
   [361] P. Nemoianu, „Criza politicei interne în Ungaria. Câteva concluzii”, în Țara Noastră, VII, nr. 8, 1926, p. 245.
   [362] M. B.Rucăreanu, „Frământări politice în Ungaria”, în Țara Noastră, V, nr. 1, 1924, p. 23.
   [363] Nastasă, Maghiarii din România și etica minoritară, în op. cit, p. 33.
   [364] Acest studiu a fost realizat cu sprijinul UEFSCDI, în cadrul proiectului de cercetare Românii despre maghiari, maghiarii despre români: două secole de oglindire reciprocă (1789-2007), cod proiect: PN-III-P4-PCE-2021-0262.
   [365] Alföldi András, „Erdély népei az ókorban”, în Mályusz Elemér (szerk.), Erdély és népei, Budapest: Maecenas Kiadó, 1999, p. 9.
   [366] Ibidem, p. 10-11.
   [367] Pentru o viziune de ansamblu asupra evoluției scrisului istoric maghiar vezi Romsics Ignác, „A magyar történetírás évszázadai”, în Korunk, 22. évf., 5. sz., 2011, p. 3-15.
   [368] Erős Vilmos, A magyar történetírás a két világháború közötti időszakban, in Erdélyi Múzeum, 71 (1-2), 2009, p. 7-27.
   [369] Idem, „In the lure of Geistesgeschichte: the theme of decline in Hungarian historiography and historical thinking in the first half of the twentieth century”, în European Review of History: Revue européenne d'histoire, 22, nr. 3, 2015, p. 411-432.
   [370] Volumul colectiv Mi a magyar? (Budapest: Magyar Szemle Társaság, 1939) a fost coordonat nu întâmplător de Szekfű Gyula, cel care a fost printre principalii promotori ai temei declinului societății maghiare și care a făcut liberalismul secolului al XIX-lea responsabil pentru acest declin.
   [371] Bárdi Nándor György, Erdélyi magyar történetírás a két világháború között. Erdélyi magyar történészek és intézmények magyarországi szakmai és szakmán túli kapcsolatai 1920 után (2014), link:
 https://www.academia.edu/5990819/Erd%C3%A9lyi_magyar_t%C3%B6rt%C3%A9net%C3%ADr%C3%A1s_a_k%C3%A9t_vil%C3%A1gh%C3%A1bor%C3%BA_k%C3%B6z%C3%B6tt_2014_1121, accesat în data de 12.11.2022.
 [372] Radu Mârza, Romanian Historians and Propaganda (1914-1946). The Case of Transylvania, Bratislava: AEPress, 2014, p. 123-138.
   [373] vezi Erős Vilmos, „Menekülés a hallgatásba... és a szellemtörténetbe Domanovszky Sándor történeti és történetpolitikai nézeteiről az 1930-1940-es évek fordulóján”, în Aetas, an 31, nr. 4, 2016, p. 78-98.
   [374] Ibidem, p. 81-86.
   [375] Makkai Sándor, Magyar-román közös múlt, [Budapest]: Héttorony, 1989 (ediția a doua).
   [376] Deér József, Gáldi László (szerk.), Magyarok és románok I-II, Budapest: Athenaeum irodalmi és nyomdai RT. nyomása, 1943-1944.
   [377] Gáldi László, Makkai László (eds.), A románok története különös tekintettel az erdélyi románokra, Budapest: Magyar Történelmi Társulat, 1941.
   [378] Mályusz Elemér (szerk.), Erdély és népei, Budapest: Budapesti Királyi Magyar Pázmány Péter Tudományegyetem Bölcsészeti Karának Magyarságtudományi Intézete és a Franklin-Társulat Magyar Irodalmi Intézet és Könyvnyomda, 1941 (ediția princeps). Pentru acest studiu am consultat ediția din 1999, menționată mai sus.
   [379] Pataki József, Anjou királyaink és a két román vajdaság, Kolozsvár: Nagy Jenő könyvnyomdája, 1944.
   [380] Makkai László, Az erdélyi románok a középkori magyar oklevelekben, Kolozsvár: Az Erdélyi Múzeum-Egyesület kiadása, 1943.
   [381] Tamás Lajos, Rómaiak, románok és oláhok Dácia Trajánában, Budapest: MTA, 1935.
   [382] Balázs János, „Tamás Lajos emlékezete”, în Magyar Nyelv, an 81, nr. 3 (1985), p. 373-377. Principala sa operă a fost dicționarul etimologic al elementelor maghiare din limba română: Etymologisch-historisches Wörterbuch der ungarischen Elemente im Rumänischen: unter Berücksichtigung der Mundartwörter, Budapest: Akadémiai Kiadó, 1966.
   [383] Tamás Lajos, Rómaiak…, p. 1.
   [384] Ibidem, p. 7.
   [385] Lukinich Imre (1880-1950) a fost prim-secretar (1920-1943) și vice-președinte (1943-1946) al Societății Istorice Maghiare (Magyar Történelmi Társulat).
   [386] Gáldi László, Makkai László (eds.), A románok története…, p. 5-6.
   [387] Deér József, Gáldi László (szerk.), Magyarok és románok, vol. I, p. III (Cuvânt introductiv).
   [388] Mályusz Elemér (szerk.), Erdély és népei, p. 7.
   [389] Dávid Gyula (coord.), Romániai magyar irodalmi lexikon: Szépirodalom, közírás, tudományos irodalom, művelődés, vol. IV (N-R), Bukarest: Kriterion; Kolozsvár: Erdélyi Múzeum-Egyesület, 2002.
   [390] Pataki József, Anjou királyaink…, p. 3.
   [391] Fekete-Nagy Antal, Makkai László (eds.), Documenta Valachorum in Hungaria historiam illustrantia, usque ad annum 1400 p. Christum, Budapest, 1941.
   [392] Makkai László, Erdély története, Budapest: Renaissance Könyvkiadó-vállalat, 1944.
   [393] Dávid Gyula (coord.), Romániai magyar irodalmi lexikon: Szépirodalom, közírás, tudományos irodalom, művelődés, vol. III. (Kh–M), Bukarest: Kriterion, 1994.
   [394] Miskolczy Ambrus, „Makkai László (1914-1989)”, în Magyar Tudomány, an 175, nr. 10, 2014, p. 1258-1264.
   [395] Ioan Moga (1902, Săliște – 1950, Sibiu) a fost un istoric specializat în istoria medie și modernă a Transilvaniei,  profesor la Universitatea din Cluj.
   [396] Ediția princeps: Makkai, László,  Magyar-román közös múlt,  Budapest: Teleki-Pál Tudományos Intézet, 1948.
   [397] Miskolczy Ambrus, op. cit., p. 1261.
   [398] Ibidem.
   [399] Makkai László, „Román történetírás a két világháború között I”, în Hitel, an 8, nr. 9, 1943, p. 376-377.
   [400] Ibidem, p. 377.
   [401] Ibidem, p. 379.
   [402] Idem, „Román történetírás a két világháború között II”, în Hitel, an 8, nr.10, 1943, p. 393.
   [403] Ibidem.
   [404] Melinda Mitu, Problema românească reflectată în cultura maghiară din prima jumătate a secolului al XIX-lea, Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2000, p. 205-207.
   [405] Hunfalvi Pál (1810-1891), jurist, lingvist și etnograf. Este autorul unei istorii a românilor, apărută în 1894, în două volume (Az oláhok története I-II, Budapest: M.T.A., 1894).
   [406] Jancsó Benedek (1854, Ghelința – 1930, Budapesta) a fost pedagog și publicist. În scrierile sale istorice a abordat mai ales problema minorităților naționale și mișcarea națională a românilor din Transilvania. Principalele sale opere este A román nemzetiségi törekvések története és jelenlegi állapota, 2 vol., Budapest: Lampel Róbert (Wodianer F. és fiai) Cs. és Kir. Udv. Könyvkereskedése, 1896-1899 și Erdély története, Cluj-Kolozsvár: Minerva Irodalmi és Nyomdai Műintézet R.T., 1931.
   [407] Pentru o analiză a relațiilor româno-maghiare în perioada 1940-1944, vezi L. Balogh Béni, „A magyar-román viszony és az erdélyi kérdés 1940-1944 között”, în Korunk, nr. 2, feb. 2006, p. 4-10.
   [408] I. Tóth Zoltán, „Az erdélyi román nacionalizmus kialakulása”, în Magyarok és románok, vol II, p. 74-78.
   [409] Alföldi András, „Erdély népei az ókorban”, p. 14.
   [410] I. Tóth Zoltán, op. cit., p. 75.
   [411] I. Tóth Zoltán, op. cit., p. 75-76.
   [412] Alföldi András, „Keletmagyarország a római korban”, în Magyarok és románok I, p. 93.
   [413] Idem, „Erdély népei az ókorban”, p. 9-20.
   [414] Ibidem, p. 13
   [415] Tamás Lajos op. cit., p. 22-42.
   [416] Ibidem, p. 42-48.
   [417] Ibidem, p. 4
   [418] Gáldi László, „Az erdélyi tudományos élet magyar forrásai”, în Magyarok és románok II, p. 393.
   [419] Fekete Nagy Antal, „A románság megtelepülése a középkorban”, în Erdély és népei, Budapest, 1941, p. 105-106.
   [420] Berlász Jenő, „A románság az erdélyi agrártársadalomban”, în Magyarok és románok I, p. 572-573; Makkai László, Az erdélyi románok a középkori magyar oklevelekben, p. 5-6.
   [421] Makkai László, Az erdélyi románok a középkori magyar oklevelekben, p. 4.
   [422] Kniezsa István, p. 167-169.
   [423] Gáldi László, Makkai László (eds.), A románok története…, p. 43-44.
   [424] Jakó Zsigmond, op. cit., p. 508-543.
   [425] Mikecs László, „A Kárpátokon túli magyarság”, în Magyarok és románok I, p. 441-501.
   [426] Makkai László, Magyar-román közös múlt, p. 29-44.
   [427] Pataki József, op. cit., p. 83.
   [428] Elekes Lajos, „Magyar-román államkapcsolatok a dunatáji magyar nagyhatalom korában”, în Magyarok és románok II, p. 24.
   [429] Benda Kálmán, „Erdély politikai kapcsolatai a román vajdaságokkal a XVI. és XVII. században”, în Magyarok és románok II, p. 35 și urm.
   [430] Ibidem, p. 64.
   [431] Ibidem, p. 67.
   [432] Makkai László, Magyar-román közös múlt, p. 139.
   [433] Ibidem, p. 152.
   [434] Ibidem, p. 11-28. Studiul antropologic al lui Malán Mihály, („Erdélyi magyarok és románok az embertan tükrében”, în Magyarok és románok I, p. 599-667) ajunge la aceeași concluzie: românii și maghiarii transilvăneni aparțin unor „rase” diferite, maghiarii transilvăneni prin elementele est-baltice și turanice au rădăcini est-europene, iar românii transilvăneni, prin elementele mediteraneene, au rădăcini sud-europene și din zona Mării Mediterane.
   [435] Jakó Zsigmond, op. cit., p. 543.
   [436] Ibidem, p. 569.
   [437] Gunda Béla, „Magyar hatás az erdélyi román népi műveltségre”, în Magyarok és románok II, p. 471.
   [438] Ibidem, p. 476.
   [439] Gáldi László: A magyar költészet román visszhangjai, în Magyarok és románok II, p. 455-456.
   [440] Ibidem, p. 457.
   [441] Tamás Lajos, „A rumén nyelv magyar kölcsönszavainak művelődéstörténeti jelentősége”, în Magyarok és románok II, p. 337-378.
   [442] Juhász István, Nyugati missziós törekvések a románoknál, în Magyarok és románok II, p. 336.
   [443] Pataki József, op. cit., p. 119-120.
   [444] I. Tóth Zoltán, op. cit., p. 125.
   [445] Berlász Jenő, „A románság az erdélyi agrártársadalomban”, în Magyarok és románok I, p. 597.
   [446] I. Tóth Zoltán, op. cit., p. 125.
   [447] Makkai László, Magyar-román közös múlt, p. 222-235.
   [448] Ibidem, p. 239-240.
   [449] Ibidem, p. 263-268.
   [450] Bíró Sándor, „Az erdélyi magyar–román viszony a legutóbbi évtizedek-ben”, în Erdély és népei, p. 188.
   [451] Makkai László, Magyar-román közös múlt, p. 274.
   [452] Melinda Mitu, Sorin Mitu, Ungurii despre români: nașterea unei imagini etnice, Iași: Polirom, 2014; vezi și Valer Rus, Imaginea românilor în cultura maghiară transilvăneană între 1850-1890, Teză de doctorat, Cluj: Universitatea „Babeș-Bolyai”, 2008.
   [453] Mikó Imre, „Az erdélyi magyarság sorsa a világháború után”, în Magyarok és románok II, p. 211.
 
 

Anul 2022

L’image de l’Autre reprezintă o temă de cercetare clasică, cultivată în mod interdisciplinar de imagologia istorică, antropologia culturală, psihologia socială și literatura comparată. În cadrul acesteia, studierea imaginilor reciproce româno-maghiare este deosebit de interesantă, deoarece românii și maghiarii formează unul dintre cele mai importante cupluri imagologice ale continentului european. Înțelegerea nuanțată a interacțiunilor simbolice dintre cele două culturi aduce o contribuție importantă la scrierea unei istorii globale, transnaționale a lumii contemporane.
Cercetarea noastră este consacrată studierii imaginilor mutuale româno-maghiare în longue durée, începând din secolul XVIII și până în secolul XX, mai precis, în perioada lor de apariție, dezvoltare și maturitate în contextul politicii culturale a modernității. Avem în vedere întreaga evoluție și fiecare transformare prin care aceste imagini au trecut în contextul specific al perioadei istorice în discuție, pentru a furniza, ca și rezultat final al acestei cercetări, o istorie comprehensivă a dinamicii imagologice a imaginilor reciproce româno-maghiare între 1789 și 2007, având în vedere că acest subiect nu a fost studiat până acum dintr-o perspectivă holistică.
În această primă etapă, cu debutul în luna iunie 2022, am avut în vedere primul obiectiv al cercetării noastre: studierea imaginilor reciproce româno-maghiare din secolul al XVIII până în secolul XX, obiectiv atins în proporțiede 100%. În realizarea acestuia am avut în vedere trei paliere: teoretic, metodologic și de cercetare propriu-zisă. Din punct de vedere teoretic, fundația acestei cercetări este reprezentată de abordările recente, așa cum sunt: “histoire croisée”, “history of transfers” și “entangled history”, elaborate inițial în cadrul relațiilor franco-germane de către Bénédicte Zimmermann, Claude Didry și Michael Werner (1999) și apoi propuse în cazul maghiarilor și românilor de Anders Blomqvist, Constantin Iordachi și Balázs Trencsényi (2013). Toate aceste concepte au fost studiate de către cercetătorii din echipa proiectului pentru că ne propunem să depășim perspectivele reductive naționale și să evidențiem legăturile transnaționale,transregionale și translocale.
Din punct de vedere metodologic, imagologia istorică cere o abordare interdisciplinară având în vedere că sursele noastre sunt extrem de diverse și, ca rezultat, metodele de cercetare 3 trebuie să fie adaptate acestei particularități. Analiza textuală, specifică istoriografiei, studiul stereotipurilor colective, utilizat de psihologia socială și literatura comparată potrivit pentru textele de ficțiune, sunt cele mai importante instrumente care constituie cadrul interdisciplinar al studiului imagologiei. Avem în vedere în derularea proiectului dezvoltarea unei metodologii de cercetare originale, bazată pe analiza descriptivă și funcțională a imaginilor și stereotipurilor cu caracter identitar, metodologie formulată deja de liderul proiectului, prof. Univ. Dr. Sorin Mitu (2003). Datorită faptului că acest tip de cercetare operează în primul rând cu texte, metoda principală utilizată este analiza calitativă a discursului, bazată pe critică și interpretare. În funcție de tipul textelor pe care le avem în vedere și de specificul acestora, ne propunem să aplicăm scheme de lectură specifice. În această etapă, ne-am concentrat pe: 1. istoria ideilor politice și teoria naționalismului pentru scrierile cu un caracter politic și ideologic 2. imagologie comparată pentru scrieri de călătorie, descrieri etnografice-geografice și alte relatări cu caracter subiectiv 3. critica literară și hermeneutica pentru literatura tip ficțiune 4.etnologie și etnografie tradițională pentru textele folclorice. Analiza discursului a fost completată cu metodele specifice istoriei tradiționale, care stabilesc clar date și fapte pentru a înțelege contextul politic și istoric în care sunt inserate imaginile studiate.
In ceea ce privește cercetarea propriu-zisă, obiectivele noastre au fost atinse integral, cercetătorii echipei realizând următoarele activități pentru îndeplinirea acestora: trecerea în revistă a literaturii secundare pe subiect de la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj-Napoca, trecerea în revistă a arhivelor de cercetare cu fonduri disponibile și on-line, cercetări în Biblioteca Centrală Universitară din Cluj și, de asemenea, la Biblioteca Academiei din Cluj și cercetări în Arhivele Naționale din orașul nostru.Documentarea preliminară cercetării și colectarea literaturii de specialitate aferente subiectului în bibliotecile și arhivele din Cluj-Napoca s-a realizat de către toți membrii echipei proiectului în funcție de interesele de cercetare fixate pentru fiecare.Concret, primul pas a fost trecerea în revistă a literaturii de specialitate de la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj Napoca cu implicarea tuturor membrilor echipei din proiectul nostru, fiecare cercetător urmărindu-și propriile direcții de cercetare.Cercetătoarea Luminița Ignat-Coman a realizat trecerea în revistă a literaturii de specialitate din perioada interbelică, Hegedűs Nicoleta a trecut în revistă literatura secundară cu privire la maghiarii din Transilvania, Florina Raita-Sas a fost 4 preocupată de comportamentul electoral al românilor în perioada modernă iar liderul proiectului, Sorin Mitu, a vizat în această etapă cu prioritate Evul Mediu și epoca premodernă. Cercetările bibliografice întreprinse s-au materializat sub forma unui repertoriu bibliografic care însumează, în acest moment, aproximativ1000 de titluri de cărţi, capitole de cărți sau articole din periodice pe care le-am structurat tematic și care se regăsesc în acest moment și pe site-ul proiectului nostru. O secțiune specială a bibliografiei proiectului este reprezentată de fondurile disponibile on-line de la Arhivele Maghiare și de la UN Geneva a căror consultare a revenit în sarcina tuturor membrilor echipei, care au trecut în revistă peste 200 de documente de arhivă în această primă etapă. Pentru a oferi doar câteva exemple în acest sens, enumerăm: 1.Hungarianminorities in Transylvania: R1661-R1663/41/12285·Sub-sub-series·1921-1923 2.Transylvania under the Rule of Roumania:LON/BPC/MIN/255·Document·1920 3.HUNGARIAN MINORITIES IN TRANSYLVANIA.: C-65-M-21-1922-I_EN1922-01-06 4.The EthnicalMinorities of Transylvania: LON/BPC/MIN/354·Document·1934 5.Minorities in Romania - The Church Delegates of theHungarianMinority in Transylvania.Geneva - communicates an additional memorandum tothepetitionaddressedtothe Council bytherepresentatives of minoritychurches in Transylvaniaandjointwostatements of membership of theHungarianLutheran Church in Transylvania.R1629/41/46498/1481·File·1925.09.25 Am avut în vedere, de asemenea, documentele de arhivă aflate la arhivele naționale Cluj, foarte multe fonduri consultate în această etapă fiind fonduri de familie, utile din perspectiva faptului că reprezintă o microistorie care ne poate ajuta să înțelegem relațiile autentice din cele două etnii în sfera conceptelor de banal nationalism sau everyday nationalism. Am vizat, prin consultarea acestor fonduri, explorarea experienţelor de viaţă ale maghiarilor din Transilvania, aspecte economice, profesionale sau modul în care politicile oficiale ale statului au influențat viața acestor familii. Pentru a oferi câteva exemple, enumerăm: 1. Fondul familiei Kornis 2. Fondul familiei Wass 3. Fondul familiei Sennyey 4. Documentele Liceului Reformat 5. Fondul familiei Kemeny de Ciumbrud. 6. Colecția de documente a Muzeului Transilvaniei 5 7. Fondul familiei Teleki Sándor 8. Fondul familiei Ujfalvi. Rezultatele cercetării s-au materializat în articolele publicate de către membrii echipei care se regăsesc pe situl proiectului și pot fi consultate. Așa cum ne-am angajat, cea mai importantă realizare de la finalul acestei etape este publicarea unui volum cu titlul: Sorin Mitu (ed.), Raporturi și imagini reciproce româno-maghiare, Cluj-Napoca, MegaArgonaut, 2022, care reflectă munca echipei în această etapă de debut a proiectului și respectarea angajamentelor noastre.
Studiile publicate de către membrii echipei reprezintă contribuții originale și importante cu privire la relațiile dintre români și maghiari în Transilvania. Studiul Florinei Raita-Sas analizează comportamentul electoral al românilor din Ungaria dualistă la începutul secolului al XX-lea. Studiul are în centru problema comportamentului electoral al românilor din Ungaria dualistă din anii 1900-1910, cu accent asupra factorilor care au motivat votul, orientat atât în direcția candidaților partidelor maghiare, cât și în cea a candidaților Partidului Național Român. Prin intermediul statisticilor electorale și al presei, imaginea conturată asupra comportamentului de vot este caracterizată de ideea potrivit căreia la începutul secolului al XX-lea, într-o perioadă marcată de multiple transformări și de formare abia incipientă a conștiinței naționale a românilor de rând din Ungaria dualistă, acesta a avut orientări dintre cele mai diverse; ele au fost dictate, pe de o parte, de identitatea națională recent asumată, care privea dezvoltarea națiunii române, iar pe de altă parte, de pragmatism, care privea îndeplinirea obiectivelor individuale, locale sau, cel mult, regionale.În cele din urmă, în încercarea de a determina care au fost principalele coordonate ale comportamentului electoral al românilor din Ungaria dualistă de la începutul secolului al XX-lea, studiul cuprinde detalii referitoare la participarea la vot și la determinismele sale, la opțiunile electorale și la criteriile de alegere a candidaților, la educația politică a românilor și, nu în ultimul rând, la identitatea națională care a modelat deciziile și atitudinile politice.
Perioada interbelică a fost analizată în cadrul studiului cercetătoarei Luminița IgnatComan cu privire la modul în care se reflectă imaginea maghiarilor din Transilvania în ochii românilor de aici, așa cum rezultă din presa perioadei respective cu accent pe publicația Țara Noastră. Adoptând o abordare constructivistă și considerând etnia ca fiind produsul acțiunilor pe care le întreprind grupurile etnice pentru a-și remodela identitatea, lucrarea are în centru modul 6 în care identitatea minorității maghiare, în plin proces de remodelare și adaptare la noile realități istorice se reflectă în ochii majorității românești. Lucrarea cercetătoarei oferă un răspuns parțial la întrebarea: cum a influențat această reflecție identitatea ambelor etnii într-un stat român în construcție? Concluziile studiului arată că atunci când au vorbit unii despre ceilalți, după Unirea Transilvaniei cu România, românii și maghiarii au făcut-o subliniind ceea ce îi separă, mai degrabă decât ceea ce îi unește. Dihotomia mereu prezentă noi/ei, maghiari/români, minoritari/majoritari este o parte a identității celor două etnii, fiecare se definește și prin maniera în care se raportează la celălalt. În ochii românului ardelean, maghiarul nu a beneficiat de un portret măgulitor, așa cum reiese din presa vremii. Este recognoscibil după trăsături mai degrabă negative așa cum sunt agresivitatea sau incapacitatea de a se adapta vremurilor. Cea mai caracteristică ipostază este aceea de victimă, foarte frustrată de ce s-a întâmplat la Trianon, ilustrată de metafora Ungariei mutilate. Felul în care românii îi văd pe maghiarii din Transilvania în perioada interbelică în presă trebuie înțeles în contextul politic și ideologic al vremii. Portretul conturat maghiarilor în aceste articole ar putea fi destul de îndepărtat de ceea ce se întâmpla cu adevărat în diferite regiuni ale Transilvaniei, unde conviețuirea celor două etnii nu a fost nici conflictuală, nici imposibilă.
Studiul cercetătoarei Nicoletei Hegedűs analizează principalele lucrări în limba maghiară dedicate istoriei comune româno-maghiare, scrise în perioada 1920-1948, din perspectiva caracterologiei etnice, cu scopul de a evidenția imaginea românilor în scrisul istoric maghiar în noul context politic creat prin Tratatul de pace de la Trianon. Întrebările puse au fost următoarele: s-au înregistrat schimbări în imaginea construită de intelectualii maghiari despre români de-a lungul secolelor anterioare? Dacă răspunsul este unul afirmativ, cât de semnificative sunt acele schimbări? În ce sens a influențat pierdereaTransilvaniei imaginea despre români? Care era în viziunea oamenilor de știință maghiari contemporani imaginea generală a istoriografiei românești? Concluzia studiului arată că imaginea românilor în scrisul istoric maghiar al perioadei 1920-1948 păstrează elementele deja formulate de-a lungul secolului al XIX-lea, se menține poziția de „superioritate culturală” din care maghiarii se raportează la români. Diferența semnificativă este aceea că românii s-au transformat din factor politic neglijabil într-un adversar cu adevărat periculos, al cărui subestimare i-a costat scump pe maghiari.
Studiul liderului proiectului, profesorul Sorin Mitu, discută aspecte legate de nobilimea românească din Transilvania în Evul Mediu, cu scopul de a înțelege mai bine cum îi vedeau maghiarii pe români, în situația în care aceștia din urmă apăreau în postura de nobili. Imaginile elaborate de maghiari despre nobilii români arată că dincolo de realitățile sociale medievale în care marea majoritate a românilor, precum și a maghiarilor, erau iobagi, paleta imagistică utilizată era mult mai nuanțată decât lasă de înțeles dihotomia nobil maghiar – iobag român. Dealtfel „nobilimea românească din Transilvania” este un concept istoriografic prin care s-a dorit desemnarea modului de raportarea românilor la condiția de nobil, întrucât în societatea medievală identitatea nobiliară era fundamentală, în timp ce etnia sau limba vorbită ocupau un plan secundar. Toate aceste aspecte, a căror abordare a fost propusă în proiectul de cercetare şi în contractul de finanţare, au primit în cele șase luni de derulare a proiectului o fundamentare bibliograficăşi documentară consistentă. Lucrările de specialitate şi sursele arhivistice consultate până în acest moment vor fi utilizate pe parcursul cercetărilor prevăzute în următoarele etape de implementare a proiectului, iar problematica și întrebările de cercetare s-au înmulțit considerabil, fiind deschise noi și multiple perspective asupra subiectului.
Rezultate
 1 volum de studii:  Sorin Mitu (ed.), Raporturi și imagini reciproce româno-maghiare, Cluj-Napoca, Mega-Argonaut, 2022.
6 articole științifice.