Raport științific
Românii despre maghiari, maghiarii despre români: două secole de oglindire reciprocă (1789-2007)[RHHR]
Director Proiect:Prof. Univ. Dr. Sorin MITU
Cod: PN-III-P4-PCE-2021-0262Nr. contract : 36 din 30.05.2022
În conformitate cu cererea de finanțare, în cadrul etapei cu numărul 2/2023 de implementare a proiectului au fost realizate, ca și în etapa precedentă, cinci activități diferite:
1.1 Management de proiect
Din punct de vedere al managementului de proiect și în această etapă cu numărul doi am realizat în proporție de 100% obiectivele propuse în cererea de finanțare. Membrii echipei au efectuat tot ceea ce a fost necesar din punct de vedere administrativ pentru buna implementare a proiectului. În această etapă, volumul de muncă al cercetătorilor a crescut semnificativ având în vedere necesitatea acoperirii unei perioade de timp largi. Suma prevăzută și contractată a făcut posibilă atât salarizarea cercetătorilor cât și achiziția de servicii și produse necesare bunei implementări a proiectului și de asemenea deplasarea membrilor echipei la evenimente de prestigiu științific din străinătate. În acest an am beneficiat și de o parte din banii prevăzuți pentru anul trecut dar realocați de către autoritatea finanțatoare pentru acest an.
În aceeași manieră ca și în etapa precedentă, cu sprijinul departamentelor de specialitate din cadrul Universității Babeș-Bolyai, universitatea gazdă şi după cum rezultă din documentele administrative aflate în arhiva instituției, s-a izbutit realizarea managementului de proiect astfel încât obiectivele propuse prin cererea de finanțare să fie integral atinse.
Pentru a asigura funcționarea echipei de cercetători la cel mai înalt nivel și în ideea existenței unei bune coeziuni dintre membrii echipei, în cursul lunilor de derulare de pe parcursul întregii etape cu numărul doi (ianuarie 2023- decembrie 2023), au fost convocate ședințe lunare pentru a stabili direcțiile de cercetare, progresul fiecărui cercetător în parte și pentru a evalua periodic stadiul cercetării. Este un obicei deja ca la sfârșitul lunii decembrie să fie convocată o ședință de evaluare a etapei în care vom discuta, de asemenea, pașii de urmat pentru realizarea obiectivelor de cercetare din ultima etapă și pentru finalizarea acestui proiect în parametrii prevăzuți în cererea de finanțare.
1.2 Informare și publicitate
Informarea cu privire la implementarea proiectului s-a făcut în conformitate cu activitățile angajate în cererea de finanțare. În această etapă ne-am axat pe dezvoltarea paginii web a proiectului, care poate fi consultată la adresa: https://6343e07228348.site123.me/. Site-ul conține toate informațiile esențiale ale proiectului: o descriere sumară (rezumatul), informații despre componența echipei și rolul fiecărui cercetător în proiect, durata acestuia, lista de publicații și rezultatele cercetării, atât pentru etapa precedentă cât și pentru etapa care tocmai se încheie. Informarea cu privire la rezultatele proiectului s-a realizat și prin participarea membrilor echipei la evenimente prestigioase din punct de vedere științific din străinătate și de asemenea prin evenimente prestigioase din țară la care am participat ca și parteneri. Un astfel de eveniment, interdisciplinar, a avut loc la Cluj-Napoca în luna octombrie a acestui an cu denumirea: Istoria și literatura: teritorii conexe și întâlniri fertile.
1.3 Descrierea științifică
Scopul principal al acestui proiect este de a furniza o narațiune istorică de amploare a imaginilor reciproce ale maghiarilor și românilor din Transilvania în longue durée, respectiv din secolul XVIII până în secolul XX, focalizându-ne pe contactele și întrepătrunderile dintre imaginea de sine a românilor, imaginea de sine a maghiarilor, imaginea românilor despre maghiari și a maghiarilor despre români. Relațiile dintre imaginile mutuale ale românilor și maghiarilor în era modernă și contemporană, marcate de competiția lor istorică, au avut un impact profund asupra evoluției istorice în general. Ceea ce ne-am propus prin intermediul proiectului a fost să relevăm cum au evoluat aceste imagini, cum s-au influențat unele pe altele, cum s-au confruntat și s-au amestecat de-a lungul timpului. Scopul cercetării noastre este de a construi o imagine coerentă și sistematică a unei dinamici imagologice comune. În locul tradiționalei imagini a adversarului, accentuată până acum de narațiunile istorice locale și naționale ne propunem să creionăm o istorie interconectată, împărtășită.
În prima etapă, cu debutul în luna iunie 2022, am avut în vedere primul obiectiv al cercetării noastre: studierea imaginilor reciproce româno-maghiare din secolul al XVIII până în secolul XX,
obiectiv atins în proporțiede 100%. În etapa a doua ne-am focalizat pe obiectivele următoare din propunerea de proiect (respectiv obiectivele cu numerele doi, trei și patru), atinse în proporție de 100%.
Și în această etapă am avut în vedere, în realizarea cercetării noastre, trei paliere continuând cercetările din etapa precedentă: teoretic, metodologic și de cercetare propriu-zisă. Din punct de vedere teoretic, fundația acestei cercetări este reprezentată de abordările recente, așa cum sunt: “histoire croisée”, “history of transfers” și “entangled history”, elaborate inițial în cadrul relațiilor franco-germane de către Bénédicte Zimmermann, Claude Didry și Michael Werner (1999) și apoi propuse în cazul maghiarilor și românilor de Anders Blomqvist, Constantin Iordachi și Balázs Trencsényi (2013). Am continuat studierea acestor concepte cu scopul de a depăși perspectivele reductive naționale și de a evidenția legăturile transnaționale, transregionale și translocale. În studierea conceptelor și teoriilor fundamentale ale cercetării au fost implicați toți membrii echipei proiectului.
Din punct de vedere metodologic, imagologia istorică cere o abordare interdisciplinară, sursele diversificându-se din ce în ce mai mult în această etapă și, ca rezultat, metodele de cercetare fiind adaptate acestora. Analiza textuală, specifică istoriografiei, studiul stereotipurilor colective, utilizat de psihologia socială și literatura comparată, potrivit pentru textele de ficțiune, sunt cele mai importante instrumente care constituie cadrul interdisciplinar al studiului imagologiei. Avem în vedere în derularea proiectului dezvoltarea unei metodologii de cercetare originale, bazată pe analiza descriptivă și funcțională a imaginilor și stereotipurilor cu caracter identitar, metodologie formulată deja de liderul proiectului, prof. univ. dr. Sorin Mitu (2003). Datorită faptului că acest tip de cercetare operează în primul rând cu texte, metoda principală utilizată este analiza calitativă a discursului, bazată pe critică și interpretare. În funcție de tipul textelor utilizate și de specificul acestora, ne-am propus în etapa cu numărul doi să aplicăm scheme de lectură specifice, concentrându-ne pe: 1. teoria naționalismului pentru scrierile cu un caracter politic și ideologic 2. imagologie comparată pentru descrieri etnografice-geografice și alte relatări cu caracter subiectiv sau 3. critica literară și hermeneutica pentru literatura tip ficțiune. Analiza discursului a fost completată cu metodele specifice istoriei tradiționale, care stabilesc clar date și fapte pentru a înțelege contextul politic și istoric în care sunt inserate imaginile studiate. Fiecare cercetător a utilizat în cercetarea proprie aceste metodologii, practic, în acord cu textele utilizate ca și surse ale
cercetărilor proprii, în general analiza de discurs, critica și interpretarea fiind comună tuturor cercetărilor elaborate.
Documentarea pentru cercetarea noastră a continuat și în această etapă cu numărul doi. Cea mai mare parte a surselor noastre se regăsesc local, la bibliotecile și arhivele din Cluj Napoca. Astfel, în această etapă majoritatea cercetătorilor au frecventat în vederea documentării Biblioteca Centrală Universitară “Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, Biblioteca Academiei din Cluj Napoca, dar și Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Cluj. De asemenea, toți cercetătorii echipei au utilizat bazele de date online (abonate de Biblioteca Centrală Universitară) sau alte baze de date și biblioteci digitale în care s-au regăsit documentele necesare cercetărilor noastre. De la Biblioteca Centrală Universitară am accesat, de asemenea, resursele digitizate reunite sub denumirea de Biblioteca digitală Transilvanica sau Biblioteca Digitală Transilvania 100+. Toate resursele de documentare disponibile online au fost accesate de către cercetătorii echipei, incluzând documentele de arhivă, ceea ce a însemnat atât o economie de timp, cât și o importantă economie la capitolul deplasări.
Rezultatele cercetării s-au materializat în articole și studii pentru ca la sfârșitul acestei etape membrii să-și reunească studiile într-un volum care reprezintă o încununare a muncii cercetătorilor care formează echipa. Perioada pe care am avut-o în vedere în această a doua etapă este una extinsă, astfel încât, principalele studii publicate vizează intervalul cronologic anterior Unirii Transilvaniei cu România, perioada interbelică și perioada comunistă. Perioada anterioară Unirii a fost în atenția cercetătoarelor Florina Raita și Nicoleta Hegedűs, perioada interbelică a fost analizată în studiile cercetătoarelor Florina Raita și Luminița Ignat-Coman. Toată perioada vizată, de la Evul Mediu trecând prin epoca modernă și contemporană au fost în atenția liderului proiectului, profesorul Sorin Mitu care a realizat cercetări de pionierat pe această temă.
Studiile publicate de cercetătorii proiectului reprezintă contribuții originale și importante pe tema relațiilor românilor cu maghiarii din Transilvania. Studiul cercetătoarei Florina Raita se axează pe tema identităților românilor transilvăneni atât anterior, cât și ulterior Marii Uniri din 1918. În această privință, cercetătoarea a abordat problema modificărilor apărute în spectrul identitar al elitei românești transilvănene în urma unirii Transilvaniei cu Vechiul Regat, care a generat, pe de o parte, o exacerbare a regionalismului transilvanist și pe de altă parte, un pragmatism identitar, care a presupus trecerea cu ușurință de la o identitate la alta, cu scopul
principal de a răspunde unor nevoi pragmatice, legate de mobilitatea socială și de obținerea de funcții politice.
Cercetarea acestui subiect s-a concretizat în redactarea unui studiu referitor la atitudinile identitare ale românilor transilvăneni în primii ani interbelici. Acesta abordează două dintre modurile prin care elita românească a Transilvaniei a răspuns unirii cu Vechiul Regat din 1918 în ceea ce privește transformările identitare. Creșterea în intensitate a regionalismului ca și atitudine identitară a fost pe de o parte, tocmai consecința unirii din 1918, prin care dorințele dictate de identitatea națională au fost satisfăcute, fiind însă înlocuite de cele specifice identității regionale transilvănene, mai ales ca urmare a tendințelor centralizatoare venite din direcția elitei politice de la București. În urma creșterii în intensitate a atașamentului regionalist, în discursul elitei politice a românilor transilvăneni a fost adesea menționată ideea autonomiei în raport cu noul stat român unificat. Totuși, regionalismul românilor ardeleni din perioada interbelică nu a depășit granițele identității naționale, raportarea la teritoriul transilvănean realizându-se constant din poziția de apartenenți la națiunea română. Astfel, el nu trebuie privit în termenii unei atitudini identitare care favoriza apropierea de celelalte națiuni locuitoare ale Transilvaniei, adică de maghiari, secui sau de sași, ci mai degrabă în cei ai dorinței clar exprimate a liderilor politici români ardeleni de menținere a unui grad de autonomie a Transilvaniei, inclusiv pe fondul asumării unui sentiment de superioritate în raport cu românii regățeni, catalogați adesea cu termeni precum „bizantini”, „orientali” sau „balcanici”.
Regionalismul elitelor transilvănene nu a fost însă unica atitudine identitară declanșată de unirea din 1918. Aceasta a ridicat de asemenea problema pragmatismul identitar, întrucât o parte a reprezentanților elitei ardelene s-a remarcat prin trecerea bruscă de la o identitate la alta, aparent opusă, din considerente care adeseori au răspuns unor dorințe pragmatice, precum obținerea unui status social și profesional superior în cadrul clasei politice a României Mari.
Rămânând la problema identităților românilor transilvăneni, tema indiferenței naționale a acestora se află de asemenea în rândul preocupărilor cercetătoarei, făcând obiectul unui viitor studiu, care se află în curs de redactare. Acesta are în atenție, adiacent problemei indiferenței naționale, subiecte precum etnicitatea cotidiană,bilingvismul sau căsătoriile mixte, abordând de asemenea problema relațiilor româno-maghiare din Transilvania perioadei dualiste.
Un alt studiu dedicat perioadei premergătoare Marii Uniri îi aparține Nicoletei Hegedűs, care s-a focusat pe studierea imaginii renegatului în presa românească din Transilvania din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Studiul abordează tema renegatismului național din perspectiva discursului prin excelență polemic afișat de presa politică românească din Transilvania. Lupta pentru drepturi naționale a fost capul de afiș al programului politic elaborat de elita românească, iar cei care au manifestat opinii divergente față de linia politică oficială erau deseori catalogați drept renegați. Studiul trece în revistă definițiile date termenului, remarcând nevoia recurentă de clarificare a sensurilor, de cele mai multe ori în cadrul unor dispute cu ziarele maghiare, care reproșau caracterului „antimaghiar” al acestui atribut. Definițiile date termenului accentuează schimbarea de sens, întrucât odată cu trecerea identității naționale în prim-planul formelor de coeziune socială și cu afirmarea conștiinței naționale ca liant colectiv principal, termenul și-a pierdut conotația religioasă și a câștigat valențe naționale, a început să îi desemneze nu pe cei care își schimbă religia atribuită la naștere, ci pe cei care își părăsesc naționalitatea.
O altă problemă analizată în studiu este modul în care presa percepea pericolul renegatismului și gradul de răspândire al fenomenului printre românii ardeleni. Întâlnim din această perspectivă un discurs contradictoriu: pe de o parte se accentuează pericolul scăzut reprezentat de românii care aleg să se maghiarizeze (de cele mai multe ori din interes socio-economic și nu din convingere lăuntrică), întrucât ei sunt puțini și exemplul lor nu este urmat de marea masă a poporului, pe de altă parte, se semnalează și se condamnă cu înverșunare orice manifestare considerată a fi pro-maghiară. Presa și-a asumat rolul de gardian al conduitei naționale corecte, iar pedeapsa pentru abateri era una aspră: blamul public și eticheta de renegat.
Ultima parte a studiului aduce în prim plan exemplul a trei persoane publice filo-maghiare, membri ai elitei politice și culturale românești, împotriva cărora presa a purtat adevărate campanii de denigrare. Iosif Hossu, dintr-o familie de mici nobili greco-catolici din Mesteacăn, a avut o carieră politică scurtă în anii ʼ60 ai secolului al XIX-lea, însă scrierile sale în presa de limbă maghiară au trădat viziuni pro-maghiare accentuate, iar numirea sa într-o funcție administrativă înaltă, cea de vicepreședinte a Curții de Conturi, a reprezentat un motiv în plus pentru ca presa românească să îl înscrie în tabăra renegaților. Grigorie Moldovan și Vasile Mangra sunt două personalități din care presa a făcut figuri-simbol ai renegatismului, opțiunile lor culturale și politice constituind motivul „excomunicării” din cercurile naționaliste ale societății românești.
Termenul renegat a avut, așadar, legături strânse cu cel de filo-maghiar, discursul identitar național definind „bunul român” prin prisma raportării sale la maghiari, alteritatea față de care
românii transilvăneni au avut sentimentele cele mai intense, stabilind împreună raporturi complexe.
Studiul cercetătoarei Luminița Ignat-Coman este o analiză asupra indiferenței naționale, pe intervalul cronologic situat după anul 1918. Studiul punctează felul în care maghiarii din Transilvania au reacționat la ceea ce a devenit punctul de reper al istoriei lor: tratatul de la Trianon. Transformarea acestei etnii din majoritate în minoritate etnică, concomitent cu schimbarea statutului provinciei Transilvania a avut un impact profund asupra felului în care atât românii, cât și maghiarii de aici și-au definit identitatea. Cea mai comună imagine a comunității etnice maghiare după unirea Transilvaniei cu România este aceea a dublului abandon: abandonați, pe de o parte, de către patria-mamă, Ungaria, pe de altă parte de România în condițiile în care principala preocupare după constituirea statului național a fost omogenizarea și ștergerea diferențelor.
În aceste condiții, după Unirea Transilvaniei cu România, maghiarii au avut în față o paletă de opțiuni, atât la nivel comunitar cât și la nivel individual. Unii au ales variantele mai radicale, respectiv să plece, deși, nimeni nu a fost scutit de deziluzie, de sentimentul profund de abandon în situația care s-a creat după șocul imens al Trianonului. Argumentele celor care au ales să plece nu au fost puține și au fost extrem de diverse, de multe ori motivațiile personale surclasând dorința de a nu fi considerați “cetățeni de mâna a doua”în expresia lui Brubaker și parte a unei minorități naționale.Dintre cei care au ales să rămână, puțini puteau invoca dragostea mare față de statutul de minoritate și față de Transilvania ca parte a României sau loialitatea, însă, și în cazul lor au contat circumstanțele individuale și faptul că nu își puteau asuma incertitudinea asociată unei eventuale plecări. Au mai existat și alte motivații separate de decizii personale sau naționale, respectiv teama de anumite ideologii, teroarea albă, diverse motivații religioase. Niciuna dintre aceste variante care pot fi considerate radicale (a rămâne sau a pleca) nu a avut nicio componentă eroică, erau mai degrabă calcule bazate pe o abordare pragmatică a contingențelor.
Pornind de la aceste considerente, cercetarea are în centru un studiu de caz. Cercetătoarea aduce în discuție categoria reprezentativă a funcționarilor maghiari din Transilvania expunând cazul a doisprezece dintre aceștia cu diverse profesii, de la contabil la medic veterinar, care au tergiversat depunerea jurământului față de statul român, cerând păsuire, până când hotărârile de la Trianon nu vor statua definitiv că Transilvania aparține României. In acest sens, s-au adresat autorităților românești cerând acceptarea cererii lor care se rezuma la posibilitatea exercitării profesiilor lor fără depunerea vreunui angajament. Atitudinea autorităților române în raport cu
situația în discuție dezvăluie câte ceva despre perspectivele statului național român cu privire la strategiile cetățenilor minoritari maghiari. Autoritățile vedeau în această atitudine, totuși, o împăcare a acestora cu situația dată, și, în fond, încercarea de a se integra în noul stat chiar dacă, evident, suspiciunea era mereu acolo. Ca atare, ministrul le admite cererea, chiar fără a le solicita un angajament (sau orice fel de declarație) cu recomandarea ca acest grup să fie îndeaproape supravegheat. Alături de acest caz, mai sunt expuse și altele (cazul preluării unor instituții, cazuri violente ale distrugerii simbolului național, tricolorul). Aceste cazuri particulare exemplifică o realitate de pe teren mult mai complexă decât fixarea unor norme de comportament cu privire la felul în care individul trebuie să se raporteze la națiune. Relevă, de asemenea, o tensiune existentă între naționalismul pe care îl putem cataloga drept oficial și cel popular și indică cum o pleiadă de motivații non-naționale determină deciziile individuale cu impact direct asupra națiunii. Indică, de asemenea, că motivațiile și felul în care individul se raportează la națiune nu sunt arondate sferei alb/negru, bun/rău, ci constituie un amalgam mult mai variat și mai complex. Și, la limită, arată că au existat o serie de momente prielnice unor interacțiuni reale între români și maghiari, și, de ce nu, uneori empatie și chiar înțelegere într-o epocă a naționalismului conflictual.
În mod paradoxal, atât românii ardeleni cât și maghiarii, s-au întors spre regional găsind o puternică referențialitate în valorile imprimate de provincie. Ceea ce înseamnă că indiferența națională nu a fost o autentică indiferență națională, în sensul propriu al termenului, cât o întoarcere către regionalism, spre valori locale în epoca deplinei focusări pe construcția unui stat național unitar, omogen.
Liderul proiectului, Sorin Mitu, a elaborat studii extinse vizând tot intervalul cronologic acoperit de proiect. Cu privire la evul mediu și modernitatea timpurie profesorul Sorin Mitu a analizat, în premieră, atât miturile cât și bancurile care fac referire la românii și maghiarii din Ardeal, accentuând stereotipiile și felul în care românii și maghiarii au fost actori sau parteneri în miturile fondatoare ale românilor.
Perioada modernă a fost analizată cu accent asupra imaginarului nobiliar maghiar: natio valachica și nobiles hungari, cu trimiteri la geografii simbolice și nasterea problemei naționale. Un capitol important a fost alocat “românilor sub unguri” , profesorul analizând Memorandul și “pâinea neagră a robiei ungurești” sau felul în care Transilvania a devenit un condominiu identitar.
După cum subliniază profesorul Sorin Mitu, imaginile de sine și despre Celălalt, exprimate la nivelul unor culturi moderne de masă, ca și proiectele naționale ale celor două comunități s-au
cristalizat foarte bine în secolul al XIX-lea și tot ceea ce se va întâmpla de acum înainte în relațiile româno-maghiare va pleca de la aceste repere imagologice fundamentale. Imaginea maghiarului, respectiv a românului, ca inamic național devenise deja o componentă izbitoare a identității celor două națiuni. Se pune problema probabilității unor schimbări în această privință. Pentru istoricul care abordează subiectul în perioada care urmează după 1918, problema nu este că nu se mai schimbă nimic, ci, dimpotrivă, că se întâmplă prea multe. Ești covârșit nu numai de cantitatea uriașă de mărturii și documente, de literatura științifică acumulată în mod proporțional pe urma lor, dar și de multitudinea de evenimente care se succed acum într-un ritm amețitor.
Spre exemplu, în nici o sută de ani, Clujul, capitala neoficială a Transilvaniei, care fusese până la sfârșitul primului război mondial un tipic oraș fin-de-siècle din Ungaria dualistă, a intrat sub noua stăpânire românească între 1919 și 1940, l-a văzut pe regentul Horthy călărind pe bulevardele sale și reinstaurând stăpânirea maghiară între 1940-1944, după care s-a introdus administrația militară sovietică, în perioada 1944-1945; administrația civilă românească revine în martie 1945, dar în scurt timp aceasta ia forma regimului totalitar comunist; după 1989, orașul cunoaște noul regim românesc democratic, răstimp în care clujenii îl vor alege în fruntea lor, timp de doisprezece ani, pe primarul naționalist Gheorghe Funar, pentru ca după 2004 să schimbe din nou foaia, iar sub mandatele următorului primar, Emil Boc, orașul să se transforme într-o poveste de succes a noii Românii liberale, membră a Uniunii Europene. Până și numele orașului s-a schimbat de patru ori în mai puțin de șaizeci de ani (Kolozsvár – Cluj – Kolozsvár – Cluj – Cluj-Napoca) și toate aceste schimbări au avut de-a face cu sentimentele pe care le-au nutrit maghiarii și românii unii față de ceilalți. Români care alcătuiau 15% din populația orașului în 1918 și 80% peste o sută de ani; maghiari care erau – ce surpriză! – 80% în 1910 și 15% peste un veac...
O caracteristică importantă a istoriei acestei perioade, inclusiv în ceea ce privește reflectarea ei imagologică, ține de faptul că relațiile dintre români și maghiari se confundă acum cu raporturile dintre două state moderne. Două state-națiune, suverane și independente, care exercită un control din ce în ce mai profund asupra societăților cu a căror soartă pretind că se identifică întrutotul, atât în varianta lor capitalistă și naționalistă, cât și în cea comunistă. Aventura imagologică de până atunci era în primul rând povestea legăturilor dintre unguri și români și doar în subsidiar cea a relațiilor înfiripate între alcătuirile politice atât de diverse la care erau afiliați. Unguri și români vor continua să existe și după 1918, numai că acum erau încolonați în rânduri tot
mai strânse în cadrele rigide ale celor două state naționale, care ambiționau să îi reprezinte în mod suveran și în exclusivitate.
De exemplu, până la acea dată, în momentele în care se încăieraseră, o făcuseră mai ales în calitate de suverani feudali, de nobili și iobagi, de partizani ai unor tabere politice diferite, de membri ai unor comunități țărănești antrenate în conflicte interetnice. După 1918 însă, pentru prima oară, raporturile dintre toți aceștia sunt gestionate în mod aproape exclusiv de cele două state, România și Ungaria. Dar pentru că statele moderne, mai ales cele din secolul al XX-lea, reușesc să concentreze puterea în mâinile lor ca nimeni altcineva în istorie, și conflictele, fie ele politice, culturale, simbolice sau militare, vor fi mai dramatice, mai insistente și mai urâte. Este prima dată când asistăm la episoade de război efectiv între România și Ungaria, în 1919, ca și în intervalul septembrie 1944 – mai 1945, însoțite de cedări teritoriale reciproce, în 1920, 1940 și 1947. Iar în spatele acestor episoade militare, din fericire totuși destul de scurte, se întindea un câmp uriaș de război psihologic și propagandistic, de politici de asimilare și revizionism diplomatic, de supraveghere a populației și represiune polițienească, de spionaj, diversiune și implicare tenebroasă a serviciilor secrete.
Ca să nu demonizăm în totalitate „răul necesar” reprezentat de statele-națiune moderne, observăm că și aspectele pozitive, politicile de protecție a minorităților, colaborarea economică sau chiar alianțele politico-militare și alinierile ideologice care leagă tot acum cele două părți sunt decise și coordonate de la același nivel al acțiunii statale. Iar pe scena internațională, politicile bilaterale ale României și ale Ungariei erau puternic influențate și interferau cu interesele și politicile altor state, cum erau Franța, Marea Britanie, Statele Unite, Germania, Italia sau Uniunea Sovietică.
Următorul interval analizat, perioada 1945-1989, a debutat cu arbitrajul puterilor Axei din august 1940, soldat cu cedarea Ardealului de Nord de către România. Evenimentul a aruncat cele două țări vecine în cel mai acut contencios teritorial din istoria raporturilor bilaterale. Cu toate acestea, timp de trei ani și mai bine, românii și ungurii au fost aliați de facto, sub egida Germaniei. Deși Statul-Major al Wehrmacht-ului evita cu grijă contactul direct între diviziile românești și maghiare, cei doi aliați au pierdut sute de mii de oameni în această postură fraternă, în lupta pe viață și pe moarte purtată împotriva bolșevismului și a Uniunii Sovietice. Mai mult decât atât, cele două țărișoare din răsăritul Europei declaraseră război, tot împreună, până și Statelor Unite ale Americii. Ca urmare, bombardierele americane vor pulveriza în vara anului 1944 un număr
considerabil de uzine, rafinării, gări sau noduri de cale ferată ungurești și românești, la Budapesta, București, Ploiești ori (pe atunci) Kolozsvár.
Dar în scurt timp, românii și maghiarii aliați în lupta împotriva comunismului vor ajunge aliați în lupta pentru făurirea comunismului. La scara cea mai amplă a istoriei, adversitățile dintre cele două popoare au contat mai puțin decât alinierile impuse de marile puteri și ideologii. După ce România a întors armele împotriva Germaniei, în 23 august 1944, ultimele opt luni ale războiului îi vor prinde totuși pe cei doi foști aliați în tabere diferite. Spre deosebire de români, în ambele războaie mondiale ungurii au rămas loiali până la capăt coaliției în care porniseră conflictul. Dar cântărind lucrurile în mod obiectiv, nu se poate spune că acest lucru s-ar fi datorat vreunei diferențieri de natură morală între consecvența ungurească și duplicitatea românească. Numeroși maghiari, cu Horthy în frunte, au fost și ei gata să se rupă de Germania nazistă, după cum alții au regretat că Tisza István a mers orbește alături de Puterile Centrale în primul război mondial. Sub raport geopolitic, Ungaria central-europeană era mai aproape de Germania, iar România o idee mai departe: situarea sa la o periferie strategică a continentului i-a permis, dar a și obligat-o să facă mai multe jocuri și combinații, unele destul de nereușite. Constatările de mai sus nu îi vor împiedica însă pe mulți maghiari (dar și pe unii români care tratau în mod auto-critic defectele naționale) să scoată în evidență „bizantinismul”, fățărnicia și lipsa de moralitate specific românească.
În orice caz, Ungaria a pierdut în ambele cazuri partida, iar viziunea auto-critică maghiară de data aceasta, articulată mai ales de la stânga spectrului ideologic, a scos în evidență faptul că alianța cu Germania nazistă, antisemitismul și contribuția consistentă la Holocaust au reprezentat un pasiv moral și politic extrem de împovărător al moștenirii istorice ungurești, care explică și justifică într-o anumită măsură cele pătimite. În această interpretare severă, la fel ca în cazul înfrângerii istorice de la Mohács, pedeapsa a fost aspră, dar era meritată. Pe de altă parte, narațiunile identitare dominante ale ambelor părți puneau accentul pe justețea propriei cauze naționale, și nu pe eventualele greșeli săvârșite pe parcurs. România a avut succes nu fiindcă ar fi făcut niște jocuri politico-militare norocoase, ci pentru că dreptatea istorică era de partea ei. În mod similar, din punctul de vedere al maghiarilor, tot o justiție imanentă era cea care pretindea că Ardealul trebuia să rămână al lor, cu toate că Ungaria a fost în cele din urmă vitregită de istorie. Iar România, chiar dacă își va savura triumful în ceea ce privește Transilvania, va trăi sentimente
similare de frustrare în urma pierderii Bucovinei de Nord și a Basarabiei, cedate Uniunii Sovietice în 1940.
Amintita confruntare militară dintre România și Ungaria a fost însă – să sperăm! – și ultimul episod violent din istoria disputelor care i-au opus pe români și maghiari. O istorie conflictuală care nu a durat nici o sută de ani, dacă socotim ca dată de început a acesteia înfruntarea națională și interetnică desfășurată între octombrie 1848 și iulie 1849 în Transilvania; al doilea episod a fost reprezentat de războiul care a opus România și Austro-Ungaria în anii 1916-1918, continuat cu intervenția românească împotriva republicii bolșevice din Ungaria, în 1919; în fine, al treilea, cel tocmai evocat. Acesta din urmă, în care românii luptau alături de sovieticii ce îi zdrobiseră cu doi ani în urmă la Stalingrad, era considerat de altfel un război pentru eliberarea Ungariei sau Cehoslovaciei de sub jugul fascist. De data aceasta, comandamentul Armatei Roșii era cel care s-a îngrijit ca armata română să nu mai intre în mod triumfal în centrul Budapestei, așa cum o făcuse în 1919, deși trupele române au participat și acum la luptele din capitala maghiară. În toamna lui 1944 armata română participase totuși la recuperarea Ardealului de Nord de sub stăpânirea Ungariei, dar și acest lucru s-a făcut tot sub coordonarea sovieticilor, care își vor institui propria administrație militară în respectiva zonă din Transilvania, până în martie 1945. Beneficiind de forța sa zdrobitoare, Uniunea Sovietică manipula divergențele și sensibilitățile celor două țări est-europene după bunul ei plac.
Cu excepția aproximativă a expediției militare din 1919, niciuna dintre confruntările care au punctat această sută de ani nu a fost de natură bilaterală. Românii și maghiarii care s-au înfruntat nu au pornit un război îndreptat în mod expres împotriva celuilalt, ci au fost înglobați în alianțe mult mai largi: Casa de Habsburg sprijinită de croați, sârbi, români și sași versus revoluția maghiară; Puterile Centrale împotriva Antantei; Puterile Aliate contra Axei Roma-Berlin-Tokyo. Dacă alăturăm toate momentele amintite ca și când ar face parte dintr-un continuum al raporturilor bilaterale (ceea ce nu este foarte corect), pentru a induce ideea unui conflict istoric îndelungat, rezultatul însumării lor poate fi numit, în mod metaforic, „războiul româno-maghiar de o sută de ani”1. O conflagrație care a fost însă aproape tot timpul un război rece, purtat cu mijloace discursive și punctat doar de cele trei intervale scurte de dispută violentă pe care le-am menționat.
1Sorin Mitu a lansat această formulă în anul 2014, într-un articol apărut în revista Sinteza (https://www.revistasinteza.ro/romanii-si-maghiarii-un-cuplu-de-cosmar), republicat în Mitu 2017, 21-32. Ea a fost preluată, în 2018, în proiectul educativ Războiul de O Sută de Ani, accesibil la adresa https://www.oszuta.ro/.
Privit cu ochii celor de astăzi, acest așa-zis război pare stins în mod definitiv. Ungaria, aliată din nou cu România (așa cum a fost o mare parte a istoriei sale!), se interesează în continuare de soarta minorității maghiare din Transilvania, iar reprezentanții acesteia formulează o serie de revendicări și exprimă anumite nemulțumiri specifice – până la urmă, așa cum o face oricare alt grup social. Dar aceste aspecte nu sunt suficiente pentru a da substanță unui „conflict româno-maghiar” veritabil, chiar dacă amintirea istorică a războiului de o sută de ani evocat ne dă iluzia că acesta s-ar perpetua până în zilele noastre. E greu să spunem însă că scandările xenofobe de pe stadioane, bancurile cu unguri, comemorările istorice, incidentele cu steaguri și inscripții, ca și retorica politicienilor naționaliști din ambele tabere ar fi expresia unui război aflat în plină desfășurare.Ele par mai curând rămășițele unui trecut care se încăpățânează să nu moară, decât prefigurări ale unui viitor incendiar.
Prin tot ceea ce am întreprins în această etapă de cercetare, am atins obiectivele fixate în propunerea de proiect, ba chiar mai mult decât atât, aceste obiective au fost depășite. Cercetările realizate de membrii echipei pe un interval cronologic larg, sunt cercetări originale și contribuții consistente pe tema relațiilor românilor cu maghiarii din Translivania.Tot ceea ce am întreprins în acest an a fost de natură să deschidă tot mai multe întrebări și direcții de cercetare pe care le avem în vedere pentru anul următor, anul în care vom finaliza cu succes acest proiect.
1.4 Rezultate
1 volum de studii:
Sorin Mitu (ed.), Românii și maghiarii: reprezentări și percepții în secolele XVIII-XX, Cluj- Napoca, Editura Mega-Philobiblion, 2023, 240p.
6 articole științifice:
Sorin Mitu, Români și maghiari în Transilvania medievală: raporturi imagologice, conviețuire etnică și conflicte sociale, în “Ziridava. Studia Historica”, XXVII, 2022, pp. 61-85.
Sorin Mitu, Cronica lui Anonymus și nașterea imaginii românilor la maghiari în Evul Mediu, în vol. Ionuț Costea, Radu Mârza, Valentin Orga (ed.), Pasiune și rigoare. Noi tentații istoriografice. Omagiu profesorului Ovidiu Ghitta, Cluj, Argonaut & Mega, 2022, pp. 661-679.
Nicoleta Hegedűs, “Imaginea renegatului în presa românească din Transilvaniadin a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului XX” în vol. Sorin Mitu (ed.), Românii și maghiarii: reprezentări și percepții în secolele XVIII - XX, Cluj - Napoca, Editura Mega -Philobiblion, 2023, pp. 93-131.
Luminița Ignat-Coman, “De la evenimente la istorii non-eroice: românii și maghiarii din Transilvania după 1918” în vol. citat, pp. 197-225.
Florina Raita, “Considerații referitoare la atitudinile identitareale românilor din Transilvania în primii ani interbelici” în vol. citat, pp. 163-197.
Bogdan Munteanu, “Românii despre „cel mai mare maghiar”. Imaginea contelui Széchenyi István în cultura română (1830–1940)” în vol. Sorin Mitu (ed.), Raporturi și imagini româno-maghiare, Editura Mega-Argonaut, 2022, pp. 44-115.
prezentări la conferințe internaționale:
Luminita Ignat-Coman, 28-29 octombrie 2023, Birkbeck, University of London, Londra, Marea Britanie: “From Majority to Minority: the Case of Transylvanian Hungarians in the Aftermath of World War I”.
Luminița Ignat-Coman, 10 noiembrie 2023, STATE (IN)STABILITY, Libertas International University (LIU), Croația, prezentare on-line: “From events to non-heroic histories: Romanians and Hungarians from Transylvania after 1918”.
1.5. Diseminare
Poate cea mai importantă preocupare în această etapă a fost diseminarea rezultatelor cercetării și un acces cât mai larg la materialele publicate de către membrii echipei. De asemenea, participarea la două evenimente internaționale s-a făcut în aceeași idee, a popularizării proiectului și a rezultatelor cercetărilor noastre. Toate materialele publicate de către membrii proiectului sunt disponibile pe site-ul nostru care poate fi accesat la adresa: https://6343e07228348.site123.me/
Participarea la două evenimente internaționale, respectiv la Londra (Marea Britanie) și la conferința desfășurată online în Croația, unde au fost prezentate rezultatele cercetării s-a făcut în cu scopul prezentării rezultatelor cercetărilor noastre în fața unui public larg și cât mai divers, în medii interculturale.
Volumul editat de liderul proiectului va fi distribuit, ca și în etapa precedentă, prin intermediul serviciului de schimb internațional de la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj-Napoca către biblioteci importante din România dar și din strainătate, așa cum sunt: The Library of Congress, British Library sau Bibliothèque nationale de France (BnF).
Participarea în calitate de parteneri în toamna acestui an la evenimentul interdisciplinar Istoria și literatura: teritorii conexe și întâlniri fertile, a avut ca scop popularizarea proiectului nostru și a rezultatelor acestuia.
Tot ceea ce am întreprins în această etapă a creat premisele pentru desfășurarea în bune condiții și în etapa care urmează și încheierea cu succes în parametrii propuși a proiectului nostru de cercetare.
Prof. Univ. Dr. Sorin Mitu
